Poezia săptămânii: „Mi-e dor” de Cornelia Costin

klimt gradina cu floarea soarelui poezia saptamanii

Mi-e dor

Sunt praf… și nu de stele ci poate doar de lună
în suflet doar durere și vânt… e doar furtună
și-n gând… Încerc să mă adun și tot trupul mă doare
și spiritul, sărmanul, speranță călătoarepoezia saptamanii rubrica liber sa spun
printre prea multe vise ce spaimele le-nfruntă
doar înfrățit cu iarba mult prea de tot măruntă…

În zare licărește lumina învierii
și se-nroșește cerul dând sens din nou durerii
fără de care viața ar fi neînțeleaptă
și calea pe care-o dorim doar dreaptă
și-ar pierde din mister și strălucire
reîmprospătată-n taină de dor sau de iubire.

Mă las recucerită de florile din crâng
covor de vise mă învăluie… și plâng…
și iar din praf mi se-ntrupează zarea
înmărmurind în gând nețărmurit splendoarea
unui cuvânt prea rătăcit în zbor
și strig, fără să vreau, din nou: mi-e DOR!…

Cornelia Costin

Cornelia Costin

Cornelia Costin

poezia saptamanii rubrica noua site liber sa spun

logo liber sa spunVezi:  arhiva rubricii Poezia săptămânii

Anotimpurile durerii

vasilica ghita ene 31 03 cronica literara pusa roth

cronica literara liber sa spunVolumul acesta cu titlul unei zile din calendar, 31.03, poate fi considerat unul al poeziei durerii. Poezii de lacrimă, de dor, de neputinţă, de jale, de tristeţe se recompun la o simplă lectură în anotimpurile durerii. Vasilica Ghiţă Ene este poetă, dar mai presus de toate este mamă, mama ce-şi plânge copilul plecat prea repede printre îngeri, desprins ca o frunză din copacul vieţii. Lacrimile ei au devenit cuvinte, durerile ei au devenit metafore şi poate aşa, doar aşa, se poate spune că merge mai departe sprijinită de poeziile sale, ce sunt în esenţă doine de jale, de dor şi de nesperanţă:

„Mă sting lumină din lumină

Mă rup din Dumnezeu adevărat

Nu pot să cred că EL mi te-a luat

Doar pentru că sunt om şi am o vină.”

Lumea pământeană a copilului s-a sfârşit, iar mama, suflet de poezie şi de dor, are nevoie de repere, de certitudini, de semne pământeşti pentru a-şi amăgi ziua de ieri, de azi şi de mâine:

„Dintr-un sipet deschis de durere

Mătase de stele prin mâinile mele

Păr de copil botezat… fire rebele;

Mi-au rămas mie, le lipesc de obraz

Retezate mângâieri ce m-ascund de necaz!”

vasilica ghita ene

Vasilica Ghiţă Ene

Poezia aceasta născută din prea multă durere, aşezată pe altarul credinţei, este poezia aşteptării, poezia rugii de seară, a celei de dimineaţă, este poezia destinului frânt în ultima zi a lui martie (aşa cum este şi titlul: 31.03). Poezia nu este strigăt, ci este suspin, poezia nu este întrebare, este destrămare de identitate, este, aşa cum am mai spus, nesfârşitul anotimp al durerii:

„Nu ştiu ce sunt dar sigur sunt visul care doare

Atunci când se destramă şi simte cum se moare!”

Volumul de poezie 31.03 de Vasilica Ghiţă Ene a apărut recent la Editura Ars Longa din Iaşi, cu o prefaţă semnată de Ştefan Mitroi și postfaţă de Anamaria Ionescu.

 Pușa Roth

De dor – Recital Doina Lavric

Doina lavric

eveniment liber sa spunLuni, 17 februarie 2014, la ora 18.00, în Sala Auditorium (fostă „Mircea Eliade”) a Bibliotecii Metropolitane București (str. Tache Ionescu nr. 4, lângă Piața Amzei) va avea loc recitalul interpretei de muzică populară Doina Lavric, intitulat De dor. În program: muzică tradițională românească. Prezintă: Costin Tuchilă. Recitalul este programat în cadrul Stagiunii Camerale a Bibliotecii Metropolitane București, „După-amiaza unui interpret”. Fondator: Mirela Zafiri. Intrarea este liberă.

