Dialoguri cu scriitori români

dialoguri cu scriitori

Marți, 10 iunie, de la ora 19.00, vă invităm la prima întâlnire de vară a Dialogurilor cu scriitori români, pe terasa Cărturești-Verona din București, în grădină așadar, în calmul și desfătarea serii, la o discuție așezată, sfătoasă și spumoasă cu Dan C. Mihăilescu.

Cine este Dan C. Mihăilescu? ne putem întreba retoric, de dragul argumentului și în spiritul ludic ce este chiar amprenta stilistică a invitatului nostru de luna aceasta.

Dan C. Mihăilescu este un om-orchestră, un cronicar literar în afara oricăror șabloane sau tipare în care l-ar putea plasa cineva care gândește literatura în termenii rigizi ai canoanelor de orice fel. A-l asculta vorbind sau a-l privi dezasamblând structura unei cărți pentru a-i atinge miezul viu și vibratil și pentru a-i găsi ritmul interior e un festin comparabil cu vizionarea unui film de epocă înțesat de sute de personaje, cu decoruri fastuoase, costume opulente și muzici variate și contrapunctice, festin de care niciun împătimit veritabil al cărților nu s-ar putea priva.

dan c mihailescu

Dan C. Mihăilescu

Cei care îl cunosc de la televizor drept „Omul care aduce cartea” vor avea ocazia să-l asculte pe viu vorbind cu tot atâta plăcere despre cărți și propria viață, despre filme, jazz și călătorii, dar și despre Caragiale, Cioran sau Eminescu, iar cei care nu deschid televizorul niciodată sau aceia care nici măcar nu posedă o astfel de diavolească și cronofagă invenție, din convingere intelectual-hipsterească sau rațiuni pragmatice sănătoase, ba chiar și cei care ar prefera să primească drept cadou alte lucruri mai utile decât o carte (sic!) vor putea să-l întâlnească și să-l asculte pe Dan C. Mihăilescu pe viu, într-o discuție relaxată și să se lase în același timp și convinși și seduși de farmecul discret pe care o discuție serios de lejeră și lejer de serioasă despre personajele fictive din cărți și întâmplările reale din viață îl poate avea asupra oricărui public.

Iată cum se prezintă autorul însuși:

„Totul s-a schimbat de când mi s-a propus să prezint cărți la televizor. Trebuia să devin un Bernard Pivot al românilor. Vă dați seama? […] Din 2000, prezint o carte pe zi și viața mea s-a schimbat complet. […] Am făcut-o ca pe un joc, cu o singură idee în minte: sa fac literatura accesibilă, să-l fac pe tipul care vinde salata la piață să-l înțeleagă pe Heidegger. Aceasta emisiune este doza mea cotidiană de optimism. Simt că întineresc lângă tinerii care fac literatura de mâine. Nu-i așa că-i un vis?”

Ca de obicei, o întâlnire de neratat. Marți, 10 iunie, de la ora 19.00, pe terasa Cărturești Verona la Dialoguri cu scriitori români și o întâlnire cu Dan C. Mihăilescu într-un dialog cu Nadine Vlădescu. De data aceasta, misiunea moderatoarei va fi aceea de a face față arabescurilor, volutelor și capcanelor tandre pe care un interlocutor cu verva, umorul și aplombul lui Dan C. Mihăilescu le poate oferi într-un dialog oricărui împătimit de cărți, literatură, vorbe de duh, ironii fine și vorbă bună.

