Din Bucureștiul de altădată: Bani, bani și iar bani

bani bucuresti inceputul sec XX pusa roth

Doamnelor și domnilor, dragi prieteni, observați că mă adresez cu multă tandrețe, fiindcă azi m-am hotărât să vorbesc despre bani și, evident, despre valoarea acestora, că vorba marelui scriitor francez Voltaire: „Când este o chestiune de bani, toată lumea este de aceeași religie”. Ca să remarcați că omenirea a fost preocupată dintotdeauna de bani, care în tradiția populară este denumit și ,,ochiul dracului”, am să vă reamintesc câteva citate celebre despre acest prețios simbol care schimbă lumea după ,,puterea” lui. În lucrarea  Sentințe, Publius Syrus afirma că: Banul este cârmuirea deplină peste toate”. Tot din înțelepciunea populară aflăm că: sutele mărită slutele”, iar în Suflete moarte Gogol afirmă: Nu aduna bani, adună-te cu oameni buni!”. Continuă lectura „Din Bucureștiul de altădată: Bani, bani și iar bani”

Din Bucureștiul de altădată: „În fiecare piatră stăruie un vis”

Lucian Grigorescu - Peisaj din Bucureşti.

Orașul, satul, cătunul, locul în care te-ai născut, ai trăit, ai iubit sau, poate, ai urât, locul în care ai văzut răsăritul și  apusul de soare, acela este locul de care ești legat sentimental întreaga viață, chiar dacă pașii  te pot purta în oricare alt colț de lume, definitiv sau vremelnic. Și așa, prin amintirile noastre, se scrie istoria unul loc de pe harta lumii, în cazul nostru istoria Bucureștilor. Continuă lectura „Din Bucureștiul de altădată: „În fiecare piatră stăruie un vis””

Din Bucureștiul de altădată: Roșu, galben şi albastru – Ion Minulescu

Atunci când scrii despre istoria unui oraş, cauţi şi citeşti documentele vremii, vizitezi muzeele pentru a vedea ce s-a păstrat din memoria acestuia, apoi tablourile, fotografiile, presa, dar şi cărţile unor autori care notează pur şi simplu, care comentează, care aduc un plus de informaţie, de cele mai multe ori subiectivă, despre ceea ce am putea numi portretul Bucureştilor, în cazul nostru.

Păreri pro, păreri contra cu privire la frumuseţea, urâţenia (de ce, nu ?) unui oraş. Doamnelor şi domnilor, vă spun un lucru simplu şi pe deplin ştiut: aşa se scrie istoria! Căci altfel cum? Continuă lectura „Din Bucureștiul de altădată: Roșu, galben şi albastru – Ion Minulescu”

Din Bucureștiul de altădată: Teatrul cel Mare

teatrul-cel-mare din bucuresti

Doamnelor şi domnilor, ne vom opri astăzi în Bucureştii anului 1871, pe Podul Mogoşoaiei (Calea Victoriei), iar ghid ne este şi de această dată Constantin Bacalbaşa*), autorul volumului „Bucureştii de altădată” (București, Editura Eminescu, 1987, pag. 122). Continuă lectura „Din Bucureștiul de altădată: Teatrul cel Mare”

Din Bucureștiul de altădată: „Podurile”

calea mosilor

Doamnelor şi domnilor, vă invit iar şi iar la o plimbare imaginară prin Bucureştii sfârşitului de secol XIX, mai exact în luna octombrie a anului  1878, atunci când armata română, victorioasă în războiul împotriva turcilor, intra triumfător in Bucureşti. Continuă lectura „Din Bucureștiul de altădată: „Podurile””

Din Bucureștiul de altădată: Călători prin Bucureşti

generalul von moltke

Spuneam, doamnelor şi domnilor, spuneam că istoria unui oraş s-a scris, se scrie şi se va scrie şi prin operele literare ale unor scriitori, care surprind inefabilul locului, care redimensionează uneori aspecte pe lângă care noi, ceilalţi trecători, trecem în grabă. Personalitatea unui oraş capătă un plus de culoare, de tandreţe, de mister (de ce nu?), sub condeiul celui care cunoaşte dimensiunea metaforei, rolul ei pentru mintea şi ochiul cititorului. Continuă lectura „Din Bucureștiul de altădată: Călători prin Bucureşti”

Din Bucureștiul de altădată: Mihail Kogălniceanu despre „orașul Bucuresci”

amedeo-preziosi-baratia

Aşa cum am mai spus şi cu alte ocazii, atunci când scrii despre istoria unui oraş, cauţi şi citeşti documentele vremii, vizitezi muzeele pentru a vedea ce s-a păstrat din memoria acestuia, apoi tablourile, fotografiile, presa, dar şi cărţile unor autori care notează pur şi simplu, care comentează, care aduc un plus de informaţie, de cele mai multe ori subiectivă, despre ceea ce am putea numi portretul Bucureştilor, în cazul nostru. Păreri pro, păreri contra cu privire la frumuseţea, urâţenia (de ce nu ?) unui oraş, dar şi la importanţa acestuia ca oraş-capitală a ţării. Doamnelor şi domnilor, vă spun un lucru simplu şi pe deplin ştiut: aşa se scrie istoria! Căci altfel cum?