afis recital doina lavric dupa amiaza unui interpret

„Repertoriul de cântat al femeii de la țară este, cu precădere, de necaz și de dragoste; iar cântecul de dragoste tot din necaz se trage, când dragostea e «cu păcat», ori neîmpărtășită, ori înșelată, ori neîngrijită, ori, brusc, ceva dinafară vine și desparte… Pricina nu este formulată explicit, ea este, în majoritatea cazurilor, doar sugerată. Iar sentimentul – stăpânit, strunit, potolit, însoţit uneori şi de un strop de umor, nu este nici el lăsat să se reverse ne-rușinat, năvalnic…

«Amară-i frunza de nuc,/ Mai amar doru’ ce-l duc…»

«Dui-dui-dui, doină de jele,/ Focu’ de păcate grele,/ Că nu pot dormi de ele! »

«Mult am plâns și-am tras năpaste/ Pentru om cu ochi albaştri! »

«Neagră-i inima-cărbune/ După cel ce nu mai vine…»

«Spune, bade, mâne-ta/ Să-ngrădească uliţa/ Nici cu pari, nici cu nuiele,/ Numa’ cu cuvinte grele! »

«Dragostile de an-vară/ Le-am uitat pe prispă-afară./ Nu știu, vântu’ le-o luat,/ Ori porcii mi le-o mâncat… »

Cântecul este leac de dor, de durere, de «stâmpărare la omu’ cu supărare»:

«De n-ar fi doine pe lume,/ Ai vedea fete nebune/ şi neveste duse-n lume…» – Doina Lavric.

colaj portrete doina lavric

Doina Lavric, fiica învăţătorilor Maria şi Vasile Fodor, s-a născut la Lişna, în ţinutul Botoşanilor, la 14 mai 1955. A absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii „Ştefan cel Mare” din Suceava în anul 1979, apoi, timp de 23 de ani, a fost profesoară de limba română în Suceava. În toată această perioadă culege folclor, cântă şi obţine distincţii care îi confirmă preocuparea pentru păstrarea purităţii formelor pe care le valorifică în repertoriul propriu, înregistrează albume colective şi individuale şi discuri cu colinde de Crăciun şi de Paşte.

Între anii 2005–2010 Doina Lavric cântă alături de Grigore Leşe, în spectacolele acestuia, în săli de teatru, filarmonici, catedrale, biserici, pe scene din ţară ori din străinătate, la Bucureşti, Timişoara, Cluj, Suceava, Berlin, Frankfurt, Varşovia, Cernăuţi, Chişinău, Basel, Paris, Santiago de Compostela, Morelia, Shanghai.

În anul 2012 apare albumul Poveste din Bucovina, semnat Doina Fodor Lavric şi dedicat „părinţilor mei, învăţătorii Maria şi Vasile Fodor din Lişna”. Nu este un CD cu poveşti, ci un CD conceput ca o poveste în care Doina, fără acompaniament sau însoţindu-se doar de cobză, uneori şi de o vioară (o singură dată o acompaniază formaţia „Trei Parale”), cântă despre război, despre dragoste, despre necaz, despre viaţă, spune poveşti şi rosteşte descântece… Albumul este însoţit de un booklet scris de mâna autoarei şi ilustrat cu desenele pictorului Virgiliu Parghel.

Conţinutul albumului Poveste din Bucovina a inspirat-o pe Doina Lavric în realizarea a două spectacole. În primul dintre ele, intitulat tot Poveste din Bucovina, Doina şi actorii Ana Pepine şi Paul Cimpoieru „povestesc’’ folosind fiecare mijloacele scenice care le sunt proprii şi dau naştere unui spectacol complex de teatru-concert. În cel de-al doilea, Rânduieli, Doina Lavric, însoţindu-se de voce şi cobză, cântă şi rosteşte rânduieli vechi, respectate odată cu mare stricteţe, povesteşte despre zmeu şi ursitoare, despre îngerul păzitor, despre Ştima apei, despre Soartă, ori despre Joimăriţe.

Cântând, povestind, în spectacole sau recitaluri, Doina Lavric reînvie o lume străveche. Ascultând-o, descoperim că de lumea asta, a noastră, ne era tare dor…

doina lavric poveste din bucovina

Doina Lavric în spectacolul Poveste din Bucovina. Foto: Irina Stănescu

„Doina este făcută pentru cântec, nu născută. Înainte de a cânta, Doina săvârşeşte, evocă şi înţelege. Are loc o contopire între ea şi muzică, apoi transpune şi îi lasă pe alţii să înţeleagă… ” – Grigore Leşe.

