Maeștri: Doru Popovici – 80

În cadrul „Amfiteatrului muzelor”, Ilinca Dumitrescu şi invitaţii săi, duminică, 12 februarie 2012, la ora 11.00, în Sala de Concerte „Euterpe” a Universităţii „Spiru Haret” din Bucureşti (intrarea prin str. Doamnei nr. 15) va avea loc medalionul Maeştri – Compozitorul, muzicologul, scriitorul și profesorul Doru Popovici – 80.

Participă: muzicologul prof. dr. Alexandru I. Bădulescu, director de onoare, Muzeul Memorial „Paul Constantinescu” Ploieşti; dr. Cristian Brâncuși, dirijor al Orchestrei de Cameră Radio, prof. univ. asociat, Universitatea Naţională de Muzică Bucureşti; muzicologul Grigore Constantinescu, prof. univ. dr., Universitatea Naţională de Muzică Bucureşti; regizorul Geo Saizescu, prof. univ. dr., Universitatea „Hyperion”; muzicologul prof. dr. Adina Șușnea, Liceul de Artă „Dimitrie Cuclin” Galaţi; scriitorul Costin Tuchilă, realizator Radio România. Momentul poetic va fi susținut de actriţa Lidia Lazu. Sopranele Georgeta Stoleriu, Mirela Zafiri, basul Pompeiu Hărășteanu, fagotistul Vasile Macovei și pianista Ilinca Dumitrescu vor interpreta lieduri și piese instrumentale de Doru Popovici.

Compozitor, muzicolog, scriitor, ziarist, Doru Popovici (n. 17 februarie 1932, la Reşiţa) este o personalitate de factură enciclopedică, unul dintre spiritele tot mai rare astăzi. Nu exagerez deloc afirmând că prin capacitatea sa de cuprindere a mai multor domenii şi mai ales prin felul în care le ilustrează, aminteşte de oamenii Renaşterii. Ca şi în cazul acestora, devine imposibil să spui care dintre domeniile abordate are prioritate, în care dintre ele valoarea atinge cote superlative. Contribuţia sa muzicologică este la fel de importantă ca opera muzicală; talentul de scriitor nu este mai prejos decât cel al muzicianului, spiritul critic se împleteşte, cum rar se întâmplă, cu o cuceritoare naturaleţe a exprimării ideilor şi atitudinilor, capacitatea analitică se exprimă în formulări memorabile. Nici o urmă de preţiozitate nu împiedică, în scrisul său dar şi în vorbire, claritatea enunţului. În plus, omul farmecă prin darul său de causeur.

Privind retrospectiv creaţia lui Doru Popovici, fără îndoială unul dintre marii compozitori contemporani, trebuie constatat de îndată un fapt cât se poate de semnificativ, raportabil la un context mai general în muzica secolului al XX-lea. Dacă în tinereţe compozitorul putea fi înscris în curentele estetice avangardiste, fiind un promotor al dodecafonismului autohton, treptat s-a orientat spre tradiţiile muzicii bizantine şi ale folclorului românesc, tratate într-un spirit care trimite mai degrabă la un orizont artistic de tip clasic. Din punctul de vedere al mijloacelor de expresie, nu este nici o contradicţie, dacă observăm că în prima fază Doru Popovici realiza de fapt o „sinteză serial-bizantină”, care nu era străină de influenţe expresioniste. Sursele tradiţionale de inspiraţie nu sunt – e un fapt cunoscut – incompatibile cu limbajul modernist. Dacă din punctul de vedere al experienţei creatoare parcurse, ar trebui să fac o comparaţie, l-aş asemăna pe Doru Popovici cu Paul Hindemith, compozitorul german care a străbătut drumul de la avangardism la neoclasicism. Şi mai mult decât atât, ca şi Hindemith, Doru Popovici s-a orientat cu predilecţie, în a doua parte a activităţii sale creatoare, spre muzica de cameră.

A scris în toate genurile muzicale, de la muzica simfonică (simfonii, concerte instrumentale, poeme simfonice, lucrări pentru orchestră de coarde etc.) la muzica de teatru (operele Prometeu, pe un libret de Victor Eftimiu, 1958, Mariana Pineda, după García Lorca, 1966, Nunta, 1971, opere de cameră, ca mai recentele Întâlnire cu George Enescu, Giordano Bruno ş.a.), de la lied la cantată, de la piesa instrumentală la creaţia corală. Dar, indiferent de gen şi formă, Doru Popovici este un compozitor care construieşte pe spaţii ample. Chiar şi într-o piesă camerală de mici dimensiuni, discursul muzical sugerează aceasta „respiraţie” amplă.

Vastă, exprimată în forme diverse, de la eseul teoretic la studiul monografic, opera muzicologică a lui Doru Popovici este la rândul ei exemplară. Îi datorăm deopotrivă cărţi referitoare la mari perioade de creaţie (Muzica elisabethană, 1972; Arta trubadurilor, 1974; Muzica Renaşterii în Italia, 1979), la Începuturile muzicii culte româneşti (1967), la mari compozitori (Gesualdo da Venosa, Magicianul de la Bayreuth, Cântec întrerupt sau Viaţa lui Chopin şi multe altele), la fenomenul muzical românesc, tratat în sinteze critice sau în monografii.

În 1983 apărea la Editura Junimea O istorie polemică a muzicii, ediţie critică de Viorel Cosma pe marginea corespondenţei dintre Doru Popovici şi Dimitrie Cuclin, care lansa o modalitate inedită, pe care Viorel Cosma a denumit-o interviu epistolar, devenit în timp, prin cultivarea sa în alte lucrări similare semnate de Doru Popovici, o specie nouă, cu statut particular în muzicologia românească.

