,,Ziua Alzheimer” de Pușa Roth

furtuna din sufletul tau

proza scurta rubrica liber sa spunSe întâmplă ca într-o zi să descoperi că cineva din familia ta, mama, tata, frate, soră, soţ sau soţie, să rămână suspendată în timp, să nu mai înţeleagă prezentul, să nu mai cunoască pe cei pe care i-a iubit, să devină puţin câte puţin altcineva, un om pentru care nimic din ceea cel înconjoară să nu-i mai fie familiar. Ziua Alzheimer este momentul întoarcerii în tunelul timpului, este ziua în care prezentul nu-ți mai aparţine, este ziua durerii, a disperării, pentru că din acest moment începe drama. Drama omului ţintuit în Lumea Alzheimer, drama celorlaţi care nu pot accepta această crudă realitate. Omul Alzheimer nu mai are identitate precisă, pentru că el nu mai aparţine unui timp prezent, iar trecutul este ca o fereastră îngustă prin care răsar imagini disparate. Continuă lectura „,,Ziua Alzheimer” de Pușa Roth”

„Roman de Bucureşti” de Puşa Roth, la Teatrul Naţional Radiofonic

pusa roth teatru

Spectacolul Roman de Bucureşti de Puşa Roth, pe care Teatrul Naţional Radiofonic îl va difuza vineri, 23 august 2013, la ora 21.00, la Radio România Cultural, este o comedie amară, construită pe tema cuplului şi inspirată din realitatea cotidiană.

Subtitlul ei, „comedie de moravuri la moment”, e într-o măsură explicit pentru intenţiile satirice ale autoarei. Fina observaţie a societăţii contemporane, a comportamentelor, a clişeelor (inclusiv a celor lingvistice) este sprijinită de capacitatea autoarei de a crea tipuri vii prin situaţii, dar mai ales prin limbajul dramatic folosit cu virtuozitate. Autenticitatea celor patru personaje conferă remarcabilă expresivitate piesei Puşei Roth, montată de regizorul Leonard Popovici, cu o distribuţie excepţională: Virgil Ogăşanu, Dorina Lazăr, Adriana Trandafir, George Ivaşcu. Atmosfera creată de celelalte „voci“, cadrul sonor compus cu abilitate de George Marcu (regia muzicală), Mihnea Chelaru (regia tehnică), Janina Dicu (regia de studio) contribuie la realizarea unui spectacol încântător.

leonard-popovici-regie teatru radiofonic

Leonard Popovici

Câteva opinii despre piesa difuzată în premieră la 1 iunie 2003: „De la gradul zero al scriiturii ajungem, iată, la gradul zero al trăirii. Personajele Puşei Roth reprezintă un extract de nouă umanitate românească. Autoarea seamănă cu un fel de zeitate indiană, Shiva cel cu şase braţe. Există în această piesă construită pe ideea de contrapunct o notă cinică de factură caragialiană dar şi una tandru-romantică à la Tudor Muşatescu. Ele se reunesc în atitudinea unui scriitor care contemplă realitatea de azi cu bonomie şi cu tristeţe.” (Ioan Adam, „Radio România”, nr. 329, 9–15 iunie 2003); „Am fost impresionat să asist la o dramă scrisă în registru de comedie, ceea ce reprezintă o piatră de încercare pentru un dramaturg. Puşa Roth a dovedit că are vocaţie pentru un asemenea gen de teatru şi o felicit din toată inima pentru reuşită.” (Dan Tărchilă, idem); „Dacă aş mai fi director de teatru, aş pune imediat în scenă Roman de Bucureşti, pentru actualitatea ei.” (Constantin Dinischiotu, idem); „Ceea ce am ascultat astăzi nu e o piesă de teatru, ci o pagină de istorie pe care, din păcate pentru unii, din fericire pentru alţii, o trăim. Ficţiunea intervine la sfârşit. Optimismul autoarei se exprimă în final, în sensul că, mai devreme sau mai târziu, fiecare îşi găseşte macrameul pe care-l merită…” (Mircea Dogaru, idem); „O piesă, o dramaturgie de care teatrele noastre ar avea foarte multă nevoie. Impresia unora că nu există dramaturgie originală astăzi este cât se poate de falsă. Apreciez la rândul meu firescul, calitatea dialogurilor şi a replicilor, fineţea cu care autoarea ştie să surprindă în instantanee cotidiene câteva destine marcate de trecerea vremii, dar şi realizarea regizorală şi actoricească.” (Constantin Paraschivescu, idem); „Frumuseţea acestei piese constă în urâţenia vieţii pe care ne-o prezintă. Salut îndrăzneala autoarei de a aborda problematica actuală fără înverşunare, fără patimă, cu francheţe. Şi, nu în ultimul rând, modalitatea de a surprinde şi satiriza noul limbaj de lemn.” (Ion Dodu Bălan, idem); „În legătură cu această ultimă piesă [Roman de Bucureşti], comedie amară, i-am spune tristă prin sugestiile ei mai generale, e de menţionat că autoarea deţine o autentică măiestrie în a construi relaţii şi atmosferă fireşti, de actualitate, în replici succinte, cu nerv, haz şi miez, într-o acţiune cu patru personaje, gradată pe conturarea unui destin.” (Constantin Paraschivescu, „Teatrul azi”, nr. 9-10/2003).