„Doina Lavric, autoarea Poveṣtii din Bucovina, nu lasă nicio îndoială privitorului, dar mai ales ascultătorului, nu doar că vine din ṭara de poveste despre care cântă, cu glasul ṣi cu cobza, ci ṣi că are în fiinṭa ei o demnitate princiară, tocmai potrivită pentru a doini ṣi a descânta. Mi-o pot uṣor închipui cum, profesoară prin satele din jurul Sucevei, îi învăṭa pe copii frumoasa rostire românească, asemenea părinṭilor ei, dascăli de ṭară. Astfel a adunat legendele, cântecele ṣi povestirile orale, pe care le-a alăturat textelor alese din culegerile de folclor. Doina Lavric cântă ṣi rosteṣte cu prestanṭa cu care se oficiază, chiar ṣi când spune povestea comică a nevestei leneṣe, bătute de bărbat, sub pretextul pedepsirii pieii fermecate, care ar fi trebuit să facă treabă în casă. Iar acest tip de prestaṭie creează un alt timp, cel nesfârṣit, al legendei, cu curgerea sa lentă, în care este atras hipnotic spectatorul. Doina Lavric slujeṣte folclorul autentic, situat atât de departe de cel lipsit de bun-gust ṣi poluat ideologic, care supravieṭuieṣte încă epocii comuniste.” – Fragment din cronica semnată de Sanda Vişan, în revista „Teatrul Azi”, nr. 11/2013.

Vezi și: https://www.facebook.com/pages/Doina-Lavric/188321788039715?fref=ts

 

„Iubirea care mișcă soarele și stelele!”

andreea gheorghiu sunetul culorilor

Andreea Gheorghiu, Sunetul culorilor

„L’amor che move il sole e l’altre stelle” (Dante Alighieri, Divina Commedia, Paradiso XXXIII, 145)

cronica plastica liber sa spunPentru că și-a numit noua expoziție personală Ars amandi, mulți ar fi tentați să așeze pânzele Andreei Gheorghiu sub semnul lui Ovidiu, cel exilat la Tomis din voința împăratului Augustus.

În ceea ce o privește pe Andreea Gheorghiu – pe care un Om și un Artist cu adevărat de excepție, domnul Mircea Albulescu, a numit-o „un om frumos care se îndeletnicește cu frumosul” – eu aș vedea-o, mai degrabă, exilată, dimpreună cu sevaletul și culorile sale de suflet, într-o Lume a Iubirii Absolute, o lume ocrotită de idealul dantesc al „Iubirii care mișcă soarele și alte stele”.

pas de douleur andreea gheorghiu nud

Andreea Gheorghiu, Pas de douleur

Pentru că, într-un contrast binefăcător cu o lume în care ura și dezbinarea, murdăria și neîncrederea, zgomotul și furia, dar, mai ales, vulgaritatea agresivă și suficientă sieși, par să ne fi subjugat și să ne hărțuiască fără contenire, Andreea Gheorghiu ne invită într-un cu totul alt spațiu cromatic și sufletesc.

Un spațiu în care seninul și armonia, echilibrul formelor și complementaritatea crâmpeielor de realitate se vor și reușesc să fie o replică dată unui real în care și față de care condiția umană se simte tot mai străină și mai înstrăinată. De ceilalți și de sine.

andreea gheorghiu primavera expozitie cercul militar national

Andreea Gheorghiu, Primavera

De aceea, poate, chiar și atunci când tușele mai închise de culoare apar în peisajele Andreei Gheorghiu, ele sunt încadrate, armonios și unitar, într-o densitate de tonuri și de nuanțe care le estompează orice urmă de tristețe sau de precaritate, de dizarmonie sau de stridență neavenită, contrară și străină mesajului sufletesc al tablourilor Andreei. Citește integral în Revista VIP, 7 martie 2013.

Șerban Cionoff

Expoziția de pictură Ars Amandi poate fi vizitată la Centrul Militar Național din București, Sala Foaier (intrarea prin Bd. Regina Elisabeta), până duminică, 17 martie 2013, între orele 10.00–18.00 (inclusiv sâmbătă și duminică).

