Simpozionul Internațional „Cultura rusă în lume” la București și la Portul Cultural Cetate

simpozion cultura rusa

În perioada 6–11 octombrie 2014, la Bucureşti şi la Port-Cetate, în județul Dolj, va avea loc Simpozionul Internațional „Cultura rusă în lume. Civilizația europeană – unitate, unicitate, deschidere”, manifestare organizată de Fundaţia „F.M. Dostoievski”, Institutul Cultural Român, Fundaţia Löwendal și Fundaţia pentru Poezie „Mircea Dinescu”.

Ediția de anul acesta, găzduită de Fundația Löwendal și de Portul Cultural Cetate, este dedicată orașului București, cu ocazia aniversării a 555 ani de la prima atestare documentară, poetului și pictorului Mihail Lermontov – la 200 de ani de la naștere (moment marcat și de UNESCO), șederii lui Lev Tolstoi în România, acum 160 de ani, precum și operei scriitorului Feodor M. Dostoievski. De asemenea, simpozionul va include masa rotundă cu tema „Aspecte ale traducerii literare” și un microfestival de film documentar pe tema simpozionului.

lermontov

Mihail Lermontov

Participanți: Noemi Bomher (Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi, scriitor, istoric şi critic literar), prof. dr. Igor Evlampiev (Universitatea de Stat din Sankt Petersburg, istoric și critic literar), Serghei Akimovici Kibalnik (Universitatea de Stat din Sankt Petersburg, cercetător la Institutul de literatură rusă din Sankt Petersburg, istoric şi critic literar), prof. dr. Cornelia Cîrstea (Universitatea din Craiova, istoric şi critic literar, traducător), Olga Kriukova (Universitatea „M. V. Lomonosov” din Moscova , istoric şi critic literar), Marina Viktorovna Zagidullina (Universitatea de Stat din Celiabinsk, istoric şi critic literar), Miroslava Metleaeva (poet, critic literar, publicist, cercetător ştiinţific, traducător, Republica Moldova), Nina Nikitina (muzeograf la Muzeul din Iasnaia Poliana, scriitor), Elena Loghinovschi (Universitatea din Bucureşti, istoric şi critic literar, traducător), Albert Kovacs (Universitatea din Bucureşti, istoric, critic şi teoretician literar), Livia Cotorcea (Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi, istoric, critic şi teoretician literar, traducător), Anastasia Romanova (cercetător științific, istoric şi critic literar din Republica Moldova), Axinia Crasovschi (Universitatea din Bucureşti, istoric şi critic literar), Svetlana Vasilenko (poet, critic literar, eseist, publicist, preşedintele Uniunii Scriitorilor Ruşi din Federaţia Rusă), Victoria King (scriitor de limba rusă din SUA, eseist), Layla Garret (scriitor, critic de film şi cineast din Marea Britanie), Galina Evtuşenko (cineast din Federaţia Rusă), Tatiana Donskaia (cineast, autor de filme documentare şi artistice, Rusia), Tofic Shahvardiev (cineast, autor de filme documentare şi artistice, Rusia), Natalia Shwartz (muzeograf, Muzeul „F. M. Dostoievski” din Sankt Petersburg, critic şi istoric literar), Noni Cristea (cineast, autor de filme documentare, scenarist, Bucureşti), Ioana-Cristea Micescu (cineast, scenarist, istoric de film), Raisa Schillimat (istoric si critic literar, prozator, traducător, Germania).

Moderatori:Elena Loghinovschi, Livia Cotorcea și Albert Kovacs, președintele Fundației Culturale Est-Vest.

Accesul publicului este liber.

Programul complet – în documentul de mai jos:

http://www.icr.ro/files/items/16400_1_PROGRAMUL%20Dostoievski-Lermontov.pdf

Taxa pe frică

taxa pe frica pusa roth

simple intamplari rubrica liber sa spunDacă e să ne raportăm la relaţia omului, cetăţeanului cu statul, omul, cetăţeanul are atâtea obligaţii faţă de stat, obligaţii sub formă de taxe, unele, să zicem, necesare, altele făcute să mai scoatem un ban din buzunar. Ideea de a pune fel de fel de taxe, unele chiar biruri, nu s-a inventat azi, ci a fost pusă în practică de când există statul. Acum, dacă stăm strâmb şi socotim drept, conducătorii statelor, fie că s-au numit faraoni, regi, împăraţi, domnitori, ţari, preşedinţi etc., au promulgat legi, unele bune, altele strâmbe, în defavoarea cetăţeanului. Ele au rămas în istoria lumii, dar unele chiar merită amintite pentru ineditul lor, altele pentru năstruşnicia lor.

