Maria Timuc sau Despre Timpul care se schimbă în Cântec

maria timuc poeme

„Maria Timuc vibrează de dragoste ca o creangă de vişin crescut pe mal de râu. […] Sub fruntea ei Timpul se schimbă-n Cântec.” (Fănuş Neagu)

cronica literara liber sa spunNu este câtuşi de puţin întâmplător dacă Maria Timuc – titulara, în Jurnalul Naţional”, a unei rubrici de o densă ideaţie şi forţă emoţională – scrie despre „setea de a ne întoarce la propriul suflet”. Notaţiile sale jurnalistice ascund, mai bine zis divulgă o poetă de o cu totul aparte înzestrare. Fapt ce mi-a fost confirmat de lectura cele două cărţi de poezie – Oul de lut, urmată de Şi… Dumnezeu Dumnezeieşte pe aici*) – despre care, după ce le-am citit cu emoţie şi cu încântare, socotesc de cuviinţă să scriu aceste câteva cuvinte.

Prima idee care îmi vine în minte, încercând o definiţie a poesis-ului Mariei Timuc, este aceea a unei filiaţii lirice, a unei descendenţe sub semnul unui mare poet, din păcate aproape necunoscut generaţiilor mai tinere; l-am numit pe Alexandru Phillippide. Nepotolita şi neascunsa aventură a poetei de a se întoarce „la propriul suflet” trimite la minunatul poem Căutătorul: „Şi când din lungi peregrinări / Te-ntorci pe căi de raze şi de unde / În lumea dinăuntru a inimii profunde, / Tot mai găseşti acolo întrebări.”

Nu altceva încearcă Maria Timuc: „În nemişcare când eu sunt ce sunt?/ şi pleoape grele când închid / în mine / s-adorm senzaţii nalte cât un fum / şi când privesc din ce privire vine / lumina / lui acum?” (În nemişcare când eu sunt ce sunt?) Sau: „În creierul meu când dorm / un alt Eu / creier / străbate / universuri cercuri / de singurătate.” (Perfecte cercuri universuri de singurătate).

Maria timuc poezie cronica de serban cionoff

Maria Timuc

Departe de a fi doar o voită depărtare de lume, singurătatea poetei este un spaţiu al regăsirii şi al piederii unui târâm magic unde nici gândul nu cutează să gândească şi nici visul nu se încumetă să viseze. Cuvintele înseşi se vorbesc neîntrerupt pentru a se ascunde apoi în cuvinte pe care se teme şi, deopotrivă, se îndeamnă a le rosti: „Să vorbim cuvinte, / să ne cuvântăm / Scăldătoare peste margini clare / Marginile-n soare.” (Să vorbim).

În această vorbire a sinelui cu sine, iubirea devine o neîmpăcată căutare de consonanţe interioare, de apropieri sub semnul recunoaşterii şi al contopirii în Zodia Absolutului şi a Armoniei Cosmice: „Te iubesc până la capătul tuturor iubirilor / Cu sufletele pământului şi cu sufletele cerului / şi cu sufletele planetelor / şi ale cometelor valsurilor în spaţiu şi cu Dumnezeu / te iubesc / EU.” (Mirosul unui vis de fragă).

Poeta se caută, se pierde şi iarăşi se regăseşte pe sine într-o profundă recluziune cu irezistibilă forţă magică: „Și iar te iubesc / în înfrunzire cresc /cum pot copacii doar / să-şi facă-n frunze car / cu roţi mari ce se-nvârt / în pământ / şi iar îmi fac birjar / să-mi mâne acest car / prin toamna ce-şi ascunse / roţi de iubire-n frunze. // Și iară te iubesc / şi mă zăresc/şi mă-nfrunzesc / în lăuntrul unui copac / singură.” (Şi iar te iubesc).

carmen-simon-flack-melancolie

Carmen Simon Flack, Melancolie

Într-o asemenea alcătuire regăsim adevărata lume a Mariei Timuc şi a poeziei sale aflate sub adagiul lui Michelangelo: „Iubirea este aripa dăruită de Dumnezeu sufletului pentru ca să urce până la EL.” Acest Dumnezeu căruia Maria Timuc i se încredinţează cu toate dorinţele şi întrebările sale: „Astă seară îi dau lui Dumnezeu toate problemele mele. / Îi dau li Dumnezeu tensiunea, frământarea, toate gândurile mele de îndoială, de teamă sau de nelinişte.”