Pictură, muzică și poezie

mariana hera fantasmele verii

Mariana Hera, Fantasmele verii

Asociația „Arttrad Valea Frumoasei”, Liga Scriitorilor Români, Filiala Alba, Asociația „Sunetul muzicii” și Hotel Clasic Sebeș organizează, marți, 22 ianuarie 2013, ora 19.00, la Hotel Clasic din Sebeș Cafeneaua Culturală cu titlul Risipiri în culori, muzică, poezie și zâmbete.

În program:

• Expoziție de pictură Mariana Hera. Vernisaj: 22 ianuarie ora 19.00;

• Festivitatea de decernare a premiilor concursului Dor de Eminescu, România, ediţia II-a

• Cafenea culturală cu pictorii participanți la proiectul „Artă și tradiții pentru Sebeș”

• Karaoke, momente comice, momente de muzică şi poezie, tombolă și alte surpize

• Premierea câştigătorilor concursului internaţional „Dor de Eminescu”.

Invitat de onoare, Președintele Consiliului Județean Alba, Ion Dumitrel.

Sub semnul lui Lucian Blaga

Editura Ars Longa, Asociaţia „Universul Prieteniei” şi Asociaţia „Alexandru Lăpușneanu” organizează prezentarea ediţiilor multilingve ale volumelor Poemele luminii, Paşii profetului, În marea trecere, Lauda somnului şi La curţile dorului de Lucian Blaga. Evenimentul va avea loc vineri, 3 februarie 2012, ora 17.00, la Muzeul Unirii din Iaşi (str. Lăpușneanu, nr. 14).

Participă: prof. univ. dr. Rodica Albu, prof. univ. dr. Anneliese Poruciuc, lector univ. dr. Andrea Bargan, graficianul Nicoleta Bida, scriitorul Chiristian Tămaș, actriţa Doina Iarcuczewicz (Teatrul „Luceafărul”, Iaşi). Tinerii muzicieni Otilia Maria Lazăr (clasa a II-a, violoncel, coordonator: prof. dr. Liliana Eugenia Baciu, Colegiul Naţional de Artă „Octav Băncilă”, Iaşi) și George Ambrosă (clasa a IV-a, chitară, coordonator: prof. Constantin Lazăr, Colegiul Naţional de Artă „Octav Băncilă”, Iaşi) vor interpreta Andantino pentru violoncel de S. Lee, Improvizație pentru violoncel de A. Arutunian și Preludiu pentru chitară de H. Villa Lobos.

Invitat de onoare: scriitorul Horia Zilieru.

Editura Ars Longa a inițiat proiectul edițiilor multilingve Blaga, cu traduceri inedite, în 2007, cu volumul de debut al poetului, Poemele luminii (1919) – versiuni în franceză (Paul Villard), engleză (Rodica Albu), germană (Anneliese Poruciuc şi Andrea Bargan), cu o prefaţă de acad. Constantin Ciopraga. Aceste ediții sunt lansate în cadrul Festivalului Internațional „Lucian Blaga” de la Sebeș și Lancrăm și al Târgului de Carte „Alba Transilvana”, care se desfășoară la Alba Iulia, în luna mai, în aceeași perioadă cu festivalul. Seria este coordonată de Mioara Pop, directoarea Bibliotecii Județene „Lucian Blaga” din Alba Iulia. Ele păstrează modalitatea de așezare în pagină, în oglindă, a textului românesc cu traducerea, ilustrațiile, adecvate, fiind tipărite pe hârtie satinată. Paisprezece poeme din Paşii profetului (1921), considerate cele mai reprezentative (Pan, Înfrigurare, Amurg de toamnă, Vara, Leagănul, Gândurile unui mort, În lan, Din copilăria mea, La mânăstire, Daţi-mi un trup, voi munţilor, Flori de mac, Tămâie şi fulgi, Strigăt în pustie, Versuri scrise pe frunze uscate de vie) apăreau în 2008, de asemenea în ediție trilingvă. Grafica la Pașii profetului, foarte inspirată, aparţine lui Eduard Rudolf Roth.