Continuă lectura „Din Bucureștiul de altădată: Mihail Kogălniceanu despre „orașul Bucuresci””

Din Bucureștiul de altădată: Hanul Gabroveni

hanul gabroveni renovat

Chiar dacă nu eşti decât un trecător grăbit prin centrul vechi al Capitalei, nu poţi să nu observi că atmosfera, străduţele, clădirile renovate au căpătat un alt statut, că lumea se plimbă curioasă, că peste tot eşti invitat să iei loc, să fii servit, adică această zonă a Capitalei a revenit la viaţă şi dacă vrei să visezi, păstrând proporţiile, îţi poţi imagina că te afli prin Micul Paris de odinioară. Continuă lectura „Din Bucureștiul de altădată: Hanul Gabroveni”

Din Bucureștiul de altădată: Orașul în citate

bucharest-athenee-palace pusa roth

Atunci când scrii despre istoria unui oraş, cauţi şi citeşti documentele vremii, vizitezi muzeele pentru a vedea ce s-a păstrat din memoria acestuia, apoi tablourile, fotografiile, presa, dar şi cărţile unor autori care notează pur şi simplu, care comentează, care aduc un plus de informaţie, de cele mai multe ori subiectivă, despre ceea ce am putea numi portretul Bucureştilor, în cazul nostru. Continuă lectura „Din Bucureștiul de altădată: Orașul în citate”

Din Bucureștiul de altădată: La Poarta Albă

Am căutat, doamnelor şi domnilor, să aflu de ce se numea Poarta Albă cârciuma care se găsea până prin anii ’70 pe locul unde se află astăzi Hotelul Dorobanţi. Nu am găsit răspunsul, poate pentru simplul motiv că nu am găsit nici prea multe informaţii, deşi se afla în buricul Bucureştilor. Poarta Albă nu era un local de lux, aşa cum era Mon Jardin, despre care vom vorbi altădată, ci era o cârciumă unde se servea ciorbă de burtă şi friptură sau mici la grătar. La numita cârciumă se consuma cu precădere bere dar şi alcooluri distilate, cum era secărica, populara băutură din anii ’50.

„Adio, mamă!” Aşa era poreclită secărica! Dar cine mai ştie azi ce e secărica, pe aici, prin localurile bucureştene? Ar trebui să se ştie, mai ales că este o băutură a cărei tradiție s-a păstrat în Ţara Moţilor, supranumită şi „whisky-ul moţilor”. De fapt, este o băutură a cărei reţetă a fost adusă din Statele Unite ale Americii de către ardeleni, care au revenit în ţară după Marea Unire şi au adus cu ei şi reţeta fabricării whisky-ului. Această reţetă s-a impus în Munţii Apuseni, unde secara era cea mai la îndemână specie de cereale. Însă, spre deosebire de whisky-ul american, secărica moţilor nu are culoare arămie, ci este necolorată, la fel ca pălinca. Diferă şi gustul, pentru că diferă calitatea apei folosite în procesul tehnologic, precum şi metoda de învechire. Dacă fabricanţii de whisky preferă butoaiele de stejar, în Ţara Moţilor oamenii învechesc secărica în butoaie de paltin sau în damigene de sticlă.

Dar să revenim la Poarta Albă şi la amintirile rămase despre această cârciumioară.

Într-o seară de iarnă a nimerit acolo şi Maria Tănase. Un ţăran din apropiere de Bucureşti îşi priponise căluţul cu care aducea marfa la piaţă, la intrarea în local. Maria Tănase a intervenit la patronul localului pentru ca animalul să fie lăsat înăuntru, la căldură. Animalul s-a lăsat dus într-un colţ al cârciumii şi a adormit cu capul sub masa stăpânului.

La Poarta Albă venea autorul versurilor cantecului Din bucata mea de pâine, autor rămas anonim pentru că nimeni nu s-a gândit să-i consemneze numele. Cântecul a ajuns la Poarta Albă de la bodegile de periferie şi această întâmplare mi-a reamintit de celebra istorie a tangoului, „născut” la periferia oraşului Buenos Aires  – sigur, păstrând proporţiile. La Poarta Albă mai veneau vreo doi poeţi de cârciumă care îşi multiplicau poeziile şi, după ce intrau în local, le împărţeau clienţilor aşezaţi la mese. După o perioadă, necesară ca „distinsul” client să se lămurească, poetul făcea din nou turul meselor şi îşi strângea poeziile, semn că aştepta răsplata… Unii muşterii îi trimiteau autorului ceva de băut: o halbă de bere, o tescovină, o sută de rachiu sau de „Adio, mamă!”, adică de secărică. Să amintim versurile cântecului ce făcea atmosferă la Poarta Albă, versuri care au intrat deja în conştiinţa populară, versuri citate şi astăzi, cu diferite ocazii:

„Din bucata mea de pâine

Am hrănit un om şi-un câine

Omul nu mă mai cunoaşte

Câinele mă recunoaşte.”

Versurile unui alt poet de cârciumă, uitat şi el, răsunau seara la Poarta Albă din Dorobanţi, acolo unde muşteriii îşi înecau amarul sau, pur şi simplu, veneau pentru atmosfera din local. Poetul de cârciumă nu a făcut altceva decât să-şi facă publică situaţia în care se afla. A dispărut localul, poetul de cârciumă a dispărut şi el, dar cântecul le-a supravieţuit:

„Eu nu-s decât un vagabond

Bătut de vânturi şi de ploi;

Sunt un gunoi

Dar, din an în an

Îmi fumez pipa mea sub un castan.”

Pușa Roth

 Maria Tănase, „Leliță cârciumăreasă”