roman de bucuresti comedie pusa roth teatru contemporan

Puşa Roth este autoarea pieselor Şambelan la viezuri, fantezie dramatică după Pagini bizare de Urmuz (Teatrul Naţional Radiofonic, 1999, Teatrul „Bacovia” din Bacău, stagiunea 1999–2000), Dulcea mea doamnă, Eminul meu iubit (Mihai Eminescu – Veronica Micle. Replici, în colaborare cu Costin Tuchilă, TNR, 2001; Teatrul Naţional din Bucureşti, stagiunea 2001–2002), Ringhişpilul (TNR, 2002), Mantaua după N. V. Gogol (TNR, 2004), Spaima zmeilor (TNR, 2004), Duios Anastasia trecea după D. R. Popescu (TNR, 2004); Limir-Împărat (TNR, 2005), Moartea lui Ivan Ilici după L. Tolstoi (TNR, 2006), Ieri după Shakespeare sau Visul unui preşedinte (TNR, 2007), Albă ca Zăpada (muzical pentru copii, TNR, nominalizat la RTR, 2007), Discurs într-un ciorap, dramatizare după volumul Confidenţe fictive de Nina Cassian (TNR, 2007), Motanul încălţat, muzical pentru copii (TNR, 2008), La Vulpea Roşie, muzical (TNR, 2010), Martori ai istoriei (teatru radiofonic serial, 2011).

A publicat volumele: Convorbiri comode, vol. I, București, Editura Viitorul Românesc, 2001; Şambelan la viezuri, teatru, Ploiești, Editura Premier, 2002; Dincolo de curcubeu e lumea, Bucureşti, Editura Viitorul Românesc, 2002; Convorbiri comode, vol. II, București, Chimprest Publicity, 2003; Roman de București, teatru, cu o prefaţă de D. R. Popescu, Bucureşti, Editura Adam,  2005; Un dialog al timpului câştigat, convorbiri cu filosoful pusa-roth-roman-de-bucuresti-2005-bibliografie-cartea-de-teatru-teatru-contemporanChristian Tămaş, Iași, Editura Ars Longa, 2006; Un clasic modern – Ion Dumitrescu, ediţie critică în colaborare cu Costin Tuchilă, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2006; Poezie de teatru. Puşa Roth în dialog cu Mircea Albulescu, Iași, Editura Ars Longa, colecţia „Summa cum laude”, 2008; Timpul care a învins teama. Decembrie 1989 – Decembrie 2007, Iași, Editura Ars Longa, Colecţia „Document”, 2008; Căutător de destine. Puşa Roth în dialog cu Dorel Vişan, Iași, Editura Ars Longa, colecţia „Summa cum laude”, 2008;  Anotimpuri de teatru. Puşa Roth în dialog cu Lucia Mureşan, Iași, Editura Ars Longa, colecţia „Summa cum laude”, 2009; Clasicii dramaturgiei universale, volumul I, în colaborare cu Costin Tuchilă, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2010; Carles Miralles, Anotimpurile Barcelonei, dialoguri realizate de Pușa Roth. Traducere din catalană, prefață și note: Christian Tămaș. Postfață: Costin Tuchilă, Iași, Editura Ars Longa, col. „Summa cum laude Internațional”, 2011; Povești pentru Eric, Povestea alfabetului, cărți pentru copii, Iași, Editura Ars Longa, colecția „Geppetto”, ilustrații de Nicoleta Bida-Șurubaru, 2012; Prezentul absent. Puşa Roth în dialog cu D. R. Popescu, Iași, Editura Ars Longa, colecţia „Summa cum laude”, 2013.

Vezi Pușa Roth – Dincolo de curcubeu e lumea.

Costin Tuchilă

„Don Carlo” de Verdi la Sala Radio

alonso sanchez coelho 1531 1588 prințul don carlos de asturia

Alonso Sanchez Coelho (1531–1588), Prințul Don Carlos de Asturia

eveniment liber sa spunSeria manifestărilor închinate lui Verdi cu ocazia bicentenarului nașterii compozitorului (10 octombrie) va fi deschisă de Orchestra Națională Radio prin prezentarea, în formulă de concert, a operei Don Carlo, importantă creație a compozitorului, ocazie de a aprecia o lucrare rar interpretată în România.

Vineri, 25 ianuarie 2013, ora 19.00, la Sala Radio, veți asculta povestea dramatică abicentenar verdi lui Carlos, prinț al Asturiei, a cărui iubire se îndreaptă către cea care va deveni soția tatălui său, Filip al II-lea al Spaniei, în contextul încheierii unui tratat de pace.

Bazată pe tragedia istorică a lui Friedrich Schiller, Don Carlos (1787), istoria desfășurată pe fundalul secolului al XVI, va fi readusă la viață grație interpretării unor apreciați soliști vocali români: Sorin Drăniceanu (Filip al II-lea, regele Spaniei), Daniel Magdal (Don Carlos), Ionuț Pascu (Rodrigo, marchiz de Posa), Horia Sandu (Marele Inchizitor), Carmen Gurban (Elisabeta de Valois, regina Spaniei), Andrada Roșu (Prințesa de Eboli), Octavian Vlaicu (Un călugăr), Rodica Vică (Tebaldo), Liviu Indricău (Contele Lerma).

Concertul se va bucura de participarea Corului Academic Radio, condus de Dan Mihai Goia. Întregul eveniment se va desfășura sub bagheta dirijorului de origine italiană David david crescenzi don carlo verdiCrescenzi, muzician cu o variată activitate artistică în Italia și România.

