Calendar: Ion Creangă

ion creanga ticau

ion-creangaÎn 31 decembrie 1889, după-amiază, murea la Iaşi, în bojdeuca din mahalaua Ţicău, Ion Creangă. Anul, atât de nefericit pentru istoria literaturii române, îşi mai adăuga un nume ilustru. Ziua de 15 iunie 1889 marcase moartea lui Mihai Eminescu. În 4 august murise Veronica Micle.

Bolnav de mulţi ani, Creangă avea presimţiri sumbre iar vestea morţii lui Eminescu îl doborâse: „Fu văzut plângând ca un copil şi adormind cu cartea de poezii a lui Eminescu. Presimţirea morţii se înnegri şi mai tare în inima lui. De acum el se gândi cu seriozitate la stingere şi-ncepu să-şi pună întrebări asupra vieţii viitoare. Ca diacon, nu prea se gândise la astfel de lucruri, luat de necazurile vieţii, şi nici seminarul nu avea obiceiul să răscolească sufletul cu nişte probleme care nu trebuie popilor de ţară.” (G. Călinescu, Viaţa lui Ion Creangă, 1938).

Tratamentul pe care îl urmase ani îndelungaţi, băile şi cura de ape minerale de la Slănic Moldova nu dăduseră prea multe rezultate. Crizele de epilepsie deveniseră din ce în ce mai dese în ultimul an. În 31 decembrie 1889, pe la ora prânzului se dusese în oraş şi intrase în tutungeria sa din strada Goliei nr. 51, „o prăvălie întunecoasă şi urâtă, cu o mică odăiţă în fund dând spre o curte murdară”. Nu există, din amintirile contemporanilor, amănunte sigure despre scopul acestei ieşiri în oraş şi felul în care s-a derulat tragicul eveniment. Se ştie că în tutungerie se afla fratele său, Zahei şi că aici Creangă a avut o nouă criză de epilepsie şi un atac de apoplexie, care avea să-i fie fatal. Se pare că Zahei l-a dus în Ţicău. Seara, vestea morţii s-a răspândit în Iaşi. „Tipograful Ionescu şi Miron Pompiliu se îngrijesc de înmormântare, Zahei aleargă şi el pe la cine ştie cine, şi părintele Gh. Ienăchescu pretinde a fi avut el sarcina îngropării. V. Pogor, care era primar, dădu locul la cimitir. În sfârşit, se răspândi în pripă o invitaţie, cu un înger şi o salcie, concepută în acest stil:

«Ioan Creangă

Profesor în vârstă de 52 ani după o lungă suferinţă a încetat din viaţă în ziua de 31 decembrie. Înmormântarea va avea loc marţi 2 ianuarie ora l precis la cimitirul „Eternitatea” unde se află depuse rămăşiţele lui. Fii [sic], frate şi surori roagă pe toţi amicii, colegii şi cunoscuţii a asista la înmormântare.»

bojdeuca-ticauNu asistară însă prea mulţi, fiindcă invitaţiile nu putură fi împărţite la vreme şi mai ales fiindcă vremea era rea. Ploua de două zile, zăpada se topise şi deodată un ger umpluse uliţele de gheţuş. Lumea se temea să iasă pe stradă. Veniră învăţătorii, elevi şi studenţi şi tânărul licenţiat N. Iorga, Artur Stavri, Ed. Gruber, A. C. Cuza şi alţii, bineînţeles părintele Gh. Ienăchescu şi ceilalţi tovarăşi la manuale. Sicriul era înconjurat de coroane, dintre care numai una din partea unui junimist, anume N. Gane. Pe panglica coroanei lui Constantin Creangă, bombastic, ca de obicei, se citi inscripţia: morrmant-ion-creanga1«Voitorului meu de bine scump prieten şi tată». Se ţinură obişnuitele cuvântări. Bătrânul institutor Toma Săvescu vorbi cu «o emoţiune foarte comunicativă» de viaţa şi meritele răposatului. Mai patetic fu Eduard Gruber, care cuvântă în numele cercului literar, în care zise că intrase Creangă de doi ani. «Jalnică adunare – vorbi el – o dureroasă datorie, cea de pe urmă, ne adună azi pe toţi în faţa mormântului unde în curând va odihni pentru vecie Ion Creangă, acest fruntaş al literaturii române. Nemângâiatul fiu, rudele, prietenii şi tinerimea entuziastă admiratoare a lui Creangă îşi simt acum inima zdrobită şi cugetarea înnourată în faţa muţeniei şi a neclintirei în care el zace, muţenie şi neclintire care ne face să ne îngrozim şi să ne podidească lacrămile, pentru că nu mut şi nu neclintit a fost Creangă în viaţa lui.»