În acest fel, adagiul lui Michelangelo devine crez şi chezăşie pentru vis şi neodihnă a cuvintelor, un crez pe care Maria Timuc îl tălmăceşte într-o poezie memorabilă: Şi… Dumnezeu Dumnezeieşte pe aici. Iată: „Nu sunt izvoare prin ţepii de arici / Nici respiraţii în soare şi totuşi / Dumnezeu / Dumnezeieşte pe-aici. // E-atâta mişcare în liniştea încremenită / pe coarnele cerbilor / dimineaţa / şi mică e Marea şi mare-i aripa libelulei / în ziua-i cât viaţa. // Nu ţipă pescăruşii vorba de copii / când fac arcuri sub mâinile-ntinse de soare / nu-i noaptea o floare / totuşi / deschide petale şi-n ele cresc somnuri / adânci pentru adâncurile fântânilor / viitoare. // Atâta praf trăieşte, nu ştiu cum, pe prichici / pe sub tălpi de vierme şi sub tălpi de copil / şi Dumnezeu Dumnezeieşte pe aici / zâmbind un zâmbet nalt şi un zâmbet mai umil / nici şarpele nu ştie / luna cum lumina ei în vreji de magneţi / atinge paşi de «feţi». Şi despre soare spun / o mie de cuvinte / cum atinge zvâcnirea unui vis fierbinte / totuşi / nu ştie nimeni / de ce. // Cum / când sunt urme de mângăiere şi urme de bici / Dumnezeu / Dumnezeieşte pe aici?” (Şi… Dumnezeu Dumnezeieşte pe aici).

Această dureroasă şi înfiorată trecere de la afirmaţia de început: „Şi… Dumnezeu Dumnezeieşte pe aici” la întrebarea finală: „Dumnezeu / Dumnezeieşte pe aici?” ne dă cheia aventurii unice şi răscolitoare a Mariei Timuc, poeta pentru care „Timpul se schimbă-n Cântec”, aşa spunea Fănuş Neagu, acest Maestru între Maeştrii mereu aflaţi în căutarea cuvântui care să trezească la viaţă cântecul ce îl aşteaptă, visând, în lucruri.

Aventură, pe care Maria Timuc o numeşte „Iubirea ca motivaţie a tot ce facem.”

Şerban Cionoff

*) Oul de lut, versuri de Maria Timuc, Editura Diacon Coresi (f.a.)

Maria Timuc, Şi… Dumnezeu Dumnezeieşte pe aici, Editura Diacin Coresi, 2001.

Zoe Dumitrescu-Bușulenga – Cuvânt și Rugăciune

zoe dumitrescu busulenga

„Mărturisirea unei vieţi are pentru cel drept puterea unui lucru sfânt.”

Hans Christian Andersen

valorile trecutului„Nu prea mi-am făcut bilanţuri, să vă spun drept, dintr-un fel, să zic, de teamă, pentru că e foarte mult timp de când m-am născut, la 20 august 1920”, îi mărturisea lui Grigore Ilisei la împlinirea a 80 de ani de viaţă trăită printre cărţi şi printre oameni cea care a reprezentat pentru mine personal, ca şi pentru atâţia alţii, modelul uman demn de urmat în acest periplu pământesc la care ne invită divinitatea, acad. prof. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, nu omul înger, nu omul sfânt, ci Omul Biserică cu chip de icoană şi cu suflet de melos bizantin. Aşa am perceput-o mereu pe această identitate complexă – descarcerată prin însăşi interioritatea sa unică din vârtejul infernului totalitar –, întocmai ca pe o catedrală a spiritului omenesc la care Dumnezeu a lucrat molcom şi pe îndelete, cu o pereche de schele bine înfipte în temelia puternică a Universului pentru ca truda Lui să rămână cuprinsă simbolic în declaraţia eternă de iubire către poetul romantic universal – Eminescu, pe care Doamna Literelor şi a Rugăciunii a rostit-o întreaga ei viaţă.