Tradiția operei în concert este deja binecunoscută publicului meloman al Sălii Radio, Orchestrele și Corurile Radio prezentând la fiecare început de an valoroase pagini ale genului liric. Astfel, în ultimii ani au fost programate: Simon Boccanegra (2001), Macbeth (2003) şi Stiffelio (2007) de Verdi, Mozart şi Salieri de Rimski-Korsakov (2003), Gioconda de Ponchielli (2004), Puritanii de Bellini (2005), Adriana Lecouvreur de Cilea (2008), Herodiada de Massenet (2009), Ora spaniolă şi Copilul şi vrăjile de Ravel (2011), Werther de Massenet (2012).

Artist prezent pe scene internaționale în tripla sa ipostază de pianist, dirijor de cor și orchestra, David Crescenzi este absolvent al Conservatorului „Gioacchino Rossini” din Pesaro, urmând apoi studii de specializare la Conservatorul „Giuseppe Verdi” din Milano.

A colaborat cu Teatrul „Carlo Felice” din Genova, Teatrul „San Carlo” din Napoli, Filarmonica daniel magdalMarchigiana, Filarmonica „Banatul” din Timișoara, Orchestra Simfonică „G. Rossini” din Pesaro, Orchestra Operei din Zagreb, Orchestra de Cameră din Bologna, Filarmonicile din Alessandria si din Piemonte, Orchestra Teatrului Reggio din Parma.

Dintre operele pe care le-a dirijat amintim: Elixirul dragostei de G. Donizetti, Contract de căsătorie, Bărbierul din Sevilla, Il Signor Bruschino de G. Rossini, Tosca de G. Puccini, Aida, Bal mascat și Rigoletto de G. Verdi.

În prezent David Crescenzi este dirijor invitat permanent al Operei Române din Timișoara, alături de care a efectuat și două turnee în Quatar, în anii 2002 si 2003.

elisabeth de valois juan pantoja 1565

Juan Pantoja,  Elisabeta de Valois (1565)

Creație în genul grand-opéra, Don Carlos, inițial pe un libret în franceză de Camille du Locle și Joseph Méry, în cinci acte, a fost scrisă pentru Opera din Paris, fiind montată în premieră la Salle Le Peletier, în 11 martie 1867. În același timp a fost pregătită și varianta în italiană, Don Carlo, cu câteva tăieturi și modificări, traducerea libretului de Achille de Lauzières, premiera acesteia având loc la Londra, la Covent Garden (4 iunie 1867). În Italia Don Carlo s-a cântat pentru prima dată la 27 octombrie 1867, la Teatro Comunale din Bologna. Opera a fost revizuită în 1871 și 1882–1883.

Costin Tuchilă

Săptămâna Caragiale la Teatrul Municipal Baia Mare

Integrala operei celui mai mare dramaturg român, Ion Luca Caragiale, poate fi urmărită, în perioada 2–9 decembrie 2912, pe scena teatrului băimărean. Cu acest prilej va avea loc şi deschiderea oficială a Secţiei Dramă a Municipalului băimărean, care va purta numele regretatului actor Ion Săsăran.

În această săptămână, Teatrul băimărean vă invită la trei premiere.

În deschiderea „Săptămânii Caragiale”, Ion Caramitru, directorul Teatrului Național „Ion Luca Caragiale” din Bucureşti, a susţinut un recital eminescian, prietenia luceafărului poeziei româneşti cu cea a marelui dramaturg fiind binecunoscută.

Teatrul Municipal Baia Mare îl omagiază pe Ion Luca Caragiale printr-o săptămână plină de spectacole, cuprinzând întreaga sa opera dramatică.

Programul complet pe Portalul „Centenar Caragiale”.

STRADA DE C’ARTE

În perioada 21–29 septembrie 2012, Biblioteca Centrală Universitară „Carol I” în parteneriat cu Fundaţia Universitară „Carol I” lansează cea de-a doua ediţie a festivalului cultural în aer liber STRADA DE C’ARTE. În cadrul acestui festival, oferta culturală este amplă: târguri de carte în aer liber, expoziţii de arhitectură, proiecţii de filme, concerte live de blues şi jazz, seri de poezie, dezbateri şi ateliere de pictură şi desen dedicate copiilor.

Unul dintre evenimentele de marcă ale Festivalului STRADA DE C’ARTE va fi „Rampa de Jazz şi Poezie”, în colaborare cu Asociaţia Publicaţiilor Literare şi Editurilor din România (APLER), care va aduce în faţa publicului scriitori consacraţi, dar şi voci ale noului val de poezie. „Rampa de Jazz şi Poezie” va prezenta, în fiecare seară, de la ora 19.30, un show de poezie, blues şi jazz cu Dan Mircea Cipariu & Mike Godoroja & Blue Spirit, Ioana Crăciunescu & Maria Răducanu, Florin Iaru & Mihai Iordache & Sorin Romanescu, Miruna Vlada & Berti Barbera, Bogdan O. Popescu & Marcian Petrescu & Trenul de noapte, Traian T. Coşovei & Garbis & Capriel Dedeian, Ion Mureşan & Eugen Suciu & Mircea Tiberian & Ionuţ Bogdan Ştefănescu. „Este cel mai important desant poetic din ultimii ani, în care oferim publicului bucureştean un stand cu cărţi de poezie, blues şi jazz, cu CD-uri şi audio-book-uri, cu lecturi publice ale unor nume importante ale poeziei româneşti contemporane. Sunt convins că poezia va rezona cu bucureştenii şi că vom avea un public de calitate”, a declarat Dan Mircea Cipariu, coordonatorul programului „Rampa de Jazz şi Poezie”. AgenţiadeCarte.ro este partenerul media al evenimentului. Mai multe detalii puteţi găsi pe www.stradadecarte.ro.