Burtă

portrete de pusa roth schita

portrete rubrica liber sa spunNu nu este vorba despre burta omului, sacul în care punem zi de zi fel de fel de combinaţii culinare, ci despre un personaj interesant din lumea satului. Burtă are acum spre cincizeci de ani şi este un bun meseriaş, electrician de mare clasă – aşa spun cei din sat care l-au chemat să le facă instalaţiile – dar Burtă nu face mare tapaj din asta, fiindcă e un personaj trist. Îl cunosc de multă vreme şi m-a uimit că bea din ce în ce mai mult. Zilele astea l-am văzut şi era trist şi preocupat de cine ştie ce problemă. De dimineaţă a trecut pe partea dreaptă a străzii, era treaz, iar la prânz a schimbat trotuarul, beat fiind. Beţia este o boală, aş zice eu, fiindcă distruge destine de cele mai multe ori, şi l-aş aminti doar pe Burtă. Acum 15 ani, umbla cu cămăşi albe, era mai vânjos şi juca alba-neagra, dispreţuindu-i pe cei din jurul său, care intuiau că le este superior. Burtă, la tinereţe, avea succes la femei, dar el nu alegea, ci se lăsa sedus de cea care era mai aproape, indiferent de vârsta acesteia. Sigur, a primit bătaie de la familiile sus-numitelor, pentru că Burtă nu era un om serios, nici măcar pentru o relaţie trecătoare. Încet-încet lumea lui s-a făcut din ce în ce mai mică şi acum nu mai are decât foarte puţini prieteni. Acum umblă cu haine mai ponosite, dar curate încă şi merge prin sat uitându-se fix undeva, în lumea lui, cu sticla în mână, legănând-o uşor. Burtă are trăsături aspre, iar fratele lui, o frumuseţe de om, a avut un accident, a fost lovit la cap, și după aceasta şi-a schimbat comportamentul purtând haine de femeie. Nu bea, dar ca şi fratele lui trece dintr-o parte în alta a satului fără să aibă vreo treabă importantă. Mama lor, o femeie frumoasă şi vrednică, n-a suportat acestă realitate şi cred că a murit de inimă rea. Doi băieţi, unul beţiv notoriu, celălalt care se crede femeie. Aş fi vrut să mai stau de vorbă cu Burtă, dar acum se uită pieziş la oricine vrea să-l întrebe ceva, se opreşte, ascultă şi pleacă. Tare mă tem că Burtă a încetat să mai aibe dialog cu el însuşi, pentru că dialogul provoacă, dialogul îţi poate schimba traiectoria. Acesta e Burtă, un învins de viaţă, de viciu, de el însuşi. Paradoxal, Burtă nu are burtă.

Pușa Roth

Tamara Buciuceanu-Botez

tamara buciuceanu

„Căci drumul care duce pe actor spre un natural cât mai desăvârşit

este şi calea ce îl duce către o umanitate cât mai adâncă.”

Maria Filotti

Ne rotim, de cele mai multe ori, într-un cerc îngust căruia vrem să îi calculăm întotdeauna cu precizie raza. Un spectacol mai mult sau mai puţin fascinant – cel al vieţii –, unde o simplă figură geometrică plană e capabilă să roadă fără pic de compasiune, anulând chiar, prin ipocrizia propriei sale perfecţiuni aparente, conştiinţe. Fie şi aşa, aidoma copacilor care nu cad niciodată îngenunchiaţi în faţa morţii, se mai poate încă vedea astăzi pe o scenă de teatru oarecare, cum se stinge molcom sufletul unui personaj smuls realmente din cotidian ori închipuit subiectiv de către dramaturg, cu o ultimă lacrimă a sa străbătând delicat obrazul cu foarte multă grijă umplut de fard al unui actor. Ssst!… Linişte, vă rog!… Gongul bate, ca într-o veche clopotniţă medievală, de trei ori lung tăcerea – o tăcere complice, am putea spune, în miezul căreia răsare şi asfințește năvalnic ori timid destinul artistului cu rostul şi cu vremelnicia lui cu tot. Lumina începe să îşi stingă încet propria-i fiinţă difuză. Ca prin farmec, viaţa din spatele cortinei prinde a-şi forfoti instantaneu fragila existenţă de doar câteva ceasuri ale serii în efemeritatea decorului cu minuţie construit…

Probabil că mulţi au parcurs, asemenea mie, în cadrul tipic al sanctuarului teatral, magia aceloraşi timpi inefabili ai trecerii. Am avut, într-o măsură sau alta, şansa de a simţi rostogolindu-mi-se acolo, cu o iuţeală de fulger parcă, una câte una, clipele drămuite ale propriei mele vieţi în hăul imens şi destul de colţuros parcă al vămilor nemiloase ale timpului, un timp calculat cu exactitate de către regizor şi actori, deopotrivă, într-un spaţiu cu o istorie personală sălăşluind, în integralitatea sa, printre faldurile somptuoase ale cortinei roşietice de catifea şi în aerul cu adieri de metaforă solemnă al sălii de spectacol. Aici mi se amestecau, cu actori romani tamara buciuceanu botezintensităţi lăuntrice inegale, şi râsul, şi plânsul, şi bucuria, şi clasica durere fără margini a sufletului, oprindu-mi-se aproape organic, pentru o anumită bucată de vreme de „întinderea” unui infinit matematic scurt, suflul firesc al plămânilor, ca şi cum atmosfera aceea compusă din câteva elemente chimice atât de cunoscute tuturor devenea brusc un soi de intrus complet nedorit, în stare să îmi spargă în mii de bucăţi micul edificiu estetico-emoţional, ce tocmai se străduia cu sfioşenie a-şi contura o soliditate concretă într-un teritoriu al spiritului armonizat geometric şi cu bună meşteşugeală de către constructorii lui, după legi fizice numai de ei ştiute.