Începând cu În marea trecere (2009), edițiile conțin traduceri în patru limbi, la versiunile în franceză, engleză și germană adăugându-se și traduceri în spaniolă, realizate de Christian Tămaș. În marea trecere conține zece poeme din culegerea publicată de Blaga în 1924 și este ilustrată de Nicoleta Bida. Din Lauda somnului (1929), cu grafică de Eduard Rudolf Roth, editorii au selectat în volumul apărut în 2010, 12 poezii: Biografie, Somn, Paradis în destrămare, Biblică, Peisaj transcendent, Cap aplecat, Perspectivă, Ioan se sfâşie în pustie, Noapte extatică, Elegie, Peisaj trecut, Asfinţit.

În 6 mai 2011 a fost lansat la Alba Iulia și Lancrăm cel mai recent volum din această serie, La curțile dorului, ediție de asemenea în patru limbi, însoțită, ca și precedentele, de 100 CD-uri cu poeme în lectura actriţei Doina Iarcuczewicz, ilustraţie muzicală de Gheorghe Şfaiţer (Teatrul „Luceafărul” din Iaşi). CD-urile, distribuite gratuit, sunt destinate nevăzătorilor. Cu grafică de Nicoleta Bida, volumul este prefațat de un pasaj din Istoria literaturii române de la origini până în prezent (1941) de G. Călinescu: „Intrat în câmpul noţiunii de tradiţie era firesc ca Lucian Blaga, în înţelegere sau nu cu alţii, să se deplaseze pe un punct mai apropiat de existenţa noastră reală, românească. Tracismul e o abstracţie, iar panteismul curat, o filozofie fără mitologie constituită. Poporul român este creştin ortodox şi Dumnezeul creştin este exterior lumii. Dar cum sufletul popular nu atinge niciodată absolutul, caracteristic spiritualismului, poetul se va opri la mijloc între cer şi pământ (atitudine eretică, dar singura cu putinţă în poezie şi în orice legendă, dovadă franciscanismul) şi va continua să pipăie concretul lăsându-se nostalcizat de Spirit…” La curțile dorului apărea în 1938. În traducerile lui Paul Villard (Aux cours du grand désir), Christian Tămaș (En las cortas del anhelo), Rodica Albu (At the Courts of Longing), Anneliese Poruciuc şi Andrea Bargan (Am Hofe der Sehnsucht), sunt publicate 12 poeme din ciclul respectiv: La curțile dorului, Anno Domini, Lângă cetate, În preajma strămoșilor, Corbul, Iezerul, Trezire, Bunăvestire pentru floarea mărului, Oaspeți nepoftiți, Ciocârlia, Destin, Boare atlantică.

Pe lângă calitatea în sine a noilor traduceri și caracterul lor bibliofil, volumele din această serie, apărute la Editura Ars Longa, pun în circulație pentru cititorul străin poezia lui Blaga, mai ales că vechile traduceri sunt astăzi greu de găsit. Gestul editorial este cu atât mai salutar cu cât aceste volume intră în mari biblioteci din lume și în biblioteci universitare de prestigiu.

Costin Tuchilă

Calendar: George Enescu

Se împlinesc astăzi 130 de ani de la nașterea lui George Enescu (19 august 1881, Liveni, Botoșani–4 mai 1955, Paris). Trei dintre cele mai populare lucrări enesciene sunt creații de tinerețe. Rapsodia română nr. 1 în La major și Rapsodia română nr. 2 în Re major, publicate cu număr de opus 11 (la editura pariziană Enoch, în 1909), au fost compuse în 1901, Suita nr. 1, în anul următor.