RAMPA DE JAZZ ŞI POEZIE este un proiect în cadrul celei de-a doua ediţii a celui mai mare festival cultural în aer liber al Bucureştiului, STRADA DE C’ARTE, organizat de Biblioteca Centrală Universitară „Carol I”. RAMPA DE JAZZ ŞI POEZIE (coorganizator: Asociaţia Publicaţiilor Literare şi Editurilor din România – APLER) este un spaţiu de lecturi publice şi de promovare a cărţii de poezie, blues şi jazz, cu următoarele puncte de interes: Pavilionul de Carte de Poezie, Blues şi Jazz, unde vor fi vândute şi lansate cărţi, CD-uri, audiobook-uri de poezie, blues şi jazz (fără taxe de participare pentru editori sau poeţi/artişti). Edituri participante: Tracus Arte, Brumar, Humanitas Fiction, Humanitas Multimedia, Aius, Editura Casa Radio, FNSA, Vinea, CDPL, Contact International (Iaşi), Mirador (Arad), Timpul (Iaşi), Cartea Românească, Polirom. Reviste participante: Observator Cultural, România literară, Cultura, Poezia, Convorbiri literare, Luceafărul de dimineaţă, Viaţa Românească, Arca, Mozaicul, Drama, Manuscriptum, Cafeneaua literară, Contact International.

Rampa de Poezie, Blues şi Jazz, o scenă special amenajată în rampa BCU, va fi spaţiul dedicat recitalurilor, lecturilor publice, spectacolelor, dezbaterilor şi lansărilor de poezie, blues şi jazz.

Debra Hurd, Cool Jazz

• Vineri, 21 septembrie 2012, ora 16.00, va avea loc lansarea unei ediţii speciale a revistei „Mozaicul”, eveniment la care vor participa poeţii craioveni: Daniela Micu, Ionel Ciupureanu, Petrişor Militaru şi Gabriel Nedelea care vor susţine un recital poetic.

• Poezie la prima vedere (30 de minute) – poeme din cărţi în pregătire sau în curs de apariţie:

21 septembrie 2012, ora 17.00 – Ioan Matiuţ

22 septembrie 2012, ora 17.00 – Ioana Greceanu

23 septembrie 2012, ora 17.00 – Ioana Diaconescu

24 septembrie 2012, ora 17.00 – Amelia Stănescu

25 septembrie 2012, ora 17,00 – Simona Grazia-Dima

26 septembrie 2012, ora 17.00 – Marius Ghilezan

27 septembrie 2012, ora 17,00 – Cornelia Maria Savu

28 septembrie 2012, ora 17.00 – Adrian Suciu

29 septembrie 2012, ora 17.00 – Andrei Novac

• Recital „Cele mai frumoase poezii” (30 minute)

21 septembrie 2012, ora 18.00 – Gabriel Chifu

22 septembrie 2012, ora 18.00 – Nicolae Prelipceanu

23 septembrie 2012, ora 18.00 – Simona Popescu

24 septembrie 2012, ora 18.00 – Horia Gârbea

25 septembrie 2012, ora 18.00 – Octavian Soviany

26 septembrie 2012, ora 18.00 – Ioan Es Pop

27 septembrie 2012, ora 18.00 – Riri Manor

28 septembrie 2012, ora 18.00 – Denisa Comănescu

29 septembrie 2012, ora 18.00 – Constantin Abăluţă alături de actriţa Silvia Codreanu.

Pierre-Auguste Renoir, Femeie citind

• Poezie de NOUL VAL

24 septembrie 2012, ora 19.30: Cătălina Bălan, Laura Dan, Radu Ianovi, Radu Niţescu, Silvia T.

25 septembrie 2012, ora 19.30: Raluca Ciochină, Sorin Despot, Flaviu Predescu, Simona Simionescu, Emilia Zăinel.

Show-ul de poezie, blues şi jazz

21 septembrie 2012, ora 19.30 – Dan Mircea Cipariu & Mike Godoroja & Blue Spirit / lansarea oficială a volumului „singurătata vine pe facebook” de Dan Mircea Cipariu, cu 12 desene de Mihai Zgondoiu, Editura Tracus Arte.

22 septembrie 2012, ora 19,30 – Ioana Crăciunescu & Maria Răducanu & Dragoş Andriana.

23 septembrie 2012, ora 19,30 – Florin Iaru & Mihai Iordache & Sorin Romanescu.

26 septembrie 2012, ora 19.30 – Miruna Vlada & Berti Barbera & Nicu Patoi.

27 septembrie 2012, ora 19.30 – Bogdan O. Popescu & Marcian Petrescu & Trenul de noapte.

28 septembrie 2012, ora 19.30 – Traian T. Coşovei & Capriel & Garbis Dedeian Dedeian / lansarea oficială a volumului Jurnalul morilor de vânt de Traian T. Coşovei, Editura Tracus Arte.

29 septembrie 2012, ora 19,30 – Ion Mureşan & Eugen Suciu & Mircea Tiberian & Ionuţ Bogdan Ştefănescu.