Un actor de factură stanislavskiană în toată puterea cuvântului: cred că aceasta ar constitui, după mine, tonalitatea distinctivă în care o putem aşeza pe Tamara Buciuceanu-Botez (n. 10 august 1929, la Tighina) alături de artişti precum Maria Filotti, Silvia Dumitrescu-Timică, Leopoldina Bălănuță, Ileana Predescu, Silvia Popovici, George Calboreanu, Toma Caragiu, Rodica Tapalagă, George Constantin ş.a., pentru care marea poezie a spaţiului românesc şi a lumii, respectiv distincţia interpretării dramaturgice reprezentau veritabile laturi congenere cu fiinţa fiecăruia dintre aceştia în parte. Fie şi numai dacă ne ducem cu gândul la cuprinzătoarea dimensiune creatoare a Tamarei Buciuceanu-Botez – dimensiune marcată de un lanţ de date cu vizibilă înclinaţie tragicomică şi consubstanţială nu doar cu temperamentul său vădit dezinvolt, dar şi cu o personalitate sensibilă şi fermă, putem afirma fără vreo urmă de îndoială că acestă actriţă face parte din categoria zeităţilor cu chip de om scoborâte direct din taina nesfârşită a Universului în miezul istoriei teatrului românesc, cu scopul de a naşte o vie şi uniformă ţesătură de lumină spirituală, acolo unde întunericul stăpâneşte în mod nestingherit spaţiul, portret tamara buciuceanutimpul, oamenii, tot…

Căutând cu pasiune a metamorfoza ceea ce cu sensibilitate şi delicateţe sufletească formula cu ani în urmă Dan Mizrahy, Tamara Bucuiuceanu-Botez a dat la iveală în permanenţă acea fascinantă „lume a visurilor colorată de sunete”, după spusele marelui pianist, unde s-au întâlnit cu asupra de măsură nenumărate elemente care alcătuiesc un tipar teatral emblematic pentru spaţiul cultural autohton, dar şi plurivalent, în egală măsură, sub raportul varietăţii lui discursive şi a tehnicilor artistice întrebuinţate. Discutăm, desigur, aici despre un ansamblu unitar sprijinit în genere pe naturaleţe şi spontaneitate, pe expresivitatea chipului şi gestica adecvată rolului, pe vervă molipsitoare şi elasticitatea construcţiei scenice, pe umorul jucat cu nerv şi emoţia descătuşată a lacrimei, pe complexa, până la urmă, broderie a parcursului existenţial al personajului abordat. Căci Tamara Bucuiuceanu-Botez a conceput, cu fiecare reprezentaţie scenică, mereu câte un alt copil perfect al artei dramaturgice româneşti şi universale, încercând să propună prin tot ceea ce a zămislit cu patimă de atâţia zeci de ani o viziune despre actor, aşa cum puţini mai sunt interesaţi să îl vadă în ziua de azi, anume aceea că actorul reprezintă o entitate îndelung reformatoare a actului artistic în sine şi nicidecum o simplă „piesă” ce execută cuminte un întreg set de indicații regizorale experimentale, uneori profund îndoielnice.

teatru contemporan tamara buciuceanu

Scriam că Tamara Bucuiuceanu-Botez este un actor prin excelenţă stanislavskian al spaţiului teatral românesc. Şi asta pentru că interpreta compune în permanenţă din propriile-i trăiri lăuntrice un prototip artistic căruia îi aştepţi cu nerăbdare prezenţa spre a-i respira avid harul. Dacă luăm în calcul aspectul imagologic, dar şi pe cel semiotic al sferei creative propuse de interpreta noastră de teatru şi de film, observăm cum ni se deschid în faţă, cu generozitate, porţile altor şi altor definiţii particulare ale actorului aici analizat. Avem dintr-o dată şansa de a creiona cu fineţe aproape luchianică figura de stil plină de forţă şi de culoare a jocului scenic al actriţei, joc capabil să redea, cu supremă fidelitate, imaginea unei lumi pesonale a personajului construit, deopotrivă, de actor şi de dramaturg. Participăm la întâlnirea de neuitat cu un Actor cu majusculă care vede în profunzime amplitudinea reală a oricărui rol abordat.

