Luni la ora 5 – După-amiaza unui interpret: Centenar Sergiu Celibidache

Cea de-a treia Stagiune Camerală „Luni la ora 5 – După-amiaza unui interpret”, desfășurată sub egida Bibliotecii Metropolitane București, se va încheia luni, 25 iunie 2012, la ora 17.00, cu o un medalion dedicat dirijorului Sergiu Celibidache. Centenar Sergiu Celibidache este titlul sub care muzicieni care au cântat în compania sa și critici muzicali îl vor evoca pe marele dirijor născut în 28 iunie 1912. Participă: Dan Cavassi, Andrei Dorobanțu, Nicolae Licareț, Costin Tuchilă. Manifestarea programată în Sala „Mircea Eliade” a Bibliotecii Metropolitane București (str. Tache Ionescu nr. 4, lângă Piața Amzei) se va încheia cu un Recital Aurelian-Octav Popa (clarinet). În program, piese de Rameau, Debussy, Enescu (adaptare de Aurelian-Octav Popa). În cadrul serii care îi este dedicate vor putea fi ascultate și vizionate înregistrări de referință cu Sergiu Celibidache. Intrarea este liberă.

Director artistic al Stagiunii Camerale „Luni la ora 5 – După-amiaza unui interpret”: dr. Mirela Zafiri.

Sergiu Celibidache (28 iunie 1912, Roman, România–14 august 1996, La Neuville-sur-Essonne, Franța)

„Cândva, la un moment dat, acest om a devenit mit. Înainte de asta, însă, fusese o legendă.” ( Mario Gerteis).

„A fost iubit, admirat, temut, iar acum va fi cu siguranță și divinizat.” (Steen Christian Steensen).

„Un tip de dirijor ca Celibidache nu va mai exista niciodată.” (Roland de Beer).

„De unde vine această priză electrizantă pe care Celibidache o exercită asupra muzicienilor şi melomanilor şi care pare să fie adevărată magie sau miracol? Printr-o amănunţită analiză şi o concentrată observaţie, înlăturând tot ceea ce ar părea de domeniul supranaturalului, se pot scoate la iveală toate însuşirile care dau acel caracter neobişnuit valorii indiscutabile a acestui mare artist. Înzestrat de la natură cu toată generozitatea şi stăpânit de o pasiune mistuitoare pentru muzică, valoarea sa extraordinară este fructul unei munci fără odihnă, al unui studiu ştiinţific şi vast al tuturor disciplinelor muzicii pe care le stăpâneşte la cel mai înalt nivel şi în cele mai intime amănunte, al unei fantezii de o bogăţie rară, al unei culturi academice. Doctor în filozofie şi în matematici, interpretările sale sunt construite numai pe temeiul unei logici inebranlabile, iar fantezia aceea, despre care vorbeam mai sus, se împrospătează printr-un proces continuu de rafinare şi sublimare, hrănindu-se din universalitatea cunoştinţelor sale nu numai din domeniul artelor – muzică, literatură, teatru, plastică – ci din toate ramurile activităţii umane, dar mai ales trăgându-şi seva din izvorul nesecat al unei bogate vieţi interioare. Tot din acestea trebuie desprinsă şi taina faptului că Celibidache nu se repetă niciodată. Compozitor el însuşi, acest magistral interpret se apleacă plin de umilinţă asupra operei ce intră în repertoriul său, caută să pătrundă cu truda unui studiu meticulos şi cât mai complet în intimitatea limbajului creatorului respectiv şi, reuşind să se substituie acestuia, îi cântă lucrarea cât mai aproape de ceea ce putea fi idealul de interpretare, aşa cum i-a sunat compozitorului atunci când şi-a scris opera. Ca să ajungă aici, el caută să intre în universul compozitorului, în concepţia lui de viaţă, în epoca lui, în idealurile, preocupările şi problemele acelei epoci, în aşa fel încât să poată traduce opera compozitorului prin prisma epocii lui şi nu prin prisma epocii, mentalităţii şi stilului nostru actual de viaţă.” (Costache Popa).