Poezia, blues-ul şi jazz-ul sunt genuri de nişă, care nu au prea multe spaţii generoase de exprimare şi promovare publică. Publicul acestor genuri de nişă este rezonant şi complementar. Pentru prima dată, timp de 10 zile, poezia, blues-ul şi jazz-ul au un spaţiu public pentru a se exprima şi promova, într-o zonă centrală a Bucureştiului! Totul într-o formulă interactivă, de agora! Să nu uităm că Bucureştiul are doar un singur festival de literatură, Târgul Naţional al Cărţii de Poezie, în timp ce alte capitale europene au numeroase evenimente literare, cu lecturi publice. Acest proiect îşi propune să creeze o aşteptare şi o obişnuinţă culturală pentru lecturile publice, folosind un format spectacular, care să atragă cât mai mult public bucureştean. Oferim o scenă de afirmare debutanţilor în aceste genuri de nişă şi, de asemenea, vrem ca publicul să-i cunoască şi pe profesioniştii acestor genuri de nişă.

Dintre volumele, autorii şi editurile participante menţionăm prezenţa Editurii Polirom si Cartea Românească, care vor propune publicului cititor volume din următoarele colecţii:

• TOP 10+, colecţie dedicată bestsellerurilor şi capodoperelor literaturii de pretutindeni, unul dintre cele mai de succes proiecte ale Editurii POLIROM din ultima vreme; BIBLIOTECA POLIROM: autori premiaţi, traduşi în întreaga lume etc. (Saramago, Rushdie, Nabokov, Hemingway, Henry Miller, Philip Roth, Haruki Murakami etc.); EGO. PROZĂ, FICTION LTD.: colecţiile de literatură romană ale editurii Polirom.

• Seriile de autor POLIROM: Marta Petreu, Andrei Oişteanu, Norman Manea, Octavian Paler, N. Steinhardt, Valeriu Anania; colecţiile POEZIE şi PROZĂ ale editurii Cartea Românească.

Casa de Pariuri Literare: Va organiza întâlniri la stand între autorii CDPL şi public. Dintre aceştia: Doina Ioanid, Diana Iepure, Dan Mihuţ, Livia Ştefan, Oana Cătălina Ninu.

• Editura Casa Radio proune publicului două volume însoţite de CD (audiobook), colecţia „Biblioteca de poezie românească”: Noapte din Andersen” de Emil Botta, cu ilustraţii de Tudor Jebeleanu (poeme rostite la Radio de Emil Botta în perioada 1967-1973) şi CD (audiobook)-ul: Emil Botta recită… de la Dante la Eminescu…”, colecţia „Lecturi pe întuneric”, înregistrări Radio România din 1967-1973.

• Contact International: În weekendul 22–23 septembrie 2012, Editura Contact International va lansa nr. 100 al Revistei Contact International şi antologii de poezie contemporană românească, printre care şi Antologia poeziei româneşti (ediţie bilingvă, româno-spaniolă).

Coordonatorul secţiunii poezie: Dan Mircea Cipariu, preşedintele APLER.

Coordonatorul secţiunilor blues şi jazz: Mike Godoroja.

Coordonator PR & Comunicare: Andra Rotaru.

Premieră la Teatrul Național Radiofonic: „Năpasta” de I. L. Caragiale

Luni, 12 decembrie 2011, la ora 11.00, la barul Hotelului Ramada-Majestic de pe Calea Victoriei din Bucureşti, Teatrul Naţional Radiofonic vă invită la audiţia premierei Năpasta de Ion Luca Caragiale, adaptarea radiofonică şi regia artistică: Dan Puican, spectacol realizat cu sprijinul Loteriei Naţionale Române şi al Fundaţiei Radio România. În distribuţie: Mariana Mihuţ, Horaţiu Mălăele, Mihai Constantin, András Demeter, Ştefan Huluba şi Gheorghe Pufulete.

În viziunea lui Dan Puican, Năpasta este un spectacol de mare autenticitate, ce conţine profunde semnificaţii etern umane, stări, emoţii, încrâncenări, tensiuni şi, în acelaşi timp, se dovedeşte a fi de o monumentală claritate, dezvoltând, în ambianţa rustică, o adevărată tragedie a destinului, asemeni fatum-ului antic.

Lectura contemporană a piesei, realizată de Dan Puican, ne relevă o lume a universalităţilor, căci, deşi acţiunea se petrece în mediu sătesc (fapt rar întâlnit la „artistul îndeosebi observator al lumii urbane”, cum îl caracteriza Tudor Vianu pe Caragiale), totuşi ne aflăm într-un spaţiu afectiv şi spiritual peren prin sensurile sale general-valabile, copleşitor prin interiorizare, densitate şi naturaleţe.

Aşadar, avem de a face, în această nouă viziune, cu un Caragiale universal, cultivat nu pe dimensiuni şi detalii nesemnificative, ci pe esenţă, substanţă, expresivitate, introspecţie, stil şi reală originalitate. Originalitate care provine şi din simbioza extraordinară a echipei de actori, fiindcă este evident că textul a născut o echipă, un nucleu artistic de mare talent, capabil să exploreze profund, în dimensiuni noi, acest material de viaţă şi literar caragialian – mereu uluitor, mereu neliniştitor şi ambiguu prin pasiunile, prin incertitudinile, prin dezechilibrele interioare pe care le aduce şi le conţine.