Dacă ar fi să o plasez pe Tamara Bucuiuceanu-Botez în intervalul specific al unei anumite direcţii dramaturgice, cred că acestui model teatral atât de bine conturat nu i se pot stabili cu stricteţe particularităţile definitorii decât în complexul angrenaj al creaţiei româneşti de gen. Vasile Alecsandri, Alexandru Kiriţescu, Tudor Muşatescu, Gabriela Adameşteanu ş.a. au fost în mod plenar creionaţi de-a lungul vremii prin manifestarea actoricească plină de voluptate şi de inteligenţă a interpretei. Viaţă, sunete, rosturi, sens, culoare, toate la un loc articulate cu multă originalitate şi căldură de-a lungul anilor, definesc o traiectorie a artisticului delocactori de factura stanislavskiana abstractă ori închisă în varii exerciţii de ordin experimental. Un lucru remarcat cu constanţă la Tamara Bucuiuceanu-Botez este şi faptul că a încercat continuu să rescrie, cu argumentul decisiv al impresionantei sale personalităţi, textul fiecărei partituri dramaturgice studiate.

Dacă despre unii artişti afirmăm că sunt înconjuraţi de o aureolă de tip cehovian, despre alţii de una sculptural-ibseniană ş.a.m.d., prin ceea ce respiră şi împrăştie în jurul său, Tamara Bucuiuceanu-Botez constituie o veritabilă parte integrantă şi integratoare, totodată, a spiritului clasic autohton, un spirit în genere lipsit de disimulare şi contrafacere, dar încărcat până la refuz de emoţia pură a registrului specific al transfigurării scenice. O emoţie intens acaparatoare, în substanţa căreia simţi brusc cum te afunzi până în straturile cele mai adânci ale timpului psihologic şi îţi abandonezi cu bună ştiinţă sufletul. Efervescenţa magiei personajului zămislit de actriţă adună laolaltă, ca într-o reprezentaţie dramaturgică singulară a însuşi autorului piesei de teatru respective, patima fără graniţe fixe a unui ludic continuu reconstruibil, simţul măsurii individuale în raport cu stilistica interpretativă aleasă.

Tamara Bucuiuceanu-Botez nu îşi propune deloc să distrugă sensuri şi nici să adopte semne noi numai de dragul unei semioze teatrale agresive, de tip postmodern. Dimpotrivă. Şi aici artista are un merit decisiv în a conserva şi a susţine un fel de normalitate mult prea bogată în esenţe de tot felul şi în rosturi funciare nobile, care trebuie, desigur, respectate de către generaţiile actuale de actori şi prelungite în chip necesar pe axa timpului viitor, ca pattern cultural exemplar pentru cei care vor urma să construiască de acum înainte albia teatrului românesc.

Ca şi cum ar fi desprinsă dintr-un tablou literar leonidandreevian, dominat de puternice tuşe cromatice, unde destinul personajului imaginat este proiectat cu insistenţă şi vigoare pe retina oricărui participant la lectura vizuală a materialului dramaturgic respectiv, Tamara Bucuiuceanu-Botez rămâne acel prototip artistic care înmoaie miezul comediei clasice în focul purificator al unei lacrimi, compunând prin modalităţile sale de exprimare scenică un original crochiu de hiperbolă non-barocă, dacă ar fi să îl parafrazăm pe inegalabilul comparatist Edgar Papu, în aşa fel încât şi hohotul de râs, şi plânsul par a fi, deopotrivă, nicidecum rezultanta fără semnificaţii majore a unui surplus de forme diferite cuprinse în planul personal al manifestării artistice, ci veritabile instrumente concrete de explorare a celui mai întunecat ungher al sufletului omenesc din structura rolului interpretat.

personaje teatru actori

Pentru unii actori, porţile zeilor se deschid cu generozitate, pentru alţii însă rămân zăvorâte definitiv. În dialogul lor despre Dumnezeu, personajul Luca din celebra piesă gorkiană Azilul de noapte îi răspunde cu francheţe lui Vasca Pepel: „Dacă crezi că există, atunci există; dacă nu crezi – nu există!” Pentru Tamara Bucuiuceanu-Botez – o actriţă, care, prin vibraţia sufletului său, vorba Cellei Serghi în Pânza de păianjen, „crea de la început un climat al ei” –, Dumnezeu sigur a existat întotdeauna cu bucurie şi cu nădejde la cele mai de sus cote ale trăirii ei interioare. Fiindcă, deşi „viaţa este ticăloşită de nişte sălbatici care au pus stăpânire pe ea” (Maxim Gorki), strigătul puternic al conştiinţei de sine a Omului şi a Actorului se mai poate auzi încă şi azi cu tărie, dacă facem referire la glasul artistului stăpân pe crezul lui profesional şi uman. Iar Tamara Bucuiuceanu-Botez întruchipează cu deosebire un astfel de reper fundamental al artei dramatice naţionale.

