Zilele Culturii Române la Dublin

ZILELE CULTURII ROMANE DUBLIN AFIS

Zilele Culturii Române – un program cultural amplu, care urmărește să pună în evidență, pentru marele public irlandez, o Românie a reușitelor culturale superlative în domeniul muzicii, filmului, teatrului, reflecției intelectuale, literaturii și artelor vizuale.

Programul este organizat de Institutul Cultural Român din Londra în parteneriat cu Ambasada României în Irlanda, cu sprijinul Teatrului Bulandra, Galeriei Galateca din București, Reprezentanței Comisiei Europene în Irlanda, Orchestrei Radioteleviziunii Irlandeze, Bibliotecii Naționale a Irlandei, Universității Trinity College, Institutului de Film Irlandez, Centrului de Proiecte Artistice Dublin și Clubului „The Mercantile”.

Protagoniști ai Zilelor Culturii Române sunt artiști de circulație internațională și intelectuali de prim rang, atât români cât și irlandezi: regizorul Stere Gulea, compozitorul Shaun Davey, Alexandru Darie, directorul Teatrului „Bulandra”, regizorul de teatru Felix Alexa, actorii Oana Pellea, Răzvan Vasilescu și Gabriel Spahiu, istoricul Adrian Cioroianu, scriitorul și animatorul cultural Peter Hurley, poetul Ioan Es. Pop, regizorul Dieter Auner, DJ Nico de Transilvania, curatoarea Roxana Gibescu și Corul Bărbătesc de la Facultatea de Teologie a Universității din Sibiu. Festivalul debutează în data de 7 octombrie 2014 cu o întâlnire literară găzduită de Biblioteca Națională a Irlandei. Poetul Ioan Es. Pop și scriitorul irlandez Peter Hurley, organizatorul festivalului anual „Drumul lung spre Cimitirul Vesel”, citesc fragmente din cele mai recente cărți publicate și discută despre inepuizabila, misterioasa forță de atracție a Transilvaniei și a obiceiurilor ei străvechi. Conversația, moderată de jurnalistul Stephen Collins de la „The Irish Times”, va fi urmată de proiecția documentarului Pe drumuri neumblate (Off the Beaten Track, 2011) în regia lui Dieter Auner, un omagiu elegiac adus vieții păstorilor transilvăneni și ritului amenințat al transhumanței.

Deschiderea oficială a Zilelor Culturii Române la Dublin va avea loc în data de 8 octombrie, la cea mai mare sală irlandeză de spectacole, National Concert Hall, printr-un concert extraordinar cu „Vocile din Cimitirul Vesel”, creația compozitorului irlandez Shaun Davey. ES Manuela Breazu, Ambasadorul României în Irlanda, și dl. Dorian Branea, directorul Institutului Cultural Român din Londra, vor rosti alocuțiuni introductive. Concertul – care a avut premiera românească în anul 2010 la Săpânța, după care a fost prezentat, în toamna lui 2011, în interpretarea Orchestrei Române de Tineret, la Ateneul Român din București – aduce pe scenă un impresionant ansamblu de peste 180 de instrumentiști și soliști vocali. La Dublin, el va fi interpretat, sub bagheta lui David Brophy, de către RTÉ Concert Orchestra (Orchestra Radio-Televiziunii Irlandeze), care îi va avea ca invitați speciali pe cântăreața Rita Connolly, cimpoierul Liam O’Flynn, percuționistul Noel Eccles și Corul Bărbătesc de la Facultatea de Teologie a Universității din Sibiu. În 10 octombrie, la Institutul Irlandez de Film este programată proiecția specială a filmului Sunt o babă comunistă, o poveste dulce-amară despre supraviețuire în vremuri complicate, având-o într-unul din rolurile principale pe marea actriță Luminița Gheorghiu. După proiecție, regizorul Stere Gulea va participa la un dialog cu publicul.

ie romaneasca

În 14 octombrie, la Casa Uniunii Europene din Dublin se deschide expoziția Măiastra – Povestea nespusă a iei, realizată de Galeria Galateca împreună cu Institutul Cultural Român și Muzeul Horniman din Londra. Devenită faimoasă datorită uneia dintre picturile lui Matisse și intrată în modă o dată cu generația hippie, bluza tradițională românească este un exemplu seducător de simplitate decantată în secole de tradiție și de creativitate cromatică. „Măiastra” aduce în atenția publicului ia ca obiect de artă, dar și ca simbol identitar. Expoziția va fi vernisată în data de 14 octombrie și va rămâne deschisă până în 24 octombrie.