De fapt, dacă am fi nevoiţi să o cuprindem pe Zoe Dumitrescu-Buşulenga (20 august 1920, București–5 mai 2006, Mănăstirea Văratec, Neamț) într-o scurtă definiţie completă a destinului său sinuos, atunci nu am putea spune decât două cuvinte emblematice, pe care nu avem cum să le despărţim niciodată în acest caz unic şi de o estetică înaltă a trăirii personale: Eminescu şi Dumnezeu. Nimic mai mult. Dar de ce numai atât, oare, ne putem întreba în mod atât de simplu şi de firesc?! Pentru că în ele regăsim deopotrivă împăcate întru veşnicieliteratura zoe dumitrescu busulenga Cuvântul şi Rugăciunea, dar şi traiectul teluric şi cel universal totdeodată al omului şi al literatului remarcabil Zoe Dumitrescu-Buşulenga – o unificare deplină a stării de fiinţă şi a celei de nefiinţă într-o armonie a cugetului şi a trăirii rar întâlnită la un anume intelectual de marcă, dar constant regăsibilă, cu precădere, în dimensiunea vastă a isihasmului ortodox de pretutindeni.

Despre Zoe Dumitrescu-Buşulenga se poate afirma fără tăgadă că a întruchipat printre mireni însuşi Lăcaşul lui Dumnezeu cu toate coordonatele sale aspaţiale şi non-temporale prinse în felul său propriu de a fi şi de a privi lumea ca un câmp vast de experienţe diverse, raţionale sau nu, dar şi orizonturile ei specifice cu toată încărcătura lor de mister nedesluşibil decât cu voia lui Dumnezeu Tatăl. Această religiozitate aparte a spiritului Zoei Dumitrescu-Buşulenga a reprezentat o condiţie sine qua non a existenţei sale, chiar dacă au fost şi minţi care nu au înţeles-o, aşa cum merita, aruncând peste sufletul ei fără pată noroiul dezgustător al judecăţii lor individuale viciate de minciună, dar şi de ipocrizia continuă a trăirii lor personale. Bineînţeles că şi acad. prof. Zoe Dumitrescu-Buşulenga coborâse, la fel ca întregul popor român din care făcea parte, exact din mrejele fierbinţi ale „cazanului cu aburi” al epocii totalitare, unde a avut un cuvânt important de spus în critica literară românească, semnând, de altfel, o pagină remarcabilă pentru istoria acestui segment important al literaturii naţionale, fapt care i-a adus însă în mod injust o serie de acuze nefondate din partea multor culturnici postrevoluţionari, care plesneau continuu de aere de originalitate mai mult sau mai puţin dovedită în timp, unii dintre ei condamnând cu puterea unei minţi extrem de compresibile la presiuni exterioare considerabile ceea ce nu era de judecat în mod răuvoitor, superficial şi ilogic, tocmai pentru că fiecare dintre aceşti pseudo-eretocriţi ai momentului, la rândul său, „a contribuit la fabricarea aburilor dinlăuntrul cazanului” societăţii istorice anterioare.

manastirea varatec

Mănăstirea Văratec

A acuza o personalitate uriaşă precum cea a Zoei Dumitrescu-Buşulenga, care a promovat valorile autentice naţionale cu toata fiinţa sa, integrându-le, aşa cum, de altfel, era şi firesc, în Pantheon-ul vast şi prodigios al culturii universale, ca fiind iniţiator al ideologiei proletcultiste, mi se pare un fapt asemănător cu un ţipăt tăios de pustielnică cenuşie cu ochii galbeni, ce crede, în neînţelepciunea minţii sale puţine, că poate acoperi cu întuneric Lumina şi cu neadevăr Adevărul. În ziua de azi, când unii oameni de cultură spun că „radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei, o umbră fără schelet, o inimă ca un cur” ori că limba română „este o limbă în care trebuie să încetăm să mai vorbim sau trebuie să o folosim numai pentru înjurături”, marea Doamnă a Literelor şi a Rugăciunii, Zoe Dumitrescu-Buşulenga ne glăsuieşte prin următoarele rânduri emblematice, cu referire expresă la creaţia eminesciană, definiţia sa personală în ceea ce priveşte bunul naţional-universal ale culturii române, Eminescu, parte integrantă şi definitorie a marelui patrimoniu cultural al istoriei lumii: „Ca o stea fixă, opera luminează acum întregul cer al naţiei, dându-i glorioasele ei raze, arătând participarea ei la algoritmurile geniilor universale. Investigată la toate nivelurile, cu mijloacele cele mai noi ale criticii moderne, arătând uimirii noastre un uriaş sistem de conotaţii care îmbrăţişează viaţa omului şi a cosmosului în imagini arhetipale, de valoare universală şi în sonuri care dau limbii române vocaţia expresivă a limbilor sacre, opera eminesciană devine obiect de sinteze care o prind ca pe o verigă în marele lanţ neîntrerupt al istoriei culturii naţionale.”