Aproape întotdeauna, în spatele măştii, bufonul cu chip de rege niciodată învins este, în general, trist… Un fel de duioşie amară amestecată cu un optimism bine disimulat actoriceşte, dar şi cu tristeţea inerentă a propriei vieţi. Nestrăin de zgura sufletească a eternului vagabond gorkian, care zace întristat la masa umilului adăpost nocturn al lui Costîliov şi al Vasilisei, încercând zadarnic a căuta sensul unic de a fi al tragicei sale existenţe pământene, interpretul de teatru îşi aruncă şi el, la rându-i, cu durere, de cele mai multe ori, masca personajului construit spre a se oferi publicului, de fapt, pe sine însuşi ca personaj real de această dată, desprins din geometria celui zămislit de către dramaturg.

scena de teatru

Brusc, începe să mi se facă frig. Cortina cade din nou nemiloasă peste apa tulbure a vremii, iar piesa de teatru abia încheiată se topeşte în nefiinţă, ca şi cum nu ar fi existat niciodată până atunci cu formă precisă şi destin exact în faţa mea. O parte semnificativă din noi mereu se stinge şi ea, încetul cu încetul, o dată cu moartea fiecărui personaj închipuit pe scenă de către actori, ca o măsură parcă a dimensiunii discutabile a timpului nostru fizic, înfipt cu încăpăţânare în cadranul imuabil al unui orologiu ce bate liniştit din peretele lui veşnicia… Povestea teatrului s-a scris şi se va scrie, pe scurt, de fiecare dată numai aşa, indiferent de numele interpreţilor săi.

Magdalena Albu

aprilie 2013

Sandu, blonda și mângâierile în autobuz

amintiri autobuz 37 ateneu bucuresti

amintiriTreaba mergea ca unsă. În fiecare sâmbătă după amiază, orele 18 fix trecute, sunam la uşa apartamentului situat la etajul I, în blocul aflat în stânga Ateneului, unde locuia concetăţeanul meu, minunatul compozitor Radu Şerban, pentru a-l lua „cu noi, băieţii”, pe Răducu, fiul maestrului, la o cafea… îmbunătăţită! Dar, cum Răducu (cel prea repede plecat dintre noi şi pentru care mă rog Bunului Dumnezeu să îl odihnească în paza sa!) era încă elev de liceu, fireşte că trebuia iniţiat în tainele boemei studenţeşti în tagma căreia urma să intre nu peste multă vreme.

Drept pentru care, caracalean filotim, după cum îi era felul, „nenea Radu” ne avansa cu dărnicie o anume sumă, deloc modică aş zice eu, reprezentând consumaţia (moderată) la „Albina” sau la „Katanga” sau, dacă era vreme frumoasă, chiar şi pe la „Tosca”.

În prealabil, îi plantam pe banca din parcul de la Ateneu pe băieţi, de regulă pe Morel Zelţer, pe George Ţărnea şi Sandu Monciu (pe vremea aia încă nu şi Sudinsky), urmând ca, după ce coboram din bloc dimpreună cu Răducu, să purcedem la treburile noastre.

ateneul roman anii 70

Şi, cum veneam noi într-o seară senină de primăvară (vorba ghiersului din Cânticele ţigăneşti ale lui Miron Radu Paraschivescu), în autobuzul 37 care ne ducea dinspre Splai, taman lângă Ateneu s-a nimerit înghesuială mare. Înghesuială-înghesuială, dar tot am putut dibui silueta de top model a unei blonde planturoase, parcă anume îmbrăcată în nişte pantaloni albi numai buni să-i pună în evidenţă formele provocatoare.

În spatele blondei, un domn în vârstă cu o ţinută foarte îngrijită, iar în spatele domnului – Sandu Monciu. Apropiindu-ne noi de staţia terminus a expediţiei, normal că a început dialogul stereotip:

– Coborâţi la prima?

– Desigur. (Pe vremea aia, nu se inventase încă replica total imbeciloidă: „Nu, dar vă fac loc!”)

Cum domnul a răspuns, foarte politicos, că da, Monciu a insistat:

– Dar domnişoara?