În data de 23 octombrie, prestigiousul Trinity College găzduiește o conferință a istoricului și jurnalistului Adrian Cioroianu, fost ministru de Externe al României, care va examina momentele semnificative ale ultimei sute de ani din istoria țării noastre, propunând audienței o incursiune în trecutul recent din tranșeele Primului Război Mondial până pe coridoarele puterii europene de la Bruxelles. Moderatorul întâlnirii va fi dr. Graeme Murdock, directorul Centrului de Studii Europene al Trinity College. Discuţia va fi precedată de proiecţia documentarului „Un secol pentru România” (TVR, 2013, realizator Adrian Cioroianu).

felix alexa

În 25 octombrie, Teatrul „Bulandra” prezintă, la Project Arts Centre, unul dintre spectacolele sale de mare succes: Scaunele, după celebra piesă a lui Eugen Ionescu, în regia unuia dintre cei mai bine cotați regizori români contemporani, Felix Alexa. Din distribuție, remarcată în mod deosebit atât de de public cât și de critici, fac parte Oana Pellea, Răzvan Vasilescu și Gabriel Spahiu. Spectacolul se va juca în limba română, cu supratitrare în limba engleză. Echipa spectacolului, incluzându-l pe regizorul Felix Alexa, va fi condusă la Dublin de directorul Teatrului Bulandra, Alexandru Darie. Așa cum e de așteptat de la un popor care știe să petreacă, Zilele Culturii Române la Dublin se încheie, în 25 octombrie, cu o seară de muzică, proiecții video și degustare de produse din bucătăria tradițională. Evenimentul este inclus și în Bram Stoker Festival, recomandat de către National Geographic drept una dintre principalele atracții ale toamnei culturale dublineze, și va fi animat de inepuizabila divă a ritmurilor Balkan electro, DJ Nico de Transilvania.

Mai multe detalii la www.icr-london.co.uk și http://dublin.mae.ro

„Camera” de Emma Donoghue

portret copil

În colecția „Fiction Connection” a Editurii Trei a apărut romanul Camera de Emma Donoghue, traducere de Ruxandra Ana.

Poveste despre dragostea maternă şi captivitate, romanul scriitoarei irlandeze a fost nominalizat la Man Booker Prize și clasat de „The New York Times” în topul celor mai bune cărţi ale anului 2010.

camera roman emma donoghuePentru Jack, un băieţel în vârstă de cinci ani, Camera înseamnă lumea. Acolo s-a născut şi a crescut; împreună cu mama lui, acolo se joacă, citeşte şi învaţă lucruri despre viaţă. Noaptea, mama îl închide cu grijă în dulap, unde trebuie să doarmă când vine Batrânul Nick în vizită.

Pentru Jack, Camera înseamnă acasă, dar pentru mama lui e închisoarea în care Batrânul Nick a ţinut-o captivă timp de şapte ani.

Prin determinare, ingeniozitate şi o dragoste uriaşă, mama a creat o viaţă pentru Jack. Dar ştie că nu e de ajuns nici pentru Jack, nici pentru ea însăşi. Aşa că pune la cale un plan de evadare, crezând în curajul fiului ei şi în noroc. Însă nu înţelege cât de puţin pregătită este în realitate pentru ca planul să reuşească.

Scrisă în întregime în limbajul plastic şi savuros al lui Jack, băieţelul de cinci ani, Camera este o poveste despre curaj şi despre legătura profundă dintre părinte şi copil.

„Descrise prin ochii şi percepţiile unui copil, întâmplările din Camera – şi sunt o mulţime de răsturnări de situaţie care dau dramatism şi suspans acţiunii – sunt magistral povestite. Emma Donoghue zugrăveşte psihicul unui copil crescut în captivitate, iar performanţa ei e uluitoare.” („Publishers Weekly”).

„Vocea lui Jack este una dintre reuşitele majore ale romanului: Emma Donoghue a creat un narator-copil extrem de credibil. Camera e un roman memorabil, care poate fi analizat prin mai multe chei de lectură: psihologică, politică şi sociologică.” („New York Times Book Review”).

emma donoghue

Emma Donoghue

„Emma Donoghue are abilitatea fantastică de a crea tensiune în scene desfăşurate într-un spaţiu de dimensiuni foarte mici, unde locuiesc personajele principale ale cărţii. Camera este, fără îndoială, o revelaţie a ultimilor ani.” („Boston Globe”).

„Puţini autori ştiu să pătrundă în mintea unui copil şi să descrie ce văd acolo. Camera e un loc atât de ingenios închipuit, încât îţi lasă mereu impresia că e real. Atenţie, însă: odată intraţi, veţi fi prizonierii autoarei până la ultima pagină.” („Newsweek”).

Născută în 1969 la Dublin, Emma Donoghue este autoarea mai multor romane care s-au bucurat de un real succes, precum şi a trei volume de povestiri. De asemenea, scrie ficţiune istorică şi piese pentru teatru şi radio. Locuieşte în Canada, la Londra, Ontario, împreună cu partenerul său şi cei doi copii ai lor.

Oratoriul „Mesia” de Händel închide stagiunea Orchestrei de Cameră Radio

Miercuri, 13 iunie 2012, ora 19.00 va avea loc închiderea stagiunii 2011–2012 a Orchestrei de Cameră Radio, cu un concert vocal-simfonic ce va prezenta publicului o capodoperă inegalabilă: Oratoriul „Mesia” de Georg Friedrich Händel. Lucrarea, compusă în 1741, a fost interpretată în premieră la Dublin un an mai târziu, în 13 aprilie 1742, cu anumite modificări, şi rămâne până astăzi un reper al acestui gen muzical. Acest oratoriu este singura operă muzicală rămasă în conştiinţa ascultătorilor care evocă întreaga viaţă a lui Isus, folosind multe fragmente din Vechiul Testament (Isaia, Psalmi, Maleahi, Hagai, Zaharia), din Epistolele lui Pavel către Corinteni şi către Romani, şi mai puţine din Evangheliile după Luca, după Matei, după Ioan (câte unul singur), Apocalipsa lui Ioan, alese de libretistul Charles Jennens.