nicolae-grigorescu-peisaj-pe-valea-posadei

Nicolae Grigorescu, Peisaj pe Valea Posadei

Omul şi Profesorul Zoe Dumitrescu-Buşulenga şi-a dus însă până la capătul vieţii sale pământeşti cu o demnitate, ce a depăşit obişnuitul, Crucea. O Cruce a unui monah fără timp teluric, dar atins pentru totdeauna de aripa proniei cereşti. Iată spovedania sa pentru eternitate: „…fără îndoială, am încercat să-mi fac datoria acolo unde m-am dus, unde m-a dus Dumnezeu, fiindcă am spus odată că am simțit în toate un deget de sus, care m-a mânat. Eu nu i-am spus destin, i-am zis Dumnezeu…” Ei bine, acest Dumnezeu a toate şi al tuturora a conturat, iată, după cum se poate vedea, o tuşă puternică şi plină de Lumina Sa nestricată de-a lungul şi de-a latul vastului imperiu al Literelor româneşti şi universale deopotrivă.

Critic şi comparatist de elită, iar în ultimii ani de viaţă slujitor al Bisericii Ortodoxe Române sub numele de Maica Benedicta, acad. prof. Zoe Dumitrescu-Buşulenga a fost un om cu adevărat iubit de „copiii” săi, aşa cum îşi botezase ea foştii studenţi. După 40 de ani de profesorat, spovedania sa inconfundabilă reprezintă mai mult decât un simplu proces individual de smerire interioară în faţa semenilor şi în faţa lui Dumnezeu: „Aş fi vrut poate să spun mai mult, aș fi vrut să scriu mai mult, as fi vrut să pot fi de folos mai mult și în special tinerilor. Ei, nu știu în ce măsură am făcut-o. […] În 40 de ani ce promoții am avut, vă închipuiți, câți studenți au trecut prin mâinile mele, câte mii de profesori, și astăzi ne întâlnim, vin cu dragoste la mine, chiar acum când stau la Văratec, vin la mine de la Iași, de la Suceava, de la Piatra Neamț, de pretutindeni în țară și au aceeași bucurie a comunicării de cultură cu mine, pe care o aveau în anii studenției lor. Şi asta, vă spun drept, e satisfacția mea cea mai mare. Mai mare poate decât aceea pe care mi-o produce scrisul meu, sau tot ceea ce am făcut în afara școlii.” Detractorii săi, câţi vor fi fost ei la număr, îşi vor fi topit sigur, prin voia lui Dumnezeu, zgura trecerii lor inestetice prin lume tocmai în acest ocean de dragoste imensă cu care a înconjurat-o Cerul întreaga ei viaţa pe titanica şi incomparabila personalitate plurivalentă a culturii române şi, implicit, desigur, a celei universale, acad. prof. Zoe Dumitrescu-Buşulenga.

dumitru ghiata peisaj de iarna

Dumitru Ghiață, Peisaj de iarnă

„Nu prea mi-am făcut bilanțuri…”, afirma în anul 2000 Doamna Literelor româneşti şi a Rugăciunii. Nici nu era nevoie, spunem noi, de aşa ceva în cazul său, fiindcă bilanţurile nu înseamnă alt lucru decât un simplu ornament birocratic în plus aşezat pe traiectoria unui destin omenesc oarecare. Nimic mai mult. Iar Zoe Dumitrescu-Buşulenga nu a fost un index obişnuit în praful orbitor al lumii efemere, ci, dimpotrivă, ea a întruchipat acea torţă plină de Lumină a spaţiului celest dezmărginit, care a ars toată viaţa pentru un crez uman nobil şi înfășurat într-o singularitate de excepţie: slujirea culturii naţionale prin integrarea acesteia în perimetrul complex al valorilor lumii în plină dictatură comunistă, dar şi închinarea sa către Dumnezeu.