Dorinţa răzbunării, spiritul justiţiar, dominante la Anca (Mariana Mihuţ), vinovăţia, brutalitatea, dar şi sentimentul remuşcării care-l încearcă pe Dragomir (Mihai Constantin), onestitatea şi integritatea lui Gheorghe (András Demeter) şi, în fine, delirul mistic şi tot chinul lui Ion (Horaţiu Mălăele) au fost impecabil redate de aceşti mari actori, rezultatul fiind un spectacol viu, percutant, încărcat de pasiuni puternice, de procese psihologice profunde, de patosul lucidităţii, de adevăr artistic şi de stări ce se transmit, fără îndoială, şi ascultătorului.

Coloana sonoră se dovedeşte atent gândită în planul compoziţiei radiofonice, iar muzica inspirată intervine acolo unde e nevoie şi atât cât e nevoie, ca un acompaniament afectiv menit să potenţeze stările, ideile, relaţiile dintre personaje, crescendo-ul piesei.

Spectacolul Năpasta de I. L. Caragiale va fi difuzat în premieră sâmbătă, 17 decembrie 2011, la ora 23.00, la Radio România Actualităţi.

Regia de montaj: Florin Bădic. Regia de studio: Violeta Berbiuc. Regia muzicală: Patricia Prundea. Producţia şi regia tehnică: Vasile Manta. Redactor: Domnica Ţundrea.

 

Calendar: 75 de ani de la premiera mondială a operei «Oedipe» de George Enescu

Astăzi se împlinesc 75 de ani de la premiera mondială a operei Oedipe de George Enescu, tragedie lirică în 4 acte pe un libret de Edmond Fleg după Sofocle. Vineri 13 martie 1936 a avut loc prima reprezentaţie la Opera din Paris (Opéra Garnier; pe afiş apărea atunci scris Théâtre National  [de l’]Opéra), sub direcţia muzicală a lui Philippe Gaubert, în regia lui Pierre Chéreau, cu decoruri realizate de André Boll. Coregrafia aparţinea maestrului de balet Aveline. În rolul titular: baritonul André Pernet. Din distribuţia premierei făceau parte: Marsysa Ferrer (Iocasta), Etchéverry (Tiresias), Jeanne Monfort (Sfinxul), Froumenti (Creon), Courtin (Antigona), M. J. De Trevi (Paznicul), Almona (Meropa), Narçon (Marele Preot), Claveric (Phorbas), Cambon (Tezeu), Chastenet (Laios).

Spectacolul s-a transmis în direct la Radio România, fiind aşteptat atât la Paris, cât şi la Bucureşti, cu mare interes.

Susţiută de Jacques Rouché, director al Academiei Naţionale de Muzică şi director, din 1913, al Operei pariziene şi al Théâtre des Arts, montarea fusese pregătită intens, repetiţiile începând cu mai bine doi ani în urmă. Partitura fusese definitivată în 1931 de compozitor, care în 29 martie 1924 dirijase în primă audiţie absolută un fragment orchestral la Paris, în cadrul Concertelor Colonne. În 1934 apăruse la Editura Salabert din Paris reducţia pentru voce şi pian a partiturii, nu şi partitura generală, cu ştimele de orchestră, în ciuda contractului (aceasta avea să tipărită, împreună cu reducţia, abia în 1964, de Editura Muzicală din Bucureşti). Enescu fusese nevoit să copieze ştimele cu efort propriu, mărturisind că acest efort financiar a însemnat 50.000 de franci (pentru drepturile de autor primind 12.000 de franci). Dar aceste amănunte erau complet nesemnificative faţă de uriaşa emoţie a premierei primită favorabil, chiar cu entuziasm din partea celor mai mulţi critici, în ciuda dificultăţii limbajului enescian, dificultăţi resimiţite din plin de interpreţi. Înaintea premierei, dirijorul Philippe Gaubert spunea că Oedipe „este o operă magnifică, dar ea prezintă dificultăţi enorme. Prietenul meu vechi Enescu ne-a făcut viaţa dură.”

Pentru rolul lui Oedip, compozitorul considera că interpretul ideal ar fi fost Şaliapin. „Şaliapin – îşi aminteşte George Enescu – trăia şi aş fi dat totul ca el să joace şi să cânte rolul principal. Nu avui ocazia ca să i-l propun. Puţin timp înaintea morţii sale [12 aprilie 1938, Paris, n.n.], pe când încă mai cânta Don Quichotte de Massenet la Opera Comică, Şaliapin mă invită să-l văd. M-am dus într-o seară la cabina lui între două acte. Îmi spuse, simplu, o frază care, în acea clipă, mi se păru stranie…

– Vreau să văd libretul, dar fără să aud o singură notă de muzică…

Mai târziu am înţeles că mai înainte de a judeca muzica voia să măsoare importanţa rolului şi să ştie dacă forţele lui îi îngăduie să-l înfrunte. Fiind sigur că nu ar fi putut să rămână în scenă atât de mult timp, îmi înapoie textul într-o bună zi, fără să spună nici un cuvânt. Eram foarte trist, mărturisesc, gândindu-mă că Oedip ar fi putut să fie Şaliapin.” (Bernard Gavoty, Amintirile lui George Enescu, Paris, Éditions Flammarion, 1955; traducere de Romeo Drăghici şi Nicolae Bilciurescu, Bucureşti, Editura Muzicală, 1982).