La pupitrul dirijoral se va afla Neil Thomson, unul dintre cei mai cunoscuţi şi respectaţi dirijori englezi. Soliştii concertului sunt Adela Zaharia (soprană), Mihaela Işpan (mezzosoprană), Bogdan Mihai (tenor) şi Zoltán Nagy (bas). Participă Corul Academic Radio, condus de Dan Mihai Goia.

Biletele se pot procura prin Eventim, la Casa de bilete a Sălii Radio, magazinele Germanos, Vodafone, librăriile Cărtureşti, Humanitas şi online pe www.eventim.ro.

Dirijorul Neil Thomson a apărut la pupitrul unor orchestre ca London Symphony Orchestra, London Philharmonia, English Northern Philharmonia, Royal Philharmonic Concert Orchestra şi London Concert Orchestra. Din 2005 a început colaborarea cu orchestrele London Philharmonic, BBC Symphony, Royal Scottish National, Aarhus Symphony din Danemarca, Lithuanian National Symphony, Orchestra Teatrului Massimo Palermo şi Orchestra Simfonică din Yucatan, Mexico, Lithuanian Chamber Orchestra, RTE Concert Orchestra, având ocazia să colaboreze cu interpreţi de renume printre care Sir James Galway, Dame Moura Lympany, Sir Thomas Allen, Julian Lloyd Webber, David Geringas, Jeremy Menuhin, Gyorgy Pauk, Jean-Philippe Collard, Valentin Gheorghiu, Marin Cazacu, Sir Richard Rodney Bennett şi Sarah Chang. Colaborarea cu Orchestra de Cameră Radio a început din 1992 şi tot de atunci a fost invitatul orchestrelor Filarmonicilor din Cluj-Napoca, Ploieşti şi Arad, iar din mai 2005 a început colaborarea cu Orchestra Naţională Radio. Ansamblul Chelsea Sinfonia din Londra este o nouă orchestră care şi-a propus să reunească cei mai buni instrumentişti din toate orchestrele din Marea Britanie şi care în unanimitate l-au ales pe Neil Thomson Director Muzical. În perioada 1992–2006, Neil Thomson a coordonat activitatea catedrei de dirijat de la Royal College of Music, fiind cel mai tânăr dirijor care a deţinut acest post. În iunie 2008, dirijorul Neil Thomson s-a aflat pentru prima dată la pupitrul celebrei Israel Symphony Orchestra. A susţinut cursuri de măiestrie la Vilnius – Lituania, la Mozarteum Salzburg şi a făcut parte din juriile unor competiţii internaţionale: Concursul Maazel pentru dirijori (în juriu alături de însuşi Lorin Maazel) şi Eduardo Mata din Mexico City. În 2013 este invitat să facă parte din juriul Concursului de Dirijat „Prokofiev” din St. Petersburg.

Tânăra soprană Adela Zaharia a colaborat cu Filarmonica „Transilavania” din Cluj-Napoca, Filarmonica „Banatul” din Timişoara, Filarmonica „Moldova” din Iaşi, Filarmonica din Târgu Mureş, Filarmonica de Stat Arad în diverse concerte vocal-simfonice şi a fost invitată să cânte în spectacolele: La Bohème de G. Puccini (Musetta), Don Pasquale de G. Donizetti (Norina) şi Rigoletto de G.Verdi (Gilda) la Opera Română Cluj-Napoca; Il matrimonio segreto de D. Cimarosa la Opera Maghiară Cluj-Napoca; Die Zauberflöte de W. A. Mozart la Timişoara, Oradea, Cluj-Napoca. Soprana Adela Zaharia a susţinut diferite recitaluri: la Festivalul de Lied Românesc de la Braşov, la Filarmonica din Râmnicu Vâlcea, la Academia de Muzică „Gh. Dima” din Cluj-Napoca. De asemenea a fost invitată la concertul în aer liber de la Brăila, august 2010; la Gala de operă a Festivalului „Viva Vox” – Cluj-Napoca, mai 2010 şi la Concert de lied modern în cadrul Festivalului „Cluj modern” – Cluj-Napoca, aprilie 2011. Până acum a fost invitată în străinătate pentru a interpreta rolul Micaela din opera Carmen de G. Bizet la Haifa, Israel (octombrie 2011) şi pentru un concert de arii din opere la Stockach – Germania (decembrie 2010). În perioada 2012–2014, soprana Adela Zaharia va face parte din ansamblul Komische Oper Berlin.