henric I al angliei

Henric I al Angliei

O vorbă înţeleaptă spune că „frica păzeşte pepenii” şi în acest context vom aminti de o altă lege care promova impozitul pe frică. În timpul domniei regelui Henric I al Angliei*), foarte mulţi tineri se sustrăgeau serviciului militar, de teama confruntărilor pe câmpul de luptă şi din această cauză autorităţile au legiferat situaţia, instituind un impozit, prin plata căruia scutirea de armată devenea oficială. Taxa a fost denumită impozit pe frică, pentru crea o nuanţă dezonorantă. Cu toate acestea, amatorii nu erau puţini, ceea ce l-a determinat pe regele Ioan fără de Ţară**) să o majoreze cu 300%. Legea impozitului pe frică a fost în vigoare timp de 300 de ani. Vorba lui Dostoievski: „Frica e blestemul omului.”

Pușa Roth

*) Henric I (1068/1069–1 decembrie 1135) a fost cel de-al patrulea fiul lui William I Cuceritorul, primul rege al Angliei, după cucerirea normandă din 1066. El i-a succedat fratelui său mai mare William al II-lea al Angliei în 1100 și l-a învins pe fratele lui mai mare Robert Curthose pentru a deveni Duce al Normandia în 1106. A domnit între anii 1100–1135.

**) Ioan (John) Plantagenetul (24 decembrie 1166–19 octombrie 1216) a fost rege al Angliei din 6 aprilie 1199 până la moartea sa la data de 19 octombrie 1216. A fost și duce al Normandiei intre anii 1199–1204. Era fiul regelui Henric al II-lea al Angliei și al Eleonorei de Aquitainia. I-a succedat la tron fratelui său Richard Inimă de Leu. Porecla sa „Ioan fără de Țară” (engl. John Lackland) provine din faptul că la moartea tatălui său era încă minor, iar legea engleză prevedea că fiii mai mici ai regilor decedați nu puteau să dețină domenii („țări”) de care nu s-ar fi putut îngriji.

Teatrul Național Radiofonic: „Mantaua”, dramatizare de Pușa Roth după nuvela lui N. V. Gogol

Joi, 12 aprilie 2012, la ora 19.00, la Radio România Cultural și sâmbătă, 14 aprilie 2012, la ora 13.15, la Radio România Internațional, Teatrul Național Radiofonic va difuza spectacolul „Mantaua”, dramatizare de Pușa Roth după nuvela lui N. V. Gogol. Traducere de Silvia Cucu. Regia artistică: Cristian Munteanu. În distribuţie: Virgil Ogăşanu, Mircea Albulescu, Tamara Buciuceanu-Botez, Alexandru Repan, Dan Condurache, Petre Lupu, Virginia Mirea, Mircea Constantinescu, Petre Moraru, Julieta Strâmbeanu, Ioan Chelaru, Papil Panduru, Gheorghe Buznea, Nicolae Călugăriţa, Marius Călugăriţa, Sorin Gheorghiu, Gheorghe Pufulete. Redactor: Costin Tuchilă. Regia de studio: Janina Dicu. Muzica originală: George Marcu. Regia tehnică: Mihnea Chelaru. Înregistrare din anul 2004.

Am meditat adesea, eu şi alţii, la propoziţia lui Dostoievski: „Noi toţi am ieşit din Mantaua lui Gogol.” Rostită cu plecăciune, ea sugerează că această nuvelă publicată în 1842, la care Gogol a lucrat timp îndelungat, între 1839–1841, reprezintă o descoperire făcută mult înaintea naturaliştilor şi a modernilor: „adâncimea abisală a umilinţei”. Dostoievski demonstra prin opera sa că oamenii simpli, cenuşii, confundabili au psihologie abisală. Înaintea lui, „Gogol este poetul suprem al umilinţei. Reprezentarea ei prezintă o armătură atât de «concretă», încât atinge limita suportabilă.” (Lucian Raicu, Gogol sau fantasticul banalităţii, 1974).