„Gesturile dirijorului sculptează în spaţiu o sinteză geometrică şi predomină volumul, relevat nouă prin statornicia nuanţei alese şi precizia structurii perioadelor. El îşi afirmă voinţa cu o autoritate severă, mâna stângă tăind în aer împlinirea şi dezlegarea expresiei. Pare a fi calm în mişcări, bagheta lui vibrează tot atât de subtil ca vibrato-ul viorilor, obligate de el la un tremur mai strâns decât cel obişnuit, ce naşte o palpitaţie emoţională în diminuendo, topit infinitezimal, încât se percepe ca umbra umbrei unei vibraţii. Dar când porneşte un crescendo, atunci tot trupul se îndoaie ca un copac răscolit de furtună. Modulează în cercuri mari avântul, dar nici o clipă nu-i îngăduie să depăşească armonia echilibrului cerebral. El aşează muzica în zona spiritului şi o priveşte epurată de tot balastul inutilităţilor omeneşti. De aceea poate să exprime esenţialul!” (Cella Delavrancea).

„S-a spus (nu fără temei) că muzica adevărată trebuie ascultată doar cu inima. În cazul lui Sergiu Celibidache dictonul rezistă pe deplin confruntării cu realitatea. Mai mult decât atât: emoţia creată de universul sonor este sporită la Celibidache de trăirea totală a partiturii, care i se citeşte pe faţă. […] Celibidache trebuie văzut, nu doar ascultat, şi mai ales trebuie văzut de aproape, mai ales din faţă, pe întregul parcurs al desfăşurării discursului muzical. Ai zice că mâna dirijorului, gesturile de pronunţată expresivitate vin să servească, în primul rând, acea privire caracteristică, plină de forţă, ce domină şi subjugă instrumentiştii. Este un privilegiu să retrăieşti fiecare pagină muzicală în ambianţa acestui mare maestru al baghetei, capabil să comunice emoţia artistică la tensiuni dintre cele mai înalte. Şi este, în sfârşit, pilduitor să-l urmăreşti pe Sergiu Celibidache la repetiţii pentru a pătrunde în extrema complexitate a actului creator, în munca epuizantă a aspiraţiei spre perfecţiune, în dăruirea totală dedicată tălmăcirii capodoperelor. Numai aşa vom înţelege «secretul» acelor concerte de referinţă artistică pe care Sergiu Celibidache le oferă auditorilor. Numai aşa vom cunoaşte preţul marilor eforturi ale membrilor orchestrei, permanent solicitaţi de dirijor până la limita posibilităţilor fizice şi psihice. Iar publicul românesc dovedeşte că a înţeles pe deplin această înaltă lecţie de artă, asaltând, pur şi simplu, porţile Ateneului pentru a putea asista la repetiţii, pentru a fi martor la acel veritabil laborator de creaţie. Îmbucurător este şi faptul că, în primele rânduri, am remarcat un foarte mare număr de tineri, studenţi la Conservator sau la alte facultăţi, elevi etc. Fără îndoială că pentru ei, exemplul maestrului se poate transforma într-o experienţă unică, greu de uitat şi menită apoi să marcheze întreg drumul evoluţiei lor. Vor fi învăţat de aici că orice izbândă artistică, orice înfăptuire de preţ se atinge numai cu o muncă perseverentă, fără menajamente. Că în spatele interpretării strălucitoare, aparent fără nici un efort, dintr-un concert, se ascunde un imens sacrificiu, strădanii adesea greu de închipuit.” (Viorel Cosma).

Sergiu Celibidache „nu poate relata nimănui ce face, pentru că muzica, pentru el, este o succesiune de momente prezente, aidoma oricărei rostiri esenţiale, irepetabile în datele ei fundamentale. Un dirijor care urcat la pupitrul orchestral, se adânceşte în sine până la a se confunda cu universul din care izvorăşte spre noi pe căile iluminate ale harului divin.” (Corneliu Antim).

 

 Richard Strauss, Poemul simfonic „Till Eulenspiegel” – fragment de repetiție cu Sergiu Celibidache, Orchestra Simfonică Radio din Stuttgart

P. I. Ceaikovski, Simfonia nr. 5 în mi minor, partea a IV-a, Andante maestoso – Allegro vivace, Filarmonica din München, dirijor: Sergiu Celibidache. Herculessaal, München, 1983

J. Brahms, Simfonia a III-a în Fa major, partea a III-a, Poco allegretto, Filarmonica din München, 1985

M. Ravel, Bolero, Filarmonica din München, Japonia, 1994