Solistă a Operei Naţionale Bucureşti, Mihaela Ișpan este absolventă a Academiei de muzică „Gheorghe Dima” – Facultatea de Canto şi Artă Scenică din Cluj-Napoca la clasa profesorilor Alexandru Fărcaş şi Ramona Eremia. În paralel a studiat cu Niculina Mirea. Studiile post-universitare le-a făcut în cadrul aceleiaşi instituţii, specializarea „Stilistica interpretării vocale”. Debutul său (2004) a avut loc pe scena Operei Naţionale Cluj cu rolul Rosina din Bărbierul din Sevilla de G. Rossini şi a fost urmat pe aceeaşi scenă de alte roluri. Prima sa apariţie (iunie 2006) pe scena Operei Naţionale Bucureşti a fost tot în rolul Rosinei din Bărbierul din Sevilla de G. Rossini şi a avut ca rezultat angajarea sa imediată în această companie. În stagiunea 2006-2007 Mihaela Ispan a debutat şi la Opera Naţională din Timişoara cu rolul Fenena din Nabucco de G. Verdi. Pe parcursul stagiunii 2007-2008 mezzosoprana Mihaela Ispan a debutat în Siebel din opera Faust de Ch. Gounod, Mercedes din Carmen de G. Bizet, Dorabella din Così fan tutte şi Cherubino din Nunta lui Figaro de W. A. Mozart. În repertoriul său se regăsesc şi rolurile Imelda din Parisina d’Este de G. Donizetti, Maddalena din Rigoletto de G. Verdi, Dido din Dido şi Aeneas de H. Purcell etc. Până acum, Mihalela Işpan a fost ascultată de melomani din România dar şi de cei din Germania, Grecia (cu Bach-Akademie Stuttgart), din Italia şi Franţa (cu Opera Naţionala Cluj), din Austria şi din nou Germania (cu Teatrul Liric Craiova), Polonia, Ungaria, Spania şi Marea Britanie. În paralel cu apariţiile sale în spectacole de operă, tânăra mezzosoprană a avut numeroase apariţii în concerte vocal-simfonice. Astfel a interpretat părţile de alto din Stabat Mater de A. M. Bononcini, G. B. Pergolèse şi G. Rossini, Pasiunile, Oratoriul de Crăciun şi Magnificat de J.S. Bach, Misa încoronării, Recviem, Missa Solemnis, KV  139 şi Marea misă în Do de W. A. Mozart, Paukenmesse, Nelsonmesse şi Harmoniemesse de J. Haydn, Recviemul pentru arhiepiscopul Sigismundo de Michael Haydn, Misa în  Do major, op. 86 de L. van Beethoven, Simfonia a II-a de Gustav Mahler şi multe altele.

Tânărul Bogdan Mihai păşeşte în lumea muzicală odată cu studiul viorii, însă datorită calităţilor sale vocale începe să studieze canto ca bariton, la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti, sub atenta îndrumare a profesorului Nicolae Constantinescu. Descoperă noua sa vocalitate, cea de tenor, în Italia, unde marea soprana Mirella Freni îl formează şi îi oferă bursa de studii „Nicolai Ghiaurov”. A obţinut diploma de Master în Belcanto la Universitatea Transilvania din Braşov, România, cu soprana Mariana Nicolesco. Abordează cu succes roluri din sfera belcanto-ului italian, în special cele de Gioachino Rossini: Il Barbiere di Siviglia (Il Conte Almaviva), La Cenerentola (Don Ramiro), Armida (Goffredo și Carlo), Aureliano in Palmira (Aureliano), Adelaide di Borgogna (Adelberto). Interpretează, de asemenea, roluri de Gaetano Donizetti: Don Pasquale (Ernesto), Parisina D’Este (Ugo), Gemma di Vergy (Tamas), L’Elisir d’amore (Nemorino) şi rolul tenorului italian din opera Der Rosenkavalier de Richard Strauss. Bogdan Mihai debutează în rolul Contelui Almaviva, din opera Il Barbiere di Siviglia de Rossini, pe scena Operei Naţionale Bucureşti şi include în spectacol, în premieră absolută în România, scena şi aria finală a tenorului „Cessa di piu resistere” care, din cauza dificultăţilor tehnice extreme, este ocolită de majoritatea interpreţilor acestui rol. Acest rol îi deschide porţile marilor teatre de operă din lume unde astăzi este invitat: Stuttgart Staatsoper, Dresden Semperoper, Deutsche Oper Berlin, Zürich Opernhaus, Klagenfurt Staadtheater (Austria), Théâtre du Châtelet (Paris), Garsington Opera Festival (Londra), St. John Smith Square (Londra), Festival della Valle d’Itria (Martina Franca), Rossini Opera Festival (Pesaro), Suntory Hall (Tokyo), Mikhailovsky Theater (St. Petersburg). În octombrie 2011 a fost invitat de soprana Angela Gheorghiu să susţină împreună două concerte extraordinare de belcanto, pe scena prestigioasei Suntory Hall din Tokyo. Angajamentele viitoare includ rolul Contelui Almaviva în Il Barbiere di Siviglia de Rossini la Deutsche Oper Berlin, Theatro Massimo di Palmero şi New Orleans Opera (USA). De asemenea va interpreta rolul Ernesto în Don Pasquale de Gaetano Donizetti la Cuivilles Theater München (celebrul teatru unde însuşi Mozart a dirijat premiera operei Idomeneo). Lista contractelor se întinde până în 2014 iar din evenimentele viitoare pot fi enumerate: debutul în opera La Scala di Seta de Rossini la Concertgebouw Amsterdam (concert transmis în direct în întreaga Europă), rolul Don Ramiro în La Cenerentola de Rossini la Stuttgart Staatsoper şi Opera du Rhin Strasbourg. Cu aceeaşi plăcere şi profesionalism, tenorul Bogdan Mihai abordează şi repertoriul vocal-simfonic, într-o fructuoasă colaborare cu Orchestra de Cameră Radio, incluzând: Misa în do minor, KV 423 de Mozart, Marea misă cu orgă, Misa Nelson şi Theresienmesse de Joseph Haydn, Misa Prodefuncto de Michael Haydn, Cantata nr. 182 „Himmelkonig, sei willkommen” de Bach, pe scena Sălii Radio din Bucureşti. Anul 2012 înseamnă pentru tenorul Bogdan Mihai şi apariţia sa pe piaţa internaţională cu două DVD-uri de Rossini, Aureliano in Palmira de la Martina Franca (2011) – la casa discografica italiană Bongiovanni şi Adelaide di Borgogna de la Rossini Opera Festival Pesaro (2011) – la Deutsche Gramophone. Ambele producţii au fost transmise deja în direct în toată Europa, America şi Asia. Pe 16 decembrie 2012 este invitat să susţină un concert de belcanto împreună cu Angela Gheorghiu, la Palatul Kremlin.