Drama măruntului funcţionar Akaki Akakievici Başmacikin, „omul-muscă”, dobândeşte o profunzime uimitoare în finalul fantastic, când „demonul deriziunii” se răzbună. Stafia lui Akaki nu-şi găseşte liniştea decât atunci când pune mâna pe mantaua „persoanei însemnate”, care, în viaţă, îl umilise pe funcţionarul Akaki. Gradaţia psihologică din Mantaua, transformările personajului, elocvenţa fiecărui detaliu, felul în care se dezvoltă stilul umil inventat de Gogol, „obsesia nulităţii” merită o analiză mult mai amplă decât o pot face eu acum, aici.

Dramatizarea acestei capodopere este, fără îndoială, o probă de foc, căci dialogul e sumar, esenţial în Mantaua rămânând discursul auctorial, cu lanţul său de descrieri, în care fiecare nuanţă e semnificativă şi are reverberaţie în plan psihologic. Puşa Roth a trecut cu succes proba confruntării cu capodopera lui Gogol, oferind în 2004 o excelentă dramatizare radiofonică, după ce în anul 2000 realizase o adaptare a pieselor scurte ale scriitorului rus, cu titlul Scene din viaţa lumii mari (Dimineaţa unui om ocupat, Procesul, Fragment, „rama” spectacolului fiind monologul Autorului din piesa La ieşirea din teatru, după reprezentarea unei comedii noi).

Orice dramatizare este o recreare a textului, o operă de imaginaţie în raport cu textul respectiv. Şi aici încep marile probleme: cât şi cum să te îndepărtezi de textul în proză fără a pierde nimic din substanţa lui, din atmosferă, dându-i însă coerenţă dramatică şi, în cazul special al nuvelei Mantaua, creând personaje din simple referinţe, aşa cum se întâmplă cu bătrâna gazdă a lui Akaki, botezată inspirat Agapia Vasilievna şi cu cei patru funcţionari. Apoi, o dramatizare este, într-un fel, şi un exerciţiu hermeneutic. Veţi observa ascultând piesa scrisă de Puşa Roth şi montată cu măiestrie de Cristian Munteanu câtă consistenţă teatrală au personajele din Mantaua, câtă culoare se desprinde din evoluţia lor, din atmosfera tipic rusească, la reliefarea căreia contribuie din plin muzica lui George Marcu şi efectele imaginate de regizorul tehnic Mihnea Chelaru. Veţi remarca abilitatea cu care este evitată capcana, posibilă, a lungilor monoloage ale lui Akaki. Dacă ele ar fi fost exagerate, ritmul piesei ar fi trenat.

Cristian Munteanu a construit acest spectacol sesizând perfect trecerile de la o stare psihologică la alta, gradaţia lor, particularităţile stilistice ale lui Gogol, atât de bine păstrate în dramatizarea Puşei Roth. Obsesia frigului, tema omului-muscă, derizoriul, transformarea abulicului Akaki, avalanşa catastrofică din final, cu modificările psihologice ale celorlalte personaje sunt câteva dintre elementele de construcţie în Mantaua, în care veţi asculta admirabile interpretări actoriceşti: Virgil Ogăşanu (Akaki), tulburător, complex, cu nuanţele psihologice cele mai adecvate, Tamara Buciuceanu, într-un minunat rol de compoziţie (Agapia), Dan Condurache (Al treilea funcţionar), cu o expresie atât de plastică, Mircea Albulescu în rolul croitorului Petrovici, compus cu tehnică de înaltă clasă, Alexandru Repan, Petre Lupu, Mircea Constantinescu, Petre Moraru, Virginia Mirea, Julieta Strâmbeanu, Ion Chelaru, Papil Panduru.