Blonda, care trebuie că se pregătea să coboare, a răspuns un „Da!” oţărât şi numai ce a coborât şi „harşt, trosc, pleosc!” două palme pe obrajii domnului. După care a plecat, nervoasă foc, pe tocurile ei de ceva mai mulţi centimetri…

Domnul era siderat. Mai-mai că îi venea să plângă…

Văzându-i stupefacţia, Sandu (numai Monciu, încă nu şi Sudinsky) l-a întrebat:

– Domnişoara aceea este nebună, nu-i aşa?

Şi, cum domnul era încă năucit de întâmplare, a continuat:

– Dar, de fapt, de ce v-a pălmuit? I-aţi făcut ceva?

– Nu, domnule, cum se poate? Nu i-am făcut nimic, sunt om serios, nu vă daţi seama?! Cum aş putea să fac ceva neruşinat?

– Vai, vai, vai! l-a compătimit Sandu – dar dacă pe dumneavoastră, care nu i-aţi făcut nimic, v-a pălmuit, atunci ce îmi făcea mie dacă afla că am mângâiat-o pe fund vreo trei staţii?

cafeneaua albina bucuresti

După care Sandu a revenit la grup şi ne-am îndreptat în pas vioi spre cahfeneaua „Albina”, fiindcă aveam multă treabă…

Şerban Cionoff

Dialog între generaţii – Vasile Grigore şi studenţii săi

Vasile-Grigore si studentii sai

eveniment liber sa spunMuzeul de Artă „Vasile Grigore – pictor şi colecţionar” vă invită la expoziția Dialog între generaţii – Vasile Grigore şi studenţii săi, marți, 12 februarie 2013, ora 17.00, la Galeria Artelor a Cercului Militar Naţional din Bucureşti. Expoziţia reuneşte opere ale maestrului Vasile Grigore din colecţia muzeului şi colecţii particulare cu lucrările ale unor foşti studenţi ai săi, ei înşişi personalităţi constituite, în ideea unui fertil „dialog” între maestru şi discipoli – un binevenit prilej pentru omagierea binecunoscutului pictor şi colecţionar.

Alături de operele pictorulului Vasile Grigore (1935–2012) expun următorii artişti: Gabriela Aniţei, Simona Cadar, Alexandru Cernat, Diana Dea, Mircea Doinaru, Roxana Constanţa Dumitrache, Arpad Fabian, Laurenţiu Jianu, Ion Lazăr, Emanoil Mazilu, Dan Ştefan Minea, Mihaela Modâlcă, George Moscal, Minu Movilă, Marilena Murariu, Viorel Nimigeanu, Măriuca Oteteleşanu, Ciprian Paleologu, Corina Perianu, Marian Poiană, Ciprian Sântea, Iris Teodorescu, Alexandra Porumbel Tronaru, Marius Turcitu.

La vernisajul expoziţiei cuvântul de deschidere îi aparţine criticului de artă Virgil Mocanu.

Expoziţia va fi deschisă pentru public în perioada 12–28 februarie 2013, între orele 10.00–18.00.

Sponsor: ELECTRO-TOTAL.

Orizonturi culturale italo-române – O revistă şi o carte de dialog intercultural

Miercuri, 5 decembrie 2012, la ora 17.00, în Aula Bibliotecii Centrale Universitare „Eugen Todoran” Timişoara (Bd. Vasile Pârvan nr. 4 A) va avea loc evenimentul Orizonturi culturale italo-române – O revistă şi o carte de dialog intercultural.

Cu această ocazie, va fi prezentată revista bilingvă online Orizonturi culturale italo-române / Orizzonti culturali italo-romeni (www.orizonturiculturale.ro / www.orizzonticulturali.it) şi se va lansa cartea Afroditei Carmen Cionchin, Orizzonti culturali italo-romeni: prospettive ed esperienze – Orizonturi culturale italo-române: perspective şi experienţe (Editura Brumar, 2012). Vor interveni: Stefano Mistretta (Consul General al Italiei la Timişoara), Radu Ţoancă (Primăria Municipiului Timişoara), Gilberto Tiveron (Confindustria Romania Territoriale Timiş), Carmen Rusmir (ZIR), conf. univ. Claudiu Arieşan, conf. univ. Vasile Docea, Afrodita Cionchin (director al revistei). Prezentarea va fi în română, cu traducere italiană.

Organizatori: Asociaţia Orizonturi Culturale Italo-Române, Biblioteca Centrală Universitară „Eugen Todoran” Timișoara.

Giovanni Boldini, Portretul prințesei Martha Bibescu, 1911

Parteneri: Primăria Municipiului Timişoara, Confindustria Romania Territoriale Timiş, Zoppas Industries Romania, Radio România Timişoara, Asociaţia Timişoara Capitală Culturală Europeană.