Guido Reni, Iosif și copilul Isus, c. 1635

Cu o carieră artistică care se desfăşoară cu preponderenţă în străinătate, basul Zoltán Nagy s-a format la Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca, la clasa prof. univ. Gheorghe Roşu şi s-a perfecţionat la Universitatea Mozarteum din Salzburg sub îndrumarea profesorilor Boris Bakow şi Breda Zakotnik. Încă din timpul studiilor a fost solicitat să facă parte din ansamblul Operei de Stat din Viena. În plus a urmat mai multe cursuri de măiestrie în România, Italia, Elveţia şi Austria având astfel ocazia să își șlefuiasă arta interpretativă sub îndrumarea unor prestigioşi solişti: Mariana Nicolesco, Ion Buzea, Ionel Pantea, Angelika Kirchschlager, Paola Fornasari şi Claudia Visc. Este perioada în care a participat la mai multe competiţii de canto şi în care a câştigat premii la Concursul internaţional Haricela Darclée de la Brăila, Concursul de muzică românească de la Cluj-Napoca şi al patrulea Concurs european de operă „Debut” în Germania. Zoltán Nagy și-a început cariera solistică pe scena Operei Române din Cluj-Napoca cu rolul Don Basilio din Bărbierul din Sevilla, urmat de Angelotti din Tosca, apoi a evoluat în spectacole la Opera Maghiară din Cluj-Napoca în rolurile Figaro din Nunta lui Figaro, Don Basilio şi Angelotti; la Palatul artelor din Budapesta: Masetto din Don Giovanni, la Opera de Stat din Saarbrücken: Figaro, la Opera din Leipzig: Hans Schwarz din Maeştrii cântăreţi din Nürnberg şi Schaunard din La Bohème. Perioada petrecută la Opera din Viena a înscris în palmaresul său alte roluri importante – Zuniga din Carmen, Pistola din Falstaff, Carlo V din Don Carlo, Baron Douphol din La Traviata, Gregorio din Romeo şi Julieta şi multe altele. Tot aici a avut ocazia să evolueze sub baghete celebre: Renato Palumbo, Marco Armiliato, Paolo Carignani, Adam Fischer, Asher Fisch, Peter Schneider, Stefan Soltesz.Pentru basul Zoltán Nagy repertoriul vocal-simfonic este la fel de atractiv. De aceea a acceptat de multe ori să susţină părțile vocale de bas în Recviemul de Mozart, Recviemul de Gabriel Fauré, Magnificat de Johann Sebastian Bach, Missa in angustiis de Joseph Haydn, Te Deum de Zoltán Kodály, Die Legende von der heiligen Elisabeth de Franz Liszt, Stabat Mater de Gioachino Rossini, Te Deum de Marc-Antoine Charpentier. Stagiunea 2011–2012 a fost una extrem de încărcată dar i-a adus mari satisfacţii. Zoltán Nagy a fost prezent pe scena Operei din Leipzig, la Palace of the Arts Budapest într-un concert omagial cu prilejul aniversării lui Bartók, la Kammeroper Wien, la Opera Festival St. Margarethen, la Stadttheater Klagenfurt, la Opera de Nice şi la Salzburger Festspiele.

O casă bântuită de amintiri şi secrete de mult îngropate

La Editura Trei a apărut romanul Gustul sâmburilor de măr de Katharina Hagena. Traducere din limba germană de Laura Karsch.