Pe 23 februarie/8 martie 1903, tânărul George Enescu prezenta în primă audiţie absolută la Bucureşti cele două Rapsodii române şi Suita pentru orchestră nr. 1 în Do major, op. 9 (publicată la Editura Enoh, 1909). Suita dedicată lui Saint-Saëns rămâne şi astăzi o partitură neobişnuită mai ales datorită primei ei părţi, celebrul Preludiu la unison. El este unic în literatura simfonică universală şi fascinant atât prin conţinutul exprimat, cât şi prin particularităţile tehnice. Suita nr. 1 în asamblul ei poate fi considerată o capodoperă, chiar dacă unii comentatori îi găsesc imperfecţiuni. Totuşi, absolut uluitoare este prima ei secţiune, care pune în umbră întrucâtva celelalte trei părţi. Valoarea ei de unicat este explicată de obicei prin procedeul folosit. Nimeni nu s-a mai încumetat să scrie o întreagă mişcare simfonică la unison. Există în istoria muzicii suficiente pasaje la unison (orchestrale, vocal-instrumentale), dar nu un număr atât de mare de măsuri în care instrumentele orchestrei să cânte împreună aceleaşi note. Şi nu o creaţie unitară, care să aibă individualitate tematică, expresivă, caracter de sinteză muzicală prin folosirea aceluiaşi procedeu: unisonul. Pentru cei mai puţin familiarizaţi cu limbajul muzical, trebuie să spun că unisonul este considerat o consonanţă perfectă, care lasă sentimentul existenţei unui singur sunet, cu atât mai mult când instrumentele sunt apropiate din punct de vedere timbral. Unisonul creează efecte sonore deosebite, de la senzaţia de tensiune paroxistică, de maximă acumulare deci, până la cea de relaxare şi limpezime. Cum în artă nu există reţetă iar procedeele tehnice sunt teoretic sublime, esenţial râmânând modul personal de folosire a lor în practică, privit din alt unghi, s-ar putea obiecta că unisonul extins la dimensiuni ample este generator de monotonie. Că percepând un singur sunet, numai cu diferenţele timbrale, nici ele, în cazul ansamblului de coarde, foarte mari, urechea receptează un spaţiu sonor plat. Că astfel expresivitatea dispare. George Enescu învinge toate dificultăţile şi reticenţele.

Dar înainte de a încerca să parcurgem, atât cât este posibil în cuvinte, sensurile Preludiului la unison, să reţinem componenţa orchestrei, aşa cum este cerută de Enescu în partitură. Acest preludiu în Do major, în mişcare moderată şi măsură de 3/4, trebuie cântat de 20 de viori prime, 18 secunde, 14 viole, 12 violoncele, la care se adaugă timpanul acordat în sol. Un inventar aşadar numeros, 64 de instrumente cu coarde, contribuie la construirea unui lanţ melodic şi ritmic de 139 de măsuri. Ne putem întreba de ce compozitorul fixează riguros numărul instrumentelor şi de ce solicită un ansamblu atât de bogat. Este cumva tributar tendinţei muzicienilor moderni de a nu lăsa nimic la voia întâmplării, de a hotărî totul, de a cere interpreţilor să renunţe la orice posibilitate de interpretare subiectivă a semnelor grafice din partitură? Fixează, implicit, prin această hotărâre, şi dimensiunile ideale ale sălii în care trebuie să fie cântată muzica sa? Răspunsul este evident afirmativ, cunoscând faptul că partiturile enesciene abundă în notaţii amănunţite, care indică în mod expres anumite nuanţe, care îl călăuzesc pe interpret în aflarea adevărului cuprins în alfabetul răsfrânt pe portativ. Pe de altă parte, însăşi substanţa muzicii dictează aici numărul de componenţi ai orchestrei. Enescu era întru totul conştient de acest lucru. Cu instrumente mai puţine, nici unul dintre efectele prevăzute în Preludiu la unison nu poate avea sonoritatea corespunzătoare. Nici nuanţele dinamice, fortissimo, pianissimo, crescendo, descrescendo, nici elementele ritmice, nici accentele sau indicaţiile de frazare şi de atac al sunetelor. Impresia de bogăţie muzicală nu s-ar putea realiza aici altfel. De aceea orice altă interpretare, cu un număr mai mic de corzi (aşa cum se practică – aproximativ 50) este improprie. Aproape nimic nu va suna aşa cum a imaginat Enescu.