„Dialoguri”, expoziție de pictură Nicolae Groza la Bruxelles

Joi, 8 noiembrie 2012, ora 19.00, la Casa Arthis din Bruxelles (Rue de Flandre 33) va avea loc vernisajul expoziţiei de pictură Dialoguri a artistului Nicolae Groza. Expoziția este organizată de Arthis, Casa de Cultură Belgo-Română, cu sprijinul Comisiei Comunitare Flamande, Comunităţii Franceze, Co.Co.F. şi Stedenfonds. Expoziţia va fi deschisă între 8 şi 27 noiembrie 2012.

Pictor şi muralist, dar şi gravor, desenator şi ceramist, solida sa formaţie artistică la Institutul „Nicolae Grigorescu”, din Bucureşti, unde a fost şi profesor, îi permite artistului să abordeze numeroase discipline grafice. Printre alte tehnici, Nicolae Groza utilizează tehnica icoanelor populare pe sticlă. Dar temele sale sunt laice, adesea inspirate din legendele specifice tradiţiei româneşti: vânătoarea, pescuitul, lumea satului, magicieni, vrăjitoare, scene de circ, saltimbanci etc.

Nicolae Groza, Pictură pe sticlă

Fin cunoscător al istoriei simbolisticii universale, Nicolae Groza realizează un fel de sinteză între latura brută a anumitor fresce romanice, bogăţia coloristică a miniaturilor şi manuscriselor medievale, simbolistica artei gotice (ex. Bestiarele fantastice, figurile groteşti), efervescenţa barocă ale cărei rădăcini sunt înfipte adânc în legendă şi naivitatea imaginilor populare româneşti.

La lectura acestor referinţe, se întelege că Nicolae Groza transgresează cu uşurinţă regulile rigide ale compoziţiei echilibrate şi ale perspectivei clasice.

Nicolae Groza este un povestitor. În universul său fabulos întâlnim satira, nostalgia, iar fantasticul şi ironia se asociază cu plăcerea de a le privi. (Alida Vulpe, Casa Arthis, Bruxelles pentru Romanian Global News).

Despre dialog – studiu de caz: Azerbaidjan

Ambasada Republicii Azerbaidjan în România și Asociația Scriitorilor București organizează conferința cu tema „Rolul dialogului constructiv în promovarea coexistenței pașnice a națiunilor: Studiu de caz – Azerbaidjan”. Conferința va avea loc miercuri 22 februarie 2012, ora 15.00, la sediul Uniunii Scriitorilor din România (Sala Oglinzilor), Calea Victoriei nr. 115, București.

Participă Excelența Sa domnul Eldar Hasanov, ambasador extraordinar și plenipotențiar al Republicii Azerbaidjan la București

Din timpuri străvechi și până în prezent, poporul azerbaidjan a cunoscut un trai pașnic alături de alte națiuni, fiind tot timpul deschis spre dialog.

„Echipa de zgomote” de Fănuş Neagu, în premieră la Teatrul Național Radiofonic

Luni, 6 februarie 2012, la ora 11.00, la barul Ramada-Majestic de pe Calea Victoriei din Bucureşti, Teatrul Naţional Radiofonic vă invită la audiţia premierei Echipa de zgomote de Fănuş Neagu. Adaptarea radiofonică și regia artistică: Mircea Albulescu. În distribuţie: Ion Caramitru, Maia Morgenstern, Constantin Dinulescu, Marius Manole, Ilinca Goia, Costina Ciuciulică, Mihai Calotă.

Publicată în 1970 la Editura Cartea Românească, distinsă cu Premiul pentru dramaturgie al Uniunii Scriitorilor din România, jucată în 1985 la Teatrul Giulești – Sala Majestic din București, piesa Echipa de zgomote de Fănuş Neagu cunoaște acum o variantă radiofonică remarcabilă, sub bagheta maestrului Mircea Albulescu, o punere în undă percutantă și în același timp tulburătoare, emoționantă și totodată încărcată de cruzime, proiectând în planul realului, dar și în planuri simbolice, drame de familie, impulsuri, instincte, pasiuni, aspirații frânte.

Povestea unei familii angajate într-un studio cinematografic pentru a produce zgomote devine pretext al unor dezvoltări auditive elaborate și minuțioase, amestec de realitate și imaginație, de fapt cotidian și stranii întâmplări din trecut, evocate pe calea memoriei. Secrete cumplite, nelegiuiri, înșelăciuni ies la iveală în dialogul crud, direct, tensionat, semn al unui univers tragic. Amintirile invadează prezentul, la fel cum simbolurile invadează această dramă poetică modernă, cum a fost catalogată piesa. Personajele produc zgomote fără a ști însă pentru cine și astfel, în țesătura dramatică se insinuează stranietăți, accente kafkiene, iar ratarea individuală, destrămarea sufletească, dezrădăcinarea devin inevitabile.