 Costin Tuchilă

Calendar: 240 de ani de la naşterea lui Beethoven

Ca şi în alte cazuri ilustre (Shakespeare, de exemplu), nu se cunoaşte data exactă a naşterii lui Ludwig van Beethoven. E certă doar data botezului: 17 decembrie 1770. Cum în epocă, de obicei, copiii erau botezaţi a doua zi după naştere, se presupune că Ludwig, fiul lui Johann van Beethoven (1740–1792), modest cântăreţ de curte, de origine flamandă și al Magdalenei Keverich van Beethoven (1744–1787), s-ar fi născut în 16 decembrie, la Bonn.

Muzica lui Beethoven nu a suferit niciodată din punct de vedere al audienţei, cu tot ceea ce implică acest lucru, de la prezenţa ei în sălile de concert la succesul sigur. Periodic, însă, avem parcă mai multă nevoie de Beethoven, pentru că puţini compozitori oferă atâta forţă şi echilibru, deopotrivă pentru interpret şi pentru ascultător. Ne întoarcem la simfoniile lui Beethoven cu dorinţa netulburată de a întâlni perfecţiunea şi elocvenţa formei – punctul de sprijin pe care această muzică îl indică atât de ferm. Nimic dintr-o istorie muzicală de aproape două veacuri nu a modificat eficienţa ei expresivă. Tot ce i-a urmat lui Beethoven în domeniul simfonismului nu a făcut decât să confirme stabilitatea şi expresivitatea principiilor sale. Dacă fraza lui Dimitrie Cuclin, unul dintre simfoniştii de primă mărime ai secolului trecut, conţine o exagerare în adjective, ea rămâne în esenţă adevărată: „Romantismul deficient postbeethovenian, modernismul şi ultimii iluştri pigmei n-au reuşit să scuture un fir din părul de pe capul «titanului»”. Problema nu se pune, fireşte, în termeni exclusivişti. Nu de deficienţa romantismului trebuie vorbit (postromanticul Brahms s-a hotărât cu greu să scrie prima simfonie, tocmai pentru că i se părea că modelul beethovenian poate fi cu greu atins…), nici, vai, de „pigmeii” muzicii moderne, a veacului al XX-lea. E poate un straniu paradox: cu cât ne îndepărtăm formal de Beethoven, cu atât simţim mai mult nevoia de a ne întoarce periodic la el.

Iar întoarcerea, chiar în programe care se succed la câteva zile, cum s-a întâmplat de atâtea ori, nu pare deloc exagerată. Repet, există o certă dorinţă de a-l asculta pe Beethoven, de a pătrunde în universul său simfonic, fie că se exprimă în simfonii, concerte pentru instrument solistic şi orchestră, muzică vocal-simfonică, partituri camerale, aducând acel sentiment de obiectivare de care oricare dintre noi are, periodic, atâta nevoie. Căci la Beethoven nici o idee, de ordin moral sau filosofic, şi în particular nici o idee muzicală nu pare a fi abandonată pe drum. Pusă în discuţie cu mijloacele simfonistului, ea îşi găseşte întotdeauna împlinirea. Inovaţiile beethoveniene în privinţa structurii simfonice clasice (înlocuirea menuetului cu scherzo începând cu Simfonia a II-a în Re major, „apogeul stilului reprezentat de Haydn şi Mozart”), a limbajului şi orchestraţiei aveau de la bun început vocaţia clasicităţii. Probabil pentru că perfecţiunea formală ilustrează la Beethoven deplina coerenţă a conţinutului şi mai ales bogăţia acestuia. Romanticul Berlioz remarca încă din 1830, de când datează primele părţi ale studiului dedicat Simfoniilor lui Beethoven, originalitatea „celei mai celebre dintre toate”, Simfonia a V-a în do minor, op. 67. „Simfonia Destinului” „pare a izvorî de-a dreptul şi numai din singur geniul lui Beethoven; în ea îşi va dezvolta el gândirea sa lăuntrică; durerile sale ascunse, mâniile sale înăbuşite, reveriile copleşite sub atâta tristeţe; vedeniile nopţilor, flacăra avânturilor sale, iată ceea ce îi va forma subiectul; iar formele melodiei, armoniei, ritmului şi instrumentaţiei vor apărea tot atât de noi şi personale, pe cât de înzestrate de putere şi nobleţe.” O putere şi o nobleţe care se clasicizaseră şi care puteau entuziasma pe unul dintre cei mai înflăcăraţi romantici!

Costin Tuchilă

Simfonia a V-a în do minor – Partea I, Allegro con brio

Simfonia a V-a în do minor – Partea a II-a, Andante con moto

Simfonia a V-a în do minor – Partea a III-a, Scherzo. Allegro

Simfonia a V-a în do minor – Partea a IV-a, Allegro. NBC Symphony Orchestra, dirijor: Arturo Toscanini. Carnegie Hall, New York, 22 martie 1952

Uvertura „Egmont”. Berliner Philarmoniker, dirijor: Claudio Abbado

Simfonia a VIII-a în Fa major – Partea a II-a, Allegretto scherzando: NDR (North German Radio Symphony Orchestra, Hamburg), dirijor: Günter Wand

Sonata lunii (Sonata nr. 14 în do diez minor pentru pian „Quasi una fantasia”) – Partea I, Adagio sostenuto

Sonata lunii – Partea a II-a, Allegretto

Sonata lunii – Partea a III-a, Presto agitato. Interpretează: Arthur Rubinstein

Simfonia a IX-a în re minor – Finale. Cleveland Orchestra and Chorus, dirijor: Christoph von Dohnanyi, octombrie 1985