Memo

istoria cravatei esarfa origine cravata focalia romana

memo pusa roth istoria cravatei din antichitate evul mediuÎn urmă cu câţiva ani la Muzeul Naţional de Artă a avut loc o expoziţie de cravate, fiind prezentat şi un bogat material documentar cu acea ocazie. Mi-am adus aminte de acea manifestare şi mi-am imaginat că majoritatea bărbaţilor planetei poartă cravată, nemaipunând la socoteală faptul că moda a fost adoptată şi de unele femei. Fiind un obiect atât de folosit, evident ca semn de eleganţă, nu putea să treacă neobservat prin istorie.

Dar memoria este o doamnă care ne surprinde mereu, fiindcă aduce în prim-plan evenimente de care noi am uitat sau au rămas o amintire oarecare. Deşi a trecut suficient timp de atunci, brusc mi-am adus aminte de momentul când am devenit pionieră, un moment special pentru copilul de atunci, urmat de intrarea în UTC. De acolo încoace a fost alegerea mea şi nimic nu m-a convins să mă înregimentez politic. Aici mă opresc cu divagaţia şi aş vrea sa vă reamintesc o strofă din cântecul copilăriei multora dintre noi: „Am cravata mea, sunt pionier, / Şi mă mândresc cu ea, sunt pionier! / Mâine – brigadier şi şef de şantier, / Chiar dacă azi sunt numai pionier.” (v. http://www.youtube.com/watch?v=xVnoe3zBtnQ)

Cravata-de-pionier

Dar să revenim la cravata noastră, mai bine spus, la istoria acestui obiect.

Din timpuri străvechi, bărbaţii au găsit cu cale să poarte la gât un soi de cravată sau eşarfă, evident, ca semn al eleganţei sau să-şi arate rangul social şi aş face referire la războinicii împăratului chinez Cheng (Shih Huang Ti*), care purtau în jurul gâtului ceva ce se asemănaesarfa barbati cu nod cu o eşarfă.

Este însă un fapt dovedit că articole vestimentare asemănătoare eşarfei au fost purtate încă din antichitate. Romanii purtau la gât bucăţi de pânză denumite focalia, pentru a se apăra de frig. Oratorii, care trebuiau să-şi protejeze gâtul, foloseau aceste „fulare” pentru ca nu cumva să-şi piardă vocea. Despre împăratul Augustus, care era friguros din fire, se ştie că purta focalia, dar numai în propria locuinţă, niciodată în public. Asta pentru că se considera că este sub demnitatea unui soldat, sau chiar a unui cetăţean, să-şi acopere gâtul şi faţa. Această idee o întâlnim şi la alte popoare, nu numai în Antichitate ci chiar şi în Evul Mediu. Raţiunile de ordin practic, dar mai ales cele legate de modă, au determinat acoperirea gâtului cu incomodele gulere de material textil.

cravata esarfa

În anul 1590, un autor italian desemna, sub termenul de cravată, o eşarfă purtată de soldații legionari, în primul rând, pentru a se proteja de frig. Cravata este la origine o piesă de îmbrăcăminte militară. Originile cuvântului cravată se spune că derivă din limba croată, de la mercenarii croaţi ajunşi în Franţa în jurul anului 1635, care au luptat și pentru regele Ludovic  al XIV-lea şi care se distingeau datorită fularului pe care-l purtau în jurul gâtului. La Paris, în timpul unei parade a victoriei, francezii au fost atât de încântaţi de eşarfele pe care le purtau croaţii, încât le-au numit „les cravates”, adică croat, şi au început să le poarte şi ei. „De atunci – aflăm din ziarul german „Frankfurter Allgemeine Sonntagszeitung” – cravatele au luat noi şi noi forme, cu toate că soldaţii din Steenkerke au fost primii care au transformat eşarfa într-o cravată cu nod.” În timpul Revoluţiei Franceze (1789–1799), un bărbat îşi arăta apartenenţa politică prin culoarea „croat”-ului, sau a eşarfei pe care o purta în jurul gâtului. În secolul al XIX-lea, eleganta societate europeană a „descoperit“ această nouă podoabă. Începând de atunci, cravata a părăsit arena militară şi politică şi a pătruns în garderobele bărbaţilor de pretutindeni. Vom continua.

Pușa Roth

*) Perioada de războaie între state s-a sfârşit cu victoria statului Ch’in, de la care provine cuvântul China. Conducătorul acestui stat, Shih Huang Ti, a devenit primul împărat chinez, pe timpul căruia execuţiile şi deportările au spulberat puterea aristocraţiei şi au eliminat orice opoziţie. Operele literare clasice au fost arse, iar cărturarii chinezi au fost persecutaţi. Ch’in a standardizat scrierea şi unităţile de măsură chineze, lansând un program de lucrări publice de mari proporţii. Un sistem rutier făcea legătura între diverse zone ale imperiului şi un Mare Zid a fost construit pentru a-i ţine la distanţă pe cei mai de temut duşmani ai Chinei, triburile nomade din nord şi nord-vest. Pentru construirea Marelui Zid a fost nevoie de un milion de oameni, acesta având o lungime de 2400 km. Shih Huang Ti a murit în anul 209 î. Hr., iar dinastia Ch’in a fost înlăturată în 206 î. Hr.