Viziunea radiofonică are energie și dramatism, accentuează inteligent derizoriul vieții personajelor, disperarea, încordarea, deziluziile, incomunicabilitatea. Totul este formulat cu vigoare și claritate, în tonuri vii, alcătuind o realitate sonoră bogată în sugestii și simboluri.

Redactor: Domnica Ţundrea. Regia de studio: Janina Dicu. Regia muzicală: George Marcu. Producția și regia tehnică: Vasile Manta.

Premiera radiofonică a spectacolului Echipa de zgomote de Fănuş Neagu va avea loc sâmbătă, 11 februarie 2012, la ora 23.00, la Radio România Actualităţi.

Dragostea durează trei ani

Celebrul autor francez Frédéric Beigbeder și-a lansat în cinematografe, pe 18 ianuarie 2012, primul film pe care l-a regizat: Dragostea durează trei ani, aflăm dintr-un comunicat al Grupului Editorial Trei.

Scriitorul-regizor a acordat recent un interviu publicației „Le Figaro”, în care vorbește despre ecranizarea romanului cu același titlu, lansat în 1997 și a cărui traducere românească a fost publicată în 2011 la Editura Trei. „O comedie romantică pentru băieți”, așa caracterizează Beigbeder noul film.

Întrebat dacă este mai greu sau mai ușor sa adapteze propriul roman pentru cinema, „autorul dandy”, cum îl numesc cei de la „Le Figaro”, a răspuns cu umor: „Este o muncă mult mai ușoară, deoarece nu există nici un scriitor care să-ți sufle în ceafă, să-ți corecteze fiecare virgulă sau să-ți explice că nu ai respectat sensul dat de el unei anumite fraze. Nu am avut nicio dispută cu autorul carții. De altfel, nici nu mi-a păsat de el. Mi-am luat libertatea de a mă juca cu textul, pentru că nu era o carte recentă. A fost publicată în urmă cu 15 ani și uitată pe un raft prăfuit.

Dar, iată câteva dintre întrebările adresate de „Le Figaro”, la care Frédéric Beigbeder a răspuns în stilul său binecunoscut:

– Trebuie să fii megaloman pentru a face un film?

– Mai puțin decât atunci când scrii cărți. Când scrii o carte, megalomania poate fi o calitate. Când faci un film, îți expui viziunea, dar trebuie să accepți și ideile echipei cu care lucrezi. Eu chiar am renunțat la megalomanie pentru câteva luni!

– De ce nu l-ai interpretat pe Mark Marronnier, personajul principal al cărții?

– Sunt un actor jalnic. Gaspard Proust este mult mai bun decât mine! Și, în viață, este mult mai cinic. Eu am avut deja câteva apariții în filme. Întotdeauna dezastruoase sau tăiate la montaj!

– Este o mare diferență între cel care erai în urmă cu15 ani și Beigbeder de astăzi?

– Aș vrea să pot răspunde că am crescut, m-am maturizat, am devenit un adult. Din păcate, îmi dau seama, şi este îngrozitor, că problemele lui Mark Marronnier sunt încă ale mele.

– Care probleme?

– Frica de angajament, dorința de pasiune romantică…

– Care sunt regizorii pe care îi admiri?

– Am o mare admirație pentru Woody Allen. Nu cred că aș fi vrut să fac filme dacă nu era acest regizor. Îmi place Sasha Guitry, bineînțeles. Ce-mi place la cei doi mari regizori este că găsesc în filmele lor femei frumoase, îmbrăcate în rochii lungi, care au dialoguri geniale. Iubesc filmele vorbărețe!

– Întotdeauna regizorul flirtează cu actrițele care joacă în filmele lui?

– Mi-aș dori. Din păcate, nu mi s-a întâmplat încă! Îți propui o mulțime de lucruri atunci când începi să lucrezi în cinematografie: o viață în lumina reflectoarelor, sex cu starurile… Dar este complet fals! Ne trezim în fiecare zi la șase și jumătate dimineața și ajungem acasă la miezul nopții, fără nicio recompensă de acest fel.”

Un slogan care să evidențieze calitățile filmului și cărții Dragostea durează trei ani? Pornești în doi, sfârșești de unul singur!