ion creanga-batranAltă moarte se cădea feciorului Smarandei şi al lui Ştefan a Petrei, care se rătăcise dincoace de Siret, adus de căruţa lui moş Luca. El trebuia să fie purtat în căruţa cu boi, în port ţărănesc, cu mâinile încrucişate, bocit creştineşte de babe şi de multele lui rubedenii, tămâiat şi prohodit de popii şi dascălii satului său, înmormântat în ograda bisericii pe lângă care se jucase şi învăţase, pentru ca femeile să presare la praznice tămâie într-un hârb pe groapa sa năpădită de ierburi şi să se jeluiască cu capul rezemat de strâmba cruce, în apropierea ruinoasei cetăţi a Neamţului, prin care seara trec domoale vitele, acolo de unde se vede înceţoşat Ceahlăul, şi Ozana se-aude clipocind. I-a fost dat altfel.” (G. Călinescu, op. cit.).

Costin Tuchilă

Fiziologia gustului: Tunsu și Jianu

Am trecut de curând pe la Ghergani şi mi-am adus aminte că în această localitate s-a stins de viaţă Ion Ghica, la conacul său care mai există şi azi, deşi de-a lungul anilor a avut altă destinaţie. Acum conacul este al urmaşilor lui Ghica, dar nu asta este important pentru noi, ci Ion Ghica (12 august 1816, București–22 aprilie 1897, Ghergani, județul Dâmbovița), personalitate marcantă a celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea, academician, scriitor, diplomat, matematician, om politic și pedagog român, prim-ministru al României de două ori, între 1866 și 1867, respectiv între 1870 și 1871, președintele Academiei Române de patru ori (1876–1882, 1884–1887, 1890–1893 și 1894–1895).

Dintre lucrările sale m-am oprit la Scrisorile către Vasile Alecsandri, care au fost scrise spre sfârşitul vieţii. Asupra împrejurărilor în care prozatorul şi Alecsandri s-au hotărât să-şi scrie unul altuia ne informează chiar Ion Ghica: „Într-o seară lungă de iarnă, pe când ninsoarea bătea în geamuri, așezaţi pe jaturi la gura sobei, dinaintea unei flăcări dulci şi luminoase, am petrecut ore întregi şi plăcute cu amicul Vasile Alecsandri, povestindu-ne unul altuia suvenirile noastre din tinereţe. Se apropia de ziua când ne-arn adus aminte de camerile noastre de culcat şi ne-am despărţit găsindu-ne amândoi la un gând, zicându-ne: de ce nu ne-am scrie unul altuia, sub formă de epistole intime, cele ce ne-am povestit într-astă-seară; poate că unele din istorioarele noastre ar interesa pe unii dintr-acei cari n-au trăit p-acele vremi?”

Cred că vă mai amintiţi, doamnelor şi domnilor, că Vasile Alecsandri nu a scris decât trei epistole, însă Ion Ghica a continuat să scrie cu perseverenţă, la îndemnul poetului, care preţuia „verva fericită” a autorului, intuind vocaţia epistolară a acestuia. Alecsandri a făcut toate demersurile ca aceste epistole să fie publicate şi în anul 1880, îl anunţă pe Iacob Negruzzi că se află în posesia primelor epistole trimise de Ghica, „preţioase schiţe de moravuri vechi şi de datini istorice”. Aceste scrisori vor apărea în revista „Convorbiri literare” începând cu anul 1880 şi până în anul 1884. Scrisorile către Vasile Alecsandri sunt considerate de George Călinescu „drept muzeul Carnavalet al nostru”.

Conacul Ion Ghica de la Ghergani

M-am oprit la un fragment dintr-o epistolă întitulată Tunsu şi Jianu, primul, Tunsu, fost paracliser şi ţârcovnic şi candidat de diacon, cel de-al doilea, chiar Iancu Jianu pe care l-a cunoscut la moşia unde se retrăsese familia Ghica din cauza ciumei din Bucureşti adusă, după spusele autorului, de muscalii sosiţi de peste Dunăre.

M-am gândit că un asemenea text ar putea fi un pretext pentru a vă aşeza „sofrageria” sub un copac, pe căldurile astea, sau undeva la pădure, la iarbă verde, că de, muscali nu mai sunt, Tunsu şi ai lui au rămas în istorie, iar sfeşnicele pot fi înlocuite cu o instalaţie modernă, dacă alegeţi să cinaţi în aer liber. Este doar o sugestie că, aşa cum am mai spus şi cum bine ştiţi şi domniile voastre, gusturile nu se discută.