Costin Tuchilă

Calendar: N. V. Gogol

„Nu te supăra pe oglindă, dacă eşti pocit” – N. V. Gogol

Privit conjunctural, teatrul lui Gogol ar putea induce aparenţa importanţei locale, „revolta” lui artistică fiind strâns legată de împrejurări delimitabile şi circumscrise realităţii specifice a Rusiei din prima jumătate a secolului al XIX-lea. „Pentru moment, scrie Vito Pandolfi în subcapitolul dedicat lui Gogol în Istoria teatrului universal (1964), mişcarea culturală rusă se ocupă cu precădere de abordarea şi rezolvarea marilor probleme interne ale vastei sale naţiuni. Operele de artă elaborate în această direcţie nu trezesc un reflex imediat în celelalte curente europene.” Dar ca la toţi marii scriitori, negarea unor forme şi a unei stări de fapt dă naştere unei opere menite să comunice adevăruri eterne. Prin Revizorul, jucată în premieră în 1836, Gogol se opune, ca altădată Beaumarchais, nu numai inerţiilor sociale, prefigurând destrămarea unor structuri (e adevărat că nu atât de vehement şi direct ca autorul Nunţii lui Figaro), ci şi unei mentalităţi artistice, gustului pentru forme anchilozate, minore. E cunoscut faptul că în primele decenii ale veacului al XIX-lea, vodevilul şi melodrama romantică inundaseră scenele ruseşti, făcând deliciul unei public dispus să vadă la teatru orice îi satisfăcea dorinţa de autoconservare. În faţa acestei oglinzi sparte, Nicolai Vasilievici Gogol (1 aprilie 1809, Sorocinții Mari, Ucraina–4 martie 1852, Moscova, stil nou), aşează lumina de fulger a râsului. Un râs apărut, după M. Bahtin, din „solul culturii populare” şi care depăşeşte cadrul consacrat al satirei cu ţintă precisă, sugerând „ansamblul atotcuprinzător”. Un râs care restabileşte funcţia de reflex universal a gestului artistic. Funcţie esenţială aproape subînţeleasă, dar la care se ajunge, de fapt, atât de greu. Şi uneori cu atâtea obstacole, căci nu e uşor de acceptat vechea înţelepciune a zicătorii populare puse drept motto la comedia în cinci acte Revizorul: „Nu te supăra pe oglindă, dacă eşti pocit.”

Revizorul demonstrează uimitoarea capacitate a lui Gogol de a face dintr-un fapt banal unul neobişnuit. Ce însemnătate ar avea în fond o confuzie de persoană într-o societate normală? Dar lumea aşezată în oglindă de Gogol trăieşte permanent spaima că ordinea strâmbă a lucrurilor se poate întoarce ca un bumerang. Primarul şi acoliţii lui ştiu că neregulile pot fi ascunse întotdeauna, sau aproape întotdeauna, sub mantaua de catifea a ospitalităţii. Mizeria morală, degradarea socială, ocolirea legilor, abuzurile de tot felul sunt convenabile atâta timp cât cartea de vizită poate fi falsificată cu uşurinţă. Dar spaima urmăreşte subconştient această lume meschină, aşa încât la simplul zvon că în orăşelul de provincie va sosi un revizor, totul se precipită funambulesc. Nimeni nu mai verifică nimic, teroarea pierderii scaunului şterge orice raţiune. Ridicolul supunerii oarbe transformă personajele în propriile lor caricaturi, mistificării puse urgent în practică de primar şi suita sa îi răspunde o alta: cea a falsului revizor, Ivan Alexandrovici Hlestakov. La urma urmei, înşelăciunea nu e decât un detaliu. Mistificarea de sine ajunge, cu candoare, a doua natură.

Îmbrăcat de obicei în uniformă, primarul oraşului amorţit în ticăloşie a învăţat prea bine să transforme abuzul în autoritate. În felul său, atrage atenţia Gogol, nu e prost deloc. Şi el a fost un funcţionar mărunt iar dacă funcţia i-a cimentat grosolănia, nu i-a putut înfrânge frica. De treizeci de ani nimeni nu l-a putut păcăli; a îndesat în buzunar trei guvernatori, dar frica a rămas statornică. Mai mult, l-a putut orbi pe el, care „i-a băgat în cofă pe cei mai mari hoţi”. Şi nu de oglinda ce i-ar destăinui chipul pocit îi e lui frică, nu de râsul celorlalţi, pe care îl poate curma cu o lovitură de cizmă, ci de hârtia pe care vreun smintit de condeier cu vederi liberale i-ar putea mâzgăli chipul. Nu cumva conţopistul crescut din sămânţa diavolului se află în preajmă? Şi cum să-i mai spună, în toată nebunia, acestui conțopist că râzând de el, râde de fapt de sine însuşi? Şi nu e oare râsul o insultă adusă nenorocirii?