La moartea Bertei, cele trei fiice ale sale – Inga, Harriet şi Christa –, precum şi nepoata ei, Iris, se reîntâlnesc în casa părintească de la Bootshaven, undeva în nordul Germaniei, pentru a citi testamentul. Spre marea ei surpriză, Iris moşteneşte conacul cel vechi. Bibliotecară la Freiburg, Iris nu intenţionează să păstreze această locuinţă îndepărtată de viaţa ei de zi cu zi. Numai că, pe măsură ce redescoperă fiecare cameră şi fiecare colţ al grădinii minunate ce înconjoară casa, amintirile ei se trezesc, urzind povestea zguduitoare a trei generaţii de femei care s-au perindat pe acolo. Secrete şoptite la umbra copacilor, vechi rivalităţi, moşteniri, adultere, idile de-o vară, subiecte pe care toată lumea le trece sub tăcere sau de care nimeni nu vrea să-şi amintească: Gustul sâmburilor de măr este o saga specială impregnată de vrajă şi mister, un roman despre amintire şi uitare – emoţionant, hipnotic, electrizant.

„Savuraţi Gustul sâmburilor de măr: amărui şi parfumat deopotrivă, ca amintirea.” (Martin Walser).

„Miroase a vară, a mere şi a coacăze. Gustul sâmburilor de măr este o carte tristă şi tandră despre puterea vindecătoare a memoriei.”(„Die Zeit”).

Născută în 1967 la Karlsruhe, Katharina Hagena a studiat anglistica şi germanistica la Marburg, Londra şi Freiburg, a fost cercetătoare la Fundaţia James Joyce din Zürich şi a predat la Trinity College din Dublin şi la Universitatea din Hamburg. Este autoarea studiului Was die wilden Wellen sagen. Der Seeweg durch den Ulysses. Împreună cu Stefanie Clemen, a scris o carte pentru copii, Grausi schaut unter den Stein.

Calendar: Oratoriul „Messiah” de Händel

Händel, „maestrul nostru al tuturor”, cum l-a numit Haydn, „cel mai mare compozitor”, de la care „mai am încă multe de învăţat”, după Beethoven, a fost un risipitor, acumulând, scrie Gérard Pernon, „minuni, îndrăzneli, plagiate, convenţii şi repetiţii”, pasionat de teatru şi de grandios. Admirat mereu, Händel este unul dintre primii muzicieni care au scris pentru marele public, ducând la perfecţiune structuri larg răspândite în practica muzicală a vremii. Ideea, formulată în câteva rânduri în istoria muzicii, mai mult sau mai puţin explicit, e demnă de reţinut şi nu aduce vreun prejudiciu gloriei artistice a „omului-munte”, cum îi ziceau englezii. Händel a reuşit, ca nimeni altul, să se adapteze gustului contemporanilor, mai ales în muzica vocal-simfonică şi, parţial, în cea destinată teatrului liric, fără a face totuşi concesii. Aflat, ca şi Bach, la întretăierea unor estetici contradictorii, Händel a ştiut să împrumute creator, de la italieni arta scriiturii vocale, de la germani tehnica, familiară, a cantatei, de la francezi stilul clavecinistic şi formula operei lullyste, realizând o sinteză a tuturor acestor elemente diverse, o sinteză exprimată elocvent şi, mai ales, personal, o sinteză uşor recognoscibilă. „Făcând din acest artist german muzicianul lor naţional, scrie Émile Vuillermoz, englezii au consacrat gloria celui mai internaţional dintre compozitori.”

S-ar zice, citind cele de mai sus, că Händel a avut o existenţă lipsită de adversităţi, cu glorie constantă. Mărturiile documentare atestă însă că, la Londra, nu a fost ferit de intrigi, de piedici, de duşmani. Că desele succese alternau cu momente în care compozitorul se afla în dificultate, uneori în pragul depresiunii. Este eronat să vedem în existenţa sa londoneză o pajişte cu flori. Episodul petrecut în primăvara anului 1741 este destul de elocvent pentru seria de momente sumbre prin care Händel a trecut în patria adoptivă, care – se crede – i-ar fi oferit succesul pe tavă. La sfârşitul lui februarie, compozitorul fusese nevoit să-şi închidă teatrul (Lincoln’s Inn Fields Theatre). O mai făcuse cu un an înainte din cauza frigului care îi oprea pe statornicii spectatori să umple sala la vreo premieră au la reluare. Händel trecea prin serioase dificultăţi financiare. Opera Imeneo căzuse în 1740 după al doilea spectacol, autorul ei fiind complet dezorientat. Noua operă, a 46-a şi ultima, Deidamia, jucată în premieră pe 10 februarie 1741, a fost reprezentată de trei ori. Händel era aproape ruinat.