„Iubite amice,

…Ţi-aduci tu aminte de un stejar stufos din grădină? Lângă tulpina acelui arbore aşezasem sofrageria. Într-o seară, pe când eram la cină cu două lumânări de său în sfeşnice de tinichea, cu băşici de sticlă, Marin isprăvnicelul s-apropie încetişor de tata şi, cu un glas jumătate sfios, jumătate hotărât, îi zise: „Cocoane, cocoane! te cheamă un om la portiţă lângă gard, zice că are să-ţi spuie o vorbă.” Tata, fără să pară câtuşi de puţin atins de o invitaţiune aşa de poruncitoare, lasă furculiţa în friptură, pune şervetul pe masă şi se îndreptează cătră locul arătat, unde se auzeau şoapte de mai multe guri. Scurt şi coprinzător. „Cocoane Tache – i-a zis omul cu vorba – nu mai mânca seara acolo, că ni-e drumul uneori pe aici şi văzându-te la masă le faci poftă băieţilor. Că de!… oameni sunt şi ei, râvnesc. Să nu mă pomenesc odată că face unul vreo boroboaţă.” Trecătorul era fiorosul Tunsu, fost paracliser şi ţârcovnic şi candidat de diacon. Nu era săptămână lăsată de la Dumnezeu să nu se audă câte o vitejie, două de ale lui, à la Fra Diavolo. Cu vreo zece zile înainte, călcase la moşie la Cocoşul pe vornicul Tache Rallet, vecinul şi vărul nostru; îi luase şaluri, scule, argintărie, tot. Îl lăsase pe dânsul şi pe cocoană numai în cămaşe. Pas de nu asculta, dacă poţi, de poveţile amicale ale unui astfel de binevoitor. Tata, cum se întoarse, porunci să stingă lumânările şi să ridice masa de acolo. A doua zi până-n ziuă un dulgher cu câteva scânduri de brad improviza un fel de pavilion rotund după modelul templului Vestei de pe malul Tibrului, cu singura deosebire că avea numai o fereastră spre apus, ca să nu se vază lumina de la drum şi să nu inducă pe băieţi în ispită; numai aşa am putut urma a ne folosi de umbra şi de răcoarea bătrânului stejar. ”

Pușa Roth

 

Capela familiei Ghica de la Ghergani

Ansamblul Ion Ghica Ghergani

Ansamblul Archaeus și Mihail Buca vor concerta la Forum Neuer Musik 2012, Köln

Ansamblul Archaeus și protopsaltul Mihail Buca vor susține un concert în încheierea celei de-a XIII-a ediții a festivalului de muzică contemporană Forum Neuer Musik, organizat de Deutschlandfunk și desfășurat la Köln între 20 și 22 aprilie 2012. Ediția din acest an a festivalului german, cu tema „Compozitorii în dialog cu Dumnezeu”, se concentrează pe reinterpretări ale tradiţiei muzicale religioase în muzica contemporană.

Concertul, organizat de Institutul Cultural Român în parteneriat cu Deutschlandfunk, va avea loc în data de 22 aprilie și va include lucrări de Dan Dediu, Octavian Nemescu, Doina Rotaru, Liviu Dănceanu, Nicolae Teodoreanu, Dan Voiculescu și psalmi. (Programul complet atașat).

Ansamblul Archaeus, format din Anca Vartolomei (violoncel), Rodica Dănceanu (claviaturi), Dorin Gliga (oboi), Ion Nedelciu (clarinet), Şerban Novac (fagot), Alexandru Matei (percuţie), Marius Lăcraru (vioară), Liviu Dănceanu (conducerea muzicală), a fost înfiinţat în 1985 cu scopul de a promova cele mai diverse tendinţe şi orientări din muzica contemporană. Muzicienii ansamblului au susţinut peste 300 de concerte în care au interpretat peste 550 de lucrări (multe dintre ele în premieră), semnate de 300 de compozitori români şi străini, în 80 de oraşe, în peste 100 de săli de concert din România, din Europa şi SUA. Au participat, de asemenea, la numeroase festivaluri şi evenimente muzicale internaţionale din Bucureşti, Paris, Viena, Salzburg, Budapesta, Geneva, Huddersfield, Berlin, Bonn, Köln, München, Hanovra, Copenhaga, Moscova, Lisabona, Sofia, Chişinău, Bratislava, Roma, Torino, New York, Cleveland, Washington etc. În paralel, ansamblul a înregistrat mii de minute de muzică pentru Societatea Română de Radiodifuziune şi pentru posturi de radio străine, precum şi discuri, casete video şi audio. Au realizat coloana sonoră a peste 20 de filme de animaţie, documentare, filme experimentale etc. Repertoriul lor extrem de variat acoperă stiluri şi perioade muzicale diferite, incluzând muzica bizantină şi muzica contemporană.

Diacon și Protopsalt al Catedralei Patriarhale din București, Mihail Buca este dirijorul grupului de psalți al Catedralei Patriarhale. Interpret fidel al muzicii bisericești de sorginte bizantină, ale cărei origini le-a studiat temeinic, Mihail Buca este în același timp preocupat de promovarea identității muzicii bisericești atât în țară, cât și în străinătate.