„De cine râdeţi? De voi înşivă râdeţi!”, sună o replică din Revizorul. Într-un ungher nevăzut, se află, întotdeauna, autorul înzestrat cu o cuprinzătoare oglindă. În ea se reflectă realitatea unică a râsului. A râsului satiric, al cărui hohot supune pentru a contracara. În oglindă te judeci mai întodeauna mai bine.

În teatrul lui Gogol, ca şi în proza sa, râsul nu e convertit de accente academice, de riscuri convenţionale. Dacă, vorbind de râs, am face câteva legături între operele marilor scriitori, s-ar putea observa detaşat că râsul revizorului Gogol se împleteşte cu râsul rabelaisian, păstrează tonalităţi moliereşti, are aripa de vis din lumea lui Don Quijote, dar se pliază şi în cutele spiritului ironic al lui Caragiale.

Este oare cu putinţă să fie descris farmecul teatrului? Este posibil să cuprinzi întreaga lui putere magică exercitată asupra sufletului omenesc? Dacă râsul de pe scenă răsfrânge o realitate, dezvăluindu-i articulaţiile, poate el corecta moravurile? Opera fiecărui scriitor, în cazul nostru cea a lui Gogol, gravitează în jurul acestor întrebări ce pot deveni, la rândul lor, răspunsuri.

Într-o lume scufundată în grotesc, într-o lume caricaturală, pentru care însăşi ideea de justiţie este o iluzie îndepărtată, numai râsul rămâne serios. Măruntului funcţionar obedient i se substituie în Procesul jalnica înfăţişare o omului urcat în jilţul puterii. Instituţiile statului sunt aidoma oamenilor care le cârmuiesc. Sub scutul protector al autorităţii se ascunde viclenia veninoasă a individului rapace. El joacă abil rolul imbecilului, dar este atât de atent la detalii încât nu scapă ocazia de a pune la cale o ticăloşie de proporţii.

La Gogol, râsul, care trece cu uşurinţă de la sarcasm la grotesc, devine treptat aproape singura realitate. „Între ipostaza de transfigurare a condiţiei umane și aceea de desfigurare a ei, râsul poate primi orice nuanță, intrând în orice categorie creată anume în funcție de cel ce râde, de obiectul de care râde și de raporturile sale cu ambianța în care atât el cât şi obiectul se află.” (Marian Popa, Comicologia, 1975).

În plictisul general al unui imperiu în derivă, plictis considerat ca un naufragiu, singura scăpare, unica distracţie constau în jocul de cărţi. El putea oferi sentimentul vieţii trăite plenar odată cu riscul asumat. Jucătorii de cărţi sunt altceva decât trişori de suflete moarte? Dar este oare util să răspundem la o asemenea întrebare?

„La Gogol, consideră M. Bahtin, discursul comic este organizat astfel, încât devine nu simpla revedere a unor fenomene negative, ci dezvăluirea unui aspect particular al lumii ca întreg. În acest sens, zona râsului lui Gogol devine zonă de contact. Aici, elementele contradictorii şi incompatibile se contopesc, reînvie ca legături. Aspiraţia revizorului Gogol se întrupează nu atât din negaţie, cât din ştiinţa de a demonstra că «lumea de la sine înţeleasă» poate arunca, dacă e cercetată atent, cele mai neaşteptate punţi.”