La premieră, André Pernet avea să fie însă un interpret magnific, compensând nostalgia compozitorului. Era un mare cântăreţ, dublat de un talent actoricesc rar, cu o forţă şi expresivitate scenică potrivite rolului lui Oedip. „Lucrasem împreună zile şi săptămâni şi înalta sa conţştiinţă mă copleşise”, mărturisise Enescu. „Umbra lui Mounet-Sully se ţine de paşii personajului şi parcă se interpune mereu între spectator şi actor. Dar dl. André Pernet găseşte accente aşa de natural tragice, dă personajului un relief aşa de izbitor, încât se impune şi creează un personaj nou şi totuşi tradiţional în originalitatea lui.” (Jean Chantovoine, „La semaine musicale. Académie Nationale de Musique – Oedipe”, Paris, 20 martie 1936).

Cu trei zile înaintea premierei, în 10 martie 1936, direcţia Operei a programat o repetiţie generală cu public, invitând personalităţi artistice şi critici muzicali. Aşa încât, chiar înaintea primului spectacol, presa anunţa o reprezentaţie cu totul deosebită. Ecourile ajungeau şi la Bucureşti. „Este cel mai frumos moment al vieţii mele. Nu cutezam să sper într-o asemenea recompensă. Ce bucurie de a fi cunoscut această glorie în a doua patrie, Franţa.” (George Enescu, în Oedip de G. Enesco la Opera din Paris, „Adevărul”, Bucureşti, 12 martie 1936). „Oedipe este un spectacol emoţionant şi magnific”, scria Robert Dezarnaux cu o zi înaintea premierei (La Musique. À l’Opéra – Oedipe, La Liberté, Paris, 12 martie 1936). Emil D. Fagure, care asistase la Paris la repetiţia generală, transmitea pentru ziarul „Lupta” din 12 martie 1936: „Fapt este că astăzi geniul muzical al lui Enescu este, în esenţă, dramatic. Altfel nu s-ar explica cum muzica lui din Oedip apare atât de lcară, lesne inteligibilă şi exercită  auditorului o «priză» atât de directă, în timp ce muzica lui de cameră şi cea simfonică reclamă un public muzical cu mult mai atent.”

„La Opera din Paris, avea să remarce H. Malherbe, Oedipe pare că e jucat de unăpopor întreg. Peste patru sute de personae, artişti ai cântului, dansatoare, figuranţi, sunt adunate pe scenă. Dl. Jacques Rouché, director al Operei, ajutat de Dl. Pierre Chéreau a stabilit o punere în scenă totodată vie şio stilizată, de un efect măreţ. Frumoaseledecoruri ale D-lui André Boll sunt minunate. Orchestra e condusă cu o viguroasă autoritate de Dl. Philippe Gaubert, care a avut de învins dificultăţi serioase…” Pentru filosoful Gabriel Marcel, scena finală din Oedipe „este una din culmile muzicii, de la Wagner încoace. […] sublim este singurul cuvânt care se potriveşte şi e permis să-l folosim fără nicio umbră de ezitare.”

Scriind despre premiera absolută a operei Oedipe de George Enescu, care  a însumat la Paris 11 reprezentaţii în 1936–1937, criticul Émile Vuillermoz făcea următoarea remarcă: „Muzica sa în teatru nu deţine clasicul rol pe care i-l dau «criticiştii». Ea nu analizează nimic, nu declamă, ci se mulţumeşte să freamăte cu o sensibilitate miraculoasă. Ea este subconştientul dramei [s.n.]. Forma aceasta eliptică, discreţia şi lirismul ei adânc n-au fost totdeauna înţelese la prima audiţie. Cum să înţelegi de prima dată o astfel de muzică, atât de uimitor lipsită de prejudecăţi, care îşi schimbă mereu forma şi se reînnoieşte cu fiecare situaţie?”

Ne putem întreba astăzi, după şaptezeci şi cinci de ani de la premiera pariziană a lui Oedipe, când opera enesciană este unanim recunoscută şi din ce în ce mai des cântată, ce ar însemna această sintagmă, „subconştientul dramei”, în strânsă legătură cu un fapt muzical. Dacă am raporta „subconştientul dramei” la cele două tragedii ale lui Sofocle, Oedip rege şi Oedip la Colona, „topite” de Edmond Fleg în actele al III-lea şi al IV-lea ale libretului său, am spune că ea traduce sensul filosofic. Prin voinţa de a suferi, vinovatul fără vină, universalul Oedip, fiinţă slabă dar conştientă, dezbracă armura tiranică a zeilor şi atinge treapta supremă a purificării. Omul iese învingător din confruntarea cu destinul; la Sofocle, mitul se umanizează. Dacă Eschil urmărea figura eroului în momentul împlinirii blestemului, Sofocle îşi îndreaptă atenţia asupra soartei acestuia. Suferinţele lui Oedip se datorează în mare măsură faptelor sale iar destinul hotărât de zei este mai puţin important. Odată cu Sofocle păşim practic într-o altă etapă a concepţiei asupra desfăşurării tragice, în care situaţiile de individualizare rămân precumpănitoare.