Se retrăsese din nou în casa de pe Book-Street, meditând probabil la soluţia componistică menită să-i readucă succesul. Era limpede că moda operei italiene trecuse, nu se putea şti dacă pentru totdeauna, pentru acest capricios public londonez. Intrase oare, brusc, muzicianul primit cu atâta interes într-un fel de anonimat destul de ciudat dacă e să ne gândim la strălucita carieră pe care o purta în spate? Greu de ştiut. Biografii sunt totuşi de acord că timp de zece luni, în cursul „misteriosului” an 1741, Händel a dispărut din viaţa publică a Londrei. Orgoliu rănit? Rănit şi de câte un apel precum cel din „Daily Post”, care cerea „domnilor de rang”, în 4 aprilie 1741, să aibă milă de muzicianul falit? Posibil… Cert este că în aceste luni de voluntară recluziune, Händel se întoarce la un gen abandonat prin 1738, oratoriul, şi o face exemplar. În 24 de zile, în perioada 22 august–14 septembrie 1741, compune Messiah, lucrare monumentală în trei părţi (38 de numere), cu o durată de peste două ore şi jumătate, în versiune integrală. Este, cronologic, al nouălea din cele 22 de oratorii ale compozitorului. Pentru prima lui audiţie alege Irlanda, pentru a schimba norocul dar şi pentru că tradiţia catolică, puternică aici, îi oferea garanţii de succes. Succes care, la Dublin, în ziua de 13 aprilie 1742, când s-a cântat în primă audiţie această partitură, a fost unul de proporţii.

Messiah este singura operă muzicală rămasă în conştiinţa ascultătorilor care evocă întreaga viaţă a lui Isus, folosind multe fragmente din Vechiul Testament (Isaia, Psalmi, Maleahi, Hagai, Zaharia), din Epistolele lui Pavel către Corinteni şi către Romani, şi mai puţine din Evangheliile după Luca, după Matei, după Ioan (unul singur), Apocalipsa lui Ioan, alese de libretistul Charles Jennens. Pare ciudat că, în ciuda subiectului, textul se opreşte mai puţin la Noul Testament, ceea ce de la bun început îi conferă originalitate în raport cu alte partituri inspirate din viaţa lui Isus. Care să fie motivul acestei preferinţe? Händel a fost atras de valorile poetice ale Psalmilor, de figura energică a lui Isaia, care îi oferă părăsirea canoanelor, în consecinţă, o mai mare libertate imaginară. Oratoriul acesta are o unitate arhitectonică deosebită şi, în plus, o calitate rară: nici unul dintre numerele sale nu lasă impresia de lungime, de frază muzicală în plus. Totul pare calculat şi gândit funcţional, încât, după asemenea întindere muzicală (ce ar putea fi acuzată de o sensibilitate modernă drept monotonă), ai paradoxalul sentiment al concentrării. Händel este un desăvârşit arhitect al spaţiilor monumentale, dar şi un organizator eficient al detaliilor, cărora nu pare să le dea foarte mare importanţa. Poate că exagerez, însă în faţa creaţiei sale vocal-simfonice, ai sentimentul unui confort provenit dintr-o concentrare, repet, ciudată. În Messiah subiectul contribuie la acest aspect, el fiind un rezumat poetic; fragmentele alese prezintă avantajul de a avea această particularitate specială concentrării, greu de presupus în epoca barocului.

Rezultă prin urmare o muzică al cărei dinamism trebuie reliefat cu atenţie şi exactitate. Erorile de percepţie din partea interpreţilor conduc la grave rătăciri stilistice. Pentru că această „antologie sinoptică” a vieţii Mântuitorului, cu strălucitorul ei Hallelujah, care încheie ca o explozie partea a doua, cu trompete care se avântă spre ceruri, are suficiente capcane atât la nivelul frazării, cât şi al dozajelor marilor ansambluri.

Într-un eseu din 1959, Sir Thomas Beecham a sintetizat experienţa sa de peste o jumătate de veac de analiză şi interpretare a partiturilor lui Händel. Merită cu prisosinţă să zăbovim asupra acestui text.