***

În monoloagele Autorului de la începutul și sfârșitul piesei La ieşirea din teatru, după reprezentarea unei comedii noi, Gogol expune o veritabilă teorie a râsului, cu caracter polemic în epocă, dar actuală şi astăzi. Comedia jucată în premieră nu era alta decât Revizorul. Dimineaţa unui om ocupat, Procesul și Fragment, cele trei scenete extrase de Gogol din textul comediei Ordinul Vladimir clasa a treia (abandonată de autor), apoi prelucrate şi cuprinse, în 1842, la sfârşitul volumului al IV-lea al ediţiei de Opere, în secţiunea Fragmente dramatice şi scene izolate, au unitate tematică şi stilistică, scriitura dramatică atingând în mod evident nivelul din Revizorul, Căsătoria (1842), Jucătorii de cărți (1842). Tipurile de personaje din primele două sunt caractere asemănătoare: funcţionari imperiali, orgolioşi, vicioşi, cu înclinaţie spre parvenitism, în stare să calce pe cadavre pentru a ajunge la ţelul propus. Oameni pentru care cuvântul dat nu are nici un fel de importanţă şi care îşi fac din disimulare un modus vivendi. În Dimineaţa unui om ocupat, Ivan Petrovici, „omul ocupat”, cartofor înrăit, îi cere lui Alexandr Ivanovici, şi el un om ocupat (fireşte, cu… pierderea timpului,) să pună o vorbă pe lângă „excelenţa sa” pentru a obţine o decoraţie. Alexandr Ivanovici îi promite şi, la plecare, dezvăluie planul: va pune o vorbă, dar exact pe invers…

În Procesul, Proletov, ober-secretar la Senat, îl asigură pe Burdiukov că îl va ajuta să-şi câştige drepturile care i se refuzaseră printr-o fraudă testamentară. Când omul necăjit pleacă fericit acasă, Proletov divulgă spectatorilor planul înşelătoriei, amuzându-se copios de credulitatea individului.

În Fragment, Maria Alexandrovna, aristocrată parvenită, vrea să-şi vadă fiul, Mişa, ofiţer, în ciuda lipsei totale a acestuia de aptitudini pentru cariera militară. Şi mai mult, doreşte să-l însoare urzind un plan diabolic cu Sobacikin, individ cu caracter precar, un fel de Agamiţă Dandanache avant la lettre, colecţionar de scrisori folosite la momentul oportun. Ca și în Revizorul sau Căsătoria, personajele sunt caracterizate mai degrabă prin situaţii decât prin limbaj. Decupajul caracterologic este ferm, realizat prin câteva replici.

***

Am meditat adesea, noi şi alţii, la propoziţia lui Dostoievski: „Noi toţi am ieşit din Mantaua lui Gogol.” Rostită cu plecăciune, ea sugerează că această nuvelă publicată în 1842, la care Gogol a lucrat timp îndelungat, între 1839–1841, reprezintă o descoperire făcută mult înaintea naturaliştilor şi a modernilor: „adâncimea abisală a umilinţei”. Dostoievski demonstra prin opera sa că oamenii simpli, cenuşii, confundabili au psihologie abisală. Înaintea lui, „Gogol este poetul suprem al umilinţei. Reprezentarea ei prezintă o armătură atât de «concretă», încât atinge limita suportabilă.” (Lucian Raicu, Gogol sau fantasticul banalităţii, 1974).

Drama măruntului funcţionar Akaki Akakievici Başmacikin, „omul-muscă”, dobândeşte o profunzime uimitoare în finalul fantastic, când „demonul deriziunii” se răzbună. Stafia lui Akaki nu-şi găseşte liniştea decât atunci când pune mâna pe mantaua „persoanei însemnate”, care, în viaţă, îl umilise pe funcţionarul Akaki. Gradaţia psihologică din Mantaua, transformările personajului, elocvenţa fiecărui detaliu, felul în care se dezvoltă stilul umil inventat de Gogol, „obsesia nulităţii” frecventă la multe personaje din opera sa, ating aici acel nivel de perfecțiune artistică peste care este atât de greu de trecut.

Costin Tuchilă, Pușa Roth

Fragmente din capitolul Revizorul Gogol, Clasicii dramaturgiei universale, vol. II, în pregătire la Editura Academiei Române

***

La Editura Casa Radio, puteți găsi, la prețuri convenabile, înregistrări din Fonoteca de Aur cu Revizorul (1953) și Căsătoria (1952) de Gogol

***

„Scene din viața lumii mari”, adaptare radiofonică de Pușa Roth – „La ieșirea din teatru, după reprezentarea unei comedii noi” (fragmente), „Dimineaţa unui om ocupat”, „Procesul”, „Fragment” de N. V. Gogol (2000)

 „Mantaua”, dramatizare de Pușa Roth după nuvela lui N. V. Gogol (2004)