Dar cum poate fi reflecată această tensiune psihologică într-o operă, fie ea şi de tip wagnerian (mai exact în descendenţă wagneriană)? Libretul scris de Edmond Fleg a ales finalmente o soluţie optimă. Ideea sa de a oferi întreaga istorie a nefericitului erou, concentrând acţiunea într-un singur text unitar care extinde însă evenimentele cuprinse în Oedip rege şi Oedip la Colona, s-a dovedit, pe lângă noutatea ei, funcţională în raport cu exigenţele spectatorului modern. Istoria subînţeleasă pentru spectatorul antic, familiar cu mitul, devine astfel cadru narativ coerent pentru dezvoltarea motivelor mitului: motivul blestemului divin şi odată cu el tema limitei tragice, misterul proorocirii, răzbunarea zeilor, motivul monstrului devorator, al luptei dintre om şi forţele naturii, tema eroului civilizator, salvator al colectivităţii, păcatul, vina, motivul vinovatului fără vină, autocunoaşterea, autodemascarea, negarea ordinii divine, pedeapsa, tema morţii ca formă de nemurire. Sacrificarea unităţii de loc şi de timp din tragediile lui Sofocle creează premisele dezvoltării dramatice pe urma preceptelor wagneriene, e adevărat cu mai multă libertate în folosirea leitmotivelor, ca „fir conductor”. În Opera şi drama, Wagner considera de altfel mitul lui Oedip „imagine limpede a istoriei omenirii”, apt de transpunere muzicală.

Primele două acte refac întreaga legendă a lui Oedip, până la încoronarea ca rege al Tebei. Prologul şi primele trei tablouri „se afiliază – scrie Pascal Bentoiu în Capodopere enesciene (Bucureşti, Editura Muzicală, 1984) – unui fel de a vedea şi de a construi romantic, iar ultimele două acte unuia clasic.” Dar unitatea viziunii nu este pierdută în acest fel, dimpotrivă, ea este interpretarea în planul formelor sonore, a arhitecturii proprii acestei opere, a subiectului şi a mutaţiilor produse progresiv în plan reflexiv. Ideea libretistului care reuşeşte să sintetizeze o naraţiune mitologică întinsă şi mai ales complexă este transpusă genial de compozitor într-o muzică „psihologică, reflexivă, interiorizată” (Octavian Lazăr Cosma, Oedip-ul enescian, Bucureşti, Editura Muzicală, 1967). „Muzică psihologică”, adică lipsită de convenţiile curente în dramele muzicale, de orice restricţie, respingând elocvenţa. Este pariul câştigat de Enescu, poate nu totdeauna uşor de înţeles, deşi limbajul său nu este nici un moment greoi, ci permisiv celor mai fine trăiri psihologice, presupuse de dinamica subconştientului. În Amintirile lui George Enescu de Bernard Gavoty, compozitorul oferă cheia înţelegerii acestui tip de discurs muzica care absoarbe libertăţi impresioniste dar şi o anumită tensiune expresivă promovată de expresionismul muzical. Alungarea, pe cât posibil, a efectelor uşoare (pe cât posibil, pentru că muzica la Oedip nu este totuşi complet lipsită de efecte, unele chiar onomatopeice, dar realizate coloristic în spirit modern) a nedumerit o parte a criticii. „Această restricţie pe care mi-am impus-o singur – mărturiseşte George Enescu – mi-a dat prilejul să citesc într-o critică apărită în «Figaro» regretele – exprimate cu multă prietenie – ale lui Reynaldo Hahn, care îmi reproşa «dispreţul fată de o întreagă categorie de mijloace artistice şi anume acelea pe care le conferă melodia – sau, dacă vreţi, melosul – ritmul şi stabilitatea tonală.» Dar tocmai acestor tradiţionale mijloace artistice (care se adaptează de bine de rău la subiectele teatrale) nu am vrut să le fac concesii; căutam expresia şi stilul ce se potriveau mai bine cu firea mea şi cu aceea a personajelor mele: trebuia deci să prevăd că voi provoca anumite surprize – şi poate chiar decepţii – în rândul celor care – în teatru – au cultul convenţionalului.” Fiind un „personaj al tuturor timpurilor”, Oedip şi drama lui pot fi tălmăcite în limbaj modern, adică prin folosirea relativ abundentă a pasajelor declamate, „pe jumătate cântate, pe jumătate vorbite”, a sfertului de ton. De aici impresia de psalmodie, susţinută şi de elementele rapsodice. Această componentă sensibilă este în primul rând răspunzătoare de caracterul psihologic, reflexiv al muzicii enesciene. Citat de compozitor fără rezervă, Émile Vuillermoz remarca şi contribuţia orchestraţiei la consolidarea unei asemenea impresii: „Orchestra nu comentează pe larg evenimentele, le suportă insă, cu un fel de pasivitate tremurăştoare. Se înfioară în porniri pline de nelinişte, fără să-i pese de o logică constructivă şi de o retorică simfonică. la picioarele scenei, ea pare oglinda unei ape iluminate sau umbrite de reflexele schimbătoare ale acţiunii. Ea este asemenea omenirii înspăimântate de zei. Apoi, în ultimul act, această tehnică a freamătului face loc unui lirism compact, de o ţesătură bogată, exaltând elementul uman mai presus de fatum […]” Senzaţia de muzică aproape camerală, în ciuda folosirii unui aparat orchestral uriaş, derivă tocmai din accentul pus pe elementul psihologic, întotdeauna prioritar în Oedipe de George Enescu.

Costin Tuchilă

George Enescu, „Oedip”, Preludiu

George Enescu, „Oedip”, actul I, Prolog, „Teba cântă din şapte turle”

George Enescu, „Oedip”, fragment – David Ohanesian (Oedip)

George Enescu, „Oedip”, actul al II-lea, fragment – David Ohanesian (Oedip), Elena Cernei (Iocasta)

George Enescu, „Oedip”, actul al III-lea, fragment – David Ohanesian (Oedip), Elena Cernei (Iocasta)

***

André Pernet – „Paiaţe” de Leoncavallo, Prolog

André Pernet – „Neguţătorul din Veneţia” de Reynaldo Hahn, Aria lui Shylock