În comentariul rezervat Suitei nr. 1 în volumul Capodopere enesciene (1984), Pascal Bentoiu afirmă că Preludiul „este, în mod curios, construit aproape ideal pe proporţii fibonacciene. Prima secţiune are 50 de măsuri, următoarea 30, ambele conţin deci 80 dintr-un total de o sută treizeci şi ceva, căci ultimele câteva măsuri apar ca simplu ecou al vastei desfăşurări. Singurul accident timbral – pedala pe sol a timpanului – survine deci, practic vorbind, la locul secţiunii auree. Întâmplare?” – se întreabă muzicologul. Răspunsul este greu de dat. Această referinţă algebrică la şirul lui Fibonacci poate fi susţinută şi datorită impresiei de construcţie desăvârşită, urmând proporţiile ideale, a Preludiului la unison. Construcţie justificată şi prin centrii tonali folosiţi de Enescu, pornind de la un do ideal şi urmând ciclul cvintelor în primele 50 de măsuri, după cum demonstrează Pascal Bentoiu: do, sol, re, la (presupus), mi, si, fa diez, do diez, „pe care se şi încheie secţiunea.” (Am eliminat din textul lui Pascal Bentoiu menţionarea frazelor muzicale şi a măsurilor pentru uşurinţa lecturii). „Iată deci – continuă muzicologul  – parcurs ciclul quintelor într-o compoziţie anterioară cu o treime de secol celebrei prime părţi din Muzica pentru coarde, celestă şi percuţie de Bartok. Nu consider că meritul principal al lui Enescu ar fi în anticipări de felul acesta, ci într-o calitate cu totul aparte a substanţei propuse de el, substanţă ce poate să rezulte fie din date tehnice insolite, fie din puneri în pagină mai tradiţionale. A reduce istoria muzicii la cursa spre noutate îmi pare de multă vreme – şi acum mai mult decât oricând – una din marile erori ale gândului despre muzică, pentru a mă exprima blând. Deci: nu din parcurgerea ciclului quintelor ori din proporţionarea fibonacciană rezultă neapărat valoarea Preludiului. O sută de compozitori de mâna a doua pot imagina fiecare câte un preludiu, şi fibonaccian proporţionat şi parcurgând oricum orice ciclu intervalic, iar rezultatul să fie o sută de preludii plicticoase, inutile, ratate.”

Prin conţinutul său, prin suflul deloc patetic, încărcat de tonuri evocatoare dar şi de dramatism, prin sentimentul de spaţialitate proiectată într-un plan mental ideal, Preludiul la unison este o expresie edificatoare a etosului românesc. Aceasta pare să fie intenţia nemărturisită a unui compozitor de geniu, care, la 21 de ani, aşterne în partitură o muzică singulară şi până la un punct stranie. Nu un portret esenţializat al spiritului românesc se desprinde de aici, cât o dimensiune spirituală urmărită cu atâta concentrare a expresiei. Muzica pare a veni dintr-un strat arhaic, subconştient, rădăcinile folclorice sunt interpretate într-un spaţiu şi spirit ideale, cu o nuanţă de clasicitate. Fără nici un retorism, Preludiul la unison conţine sentimente şi idei istoricizate, evocate de la înălţimea unei priviri atotcuprinzătoare. Se întrevăd aici, în acest discurs melodic care nu are nevoie nici de armonie, nici de polifonie, puterea răbdătoare şi cumpăna vremurilor, jalea dar şi speranţa, sfâşierea lăuntrică şi dorinţa de libertate, credinţa şi mântuirea, sentimentul complex al dorului alături de stări contemplative, armonia unui peisaj matricial şi percepţia unui timp istoric care, ieşit din mit, împrumută dialectica eternităţii.

Din punctul de vedere al structurii melodice, Preludiul la unison este alcătuit din trei motive transformate treptat într-o mişcare când accelerată, când încetinită, declinând în final până la nuanţa piano-pianissimo. Primul motiv, de două măsuri, este adus în forte de viori şi viole, cu susţinerea notei lungi, un la descrescendo, de către violoncele. Acelaşi joc dinamic şi timbral este propriu şi celui de-al doilea motiv, încheiat pe nota mi. Al treilea, intonat dulce de viori şi viole, piano, este puţin mai mişcat decât primele două motive. Aceste trei celule melodice alternează şi se transformă, când mai animate, când uşor relaxate, cu indicaţii amănunţite de expresie şi accente sforzando, foarte potrivite instrumentelor cu coarde. După un scurt pasaj accelerat şi luminos, aproape vesel (compozitorul notează acest cuvânt în partitură), la sfârşitul primelor 80 de măsuri îşi face apariţia, surprinzător, timpanul, care va însoţi discursul corzilor cu un răscolitor tremolo pe nota sol, început în nuanţa mezzopiano. Acest tremolo se continuă, doar cu două pauze, timp de 55 de măsuri, ajungând la mijloc la un fortissimo care sună ca o ameninţare. Unitatea timbrală nu este spartă prin intervenţia instrumentului de percuţie şi totul se proiectează într-un spaţiu dramatic pe care suntem liberi să-l interpretăm. Treptat, muzica îşi regăseşte calmul şi finalul aparţine viorilor cu surdină, pentru ca bătăile de timpan în cea mai fină nuanţă să încheie Preludiul făcând trecerea la partea a doua suitei, Menuet lent.

Costin Tuchilă