Citând o frază din propriile sale memorii, marele dirijor ţine să precizeze de la început: „Din epoca sa, omenirea nu a mai ascultat nici o muzică vocală care să poată rivaliza, fie şi de departe, cu măreţia construcţiei şi a tonului său, cu nobleţea şi tandreţea melodiilor sale, cu abilitatea scolastică, ingeniozitatea şi infinita varietate a efectelor sale.” Sir Thomas Beecham este convins că ideea poate fi uşor susţinută dacă se compară scriitura corală a lui Händel cu a oricărui compozitor de la Palestrina încoace, ajungând la concluzia că autorul lui Saul nu are rival în acest domeniu, în timp ce ilustrul său contemporan Bach excelează în muzica pur instrumentală, îndeosebi în formele restrânse, „mai accesibile executantului modern”. Fireşte, ideea e discutabilă, ca orice afirmaţie restrictivă, dacă ne gândim că oratoriile şi cantatele lui Bach au mulţi adepţi, că multe dintre ele sunt considerate pe bună dreptate capodopere. Dar, într-o perspectivă sintetică, de la înălţimea unei priviri care îşi îngăduie asemenea exigenţe, o putem accepta. Cert rămâne faptul, exprimat de muzicianul citat, că Bach „este înainte de toate un compozitor germanic şi că nu ne-am putea înşela în această privinţă”. În timp ce Händel „este cu certitudine un mare maestru internaţional al tuturor timpurilor. A compus muzică italiană mai bine decât orice italian; muzică franceză mai bine ca orice francez; muzică engleză mai bine ca orice englez; şi, exceptându-l pe Bach, i-a depăşit de departe pe toţi ceilalţi germani. Naţionalismul, produs al secolului al XIX-lea, nu l-a privit deloc.” Gloria lui Händel s-a dovedit constantă până la sfârşitul veacului romantic. După moartea compozitorului (14 aprilie 1759), renumele său a fost, timp de multe decenii, în creştere. Englezii au organizat festivităţi de o amploare nemaiîntâlnită când se împlinea un sfert de secol de la moartea lui Händel, reunind comemorarea cu aniversarea centenarului naşterii. Târziu, în prima parte a secolului XX, interesul pentru creaţia sa avea să cunoască un recul. Sir Thomas Beecham se vede nevoit să explice motivele şi trebuie să recunoaştem că are perfectă dreptate: „…superioritatea fără rival a lui Händel provine din cunoaşterea şi exploatarea vocii umane, mai ales în ansambluri. Dar noi, astăzi, nu ascultăm des acest gen de muzică, căci cântul coral a pierdut enorm din popularitatea sa de altădată. Chiar în Anglia, unde a fost mijlocul naţional de expresie muzicală timp de două secole, el nu mai prezintă deloc interes pentru publicul mediu al concertelor. Fără nici o îndoială, cauza este crearea orchestrei moderne.” Şi cum explicaţiile vin de la unul dintre cei mai mari dirijori ai veacului, nu avem nici un motiv să nu le dăm crezare. Nu putem blama publicul, scrie Thomas Beecham, pentru preferinţa manifestată faţă de varietatea şi culoarea ansamblului orchestral. „În aproape toate operele corale, nu avem decât patru diviziuni ale sunetului sau, s-ar putea zice, ale culorii: în orchestră, există mai mult de douăsprezece. Marea superioritate a varietăţii oferite de diferitele partide ale corzilor, combinate cu efectele constrastante ale instrumentelor de suflat – lemne şi alămuri – iată ce pretinde şi obţine publicul. Dacă pare gata să asculte cu plăcere şi bună dispoziţie o bucată simfonică mai mult de o oră, el refuză să accepte o reunire de voci care cântă pe aceeaşi durată, fără intermezzo orchestral.” Dirijorul englez spera atunci, în 1959, că farmecul acesta, de dată modernă, al orchestrei va sfârşi prin a obosi într-o bună zi. După aproape o jumătate de veac, este încă imposibil să ştim dacă a avut dreptate… Putem însă fi siguri că Händel place astăzi la fel de mult ca în veacul său, poate tocmai pentru faptul că el „a întrebuinţat masele vocale cu aceleaşi scopuri cu care compozitorii secolului al XIX-lea au folosit orchestra modernă.” Dar – iarăşi putem fi siguri – Händel reprezintă un miraj şi prin partiturile instrumentale, de la cele 12 concerti grossi la celebra Muzică a apelor.

Lumea muzicală dezbătea pe la mijlocul secolului trecut o problemă pe care nu cred că o vom putea evita nici în mileniul al treilea. Cum îl cântăm pe Händel şi, prin extindere, pe toţi contemporanii lui: folosind ansamblurile mici cu care această muzică era interpretată în epoca ei? Dar ce se întâmplă dacă aduci pe scena unei săli cu 2500–3500 de locuri un cor de 30 sau 40 de persoane şi un ansamblu instrumental minimal, „câteva corzi şi o duzină de suflători”? Ce efect poate face într-o sală mare, precum cele moderne, asemenea formaţie vocal-simfonică? Secolul al XIX-lea dăduse un răspuns prin moda de a convoca uriaşe coruri, rareori susţinute de un număr suficient de instrumente. Sir Thomas Beecham aminteşte că înaintea primului război mondial, la marile festivaluri Händel de la Crystal Palace, corurile de 4000 sau 5000 de voci deveniseră obişnuinţă. Veacul romantic se revărsa în toată splendoarea lui… Soluţia contemporană, oferită de şeful de orchestră, este una de compromis „între efectele opulente şi cele sărăcăcioase”. Adică exact ceea ce Sir Thomas Beecham a întreprins la înregistrarea din 1959 a oratoriului Messiah, cu orchestra şi corul de la Royal Philarmonic, aflată pe un disc al Casei RCA din New York, versiune legendară, în care reapar pentru prima dată după 150 de ani, secţiunile eliminate din interpretările devenite tradiţionale ale partiturii – un apendice care însumează 17 de minute de muzică.

Costin Tuchilă

Oratoriul „Messiah”, Uvertura (Sinfonia) – London Philharmonic Orchestra

„Hallelujah” din „Messiah” – London Symphony Orchestra, Tenebrae Choir, dirijor: Sir Colin Davis, decembrie 2006

„For unto us a child is born” din „Messiah” – London Symphony Orchestra, Tenebrae Choir, dirijor: Sir Colin Davis, decembrie 2006

„Behold a virgin / O thou that tellest” –Ian Howell (contratenor)

„And He Shall Purify the Sons of Levi” – London Philarmonic Orchestra and Chorus

Partitura „Hallelujah”