Exemplu uman care va fi să fie pentru totdeauna, Zoe Dumitrescu-Buşulenga reprezintă un veritabil antimodel însă pentru un prezent întemniţat azi în vulgaritate şi ură. „…având o pietate enormă față de cei care mi-au fost modele, mă uit cu tristețe la tineretul contemporan, care nu mai știe ce înseamnă modelul. Atunci cu atât mai mare îmi este venerația față de cei pe care i-am avut mentori și cu atât mai des mă poartă memoria către ei”, îi mărturisea cu tristeţe, la un moment dat, într-un interviu, lui Grigore Ilisei. „…în liceu se deschide orizontul real al tânărului. Ce urmează în Universitate se poate învăța, să zic așa, în biblioteci, dar în liceu se modelează personalitatea propriu-zisă. Acolo se învață și limba ta în profunzime, fiindcă nu tot românul știe românește, să-mi fie cu iertare, dar când auzi vorbindu-se câteodată la radio sau la televiziune ți se face părul măciucă – și limbile străine. Era acest răstimp, cât noi făceam opt clase de liceu, unul de rotunjire, de cizelare și a facultătilor mentale, dar în special al însușirilor morale și spirituale și, lucru care se vede astăzi, civice.”

silvia onisa peisaj

Silvia Onișa, Peisaj

Câţi dintre profesori mai propovăduiesc acum discipolilor lor asemenea învăţături sănătoase şi pline de înţelepciune adâncă, mă întreb cu amăraciune, dar şi cu nedumerire. Dar şi câţi ucenici mai caută cu freamăt interior aparte modelul unic a cărui flacără curată să o aprindă, la rându-le, pe parcursul întregii lor vieţi în întinderea nemărginită inundată de pornografie şi de ateism mai mult decât evidente azi?! Mărturisesc că nu ştiu să dau un răspuns precis la asemenea întrebări care, după mine, în mod firesc, dacă privim pe scara evoluţiei umane, nu ar fi trebuit să existe nicicând. Pentru că educaţia şi cultura se află astăzi, prin voia guvernanţilor lumii, în pericolul disoluţiei totale de sine, confruntându-se, iată, cu probleme pe care nici comunismul atât de hulit în acest moment nu a avut de gând să le nască în mod real vreodată. Dovada o reprezintă creaţiile literare de marcă născute atunci, în vreme ce acum am ajuns a parcurge, într-adevăr, un timp diferit, dominat de judecăţi de valoare eronate, care exclud însă în mod evident cu toată fiinţa lor putredă valoarea reală. De fapt, avem de-a face azi cu nimic altceva decât cu un spectacol de circ plin de zgomot, patologic şi disproporţionat – un ireal spectacol al răului –, unde non-capacităţile zilei sulemenite multicolor şi intens la chip joacă din ce în ce mai îndrăcit şi mai inconştient dansul macabru al inculturii individuale pe sârma fragilă a secundei efemere a timpului lor interior, alterând la comenzi bine trasate din exterior caracteristica fundamentală a altei componente ontice fundamentale – timpul greu de sensuri mistificate al istoriei noastre prezente.

„Biserica nu poate fi în niciun fel clătinată, pentru că aparţine lui Hristos”, credea cu tărieportrete zoe dumitrescu busulenga acad. prof. Zoe Dumitrescu-Buşulenga. Şi tot ea afirma: „Neamul românesc are – nu mă îndoiesc de adevărul acesta! – o misiune. Răspunderea noastră spirituală e dintre cele mai importantă. Aşa se explică, poate, suferinţele pe care a trebuit şi trebuie să le îndurăm. Explozia aceasta de ură, de intoleranţă, de discordie nu are nimic de-a face cu spiritul nostru.” Iată icoana identitară de gândire a Maicii Benedicta (Zoe Dumitrescu-Buşulenga), filozofia personală care i-a marcat cu putere traseul teluric predestinat de divinitate, un traseu remarcabil şi onest, unde s-au succedat una după alta şi dezamăgirile şi împlinirea, rămânând însă a sălăşlui pentru totdeauna acele constante definitorii ale spiritului său vădit nelumesc – Eminescu şi Dumnezeu… Pentru că această fiinţă unică în felul său de a fi şi de a gândi, comparabilă, poate, numai cu un călugăr al deşertului şi al rugăciunii inimii, cu un adevărat eremit al vremilor străvechi, şi-a raportat în permanenţă întreg rostul său de a fi şi de a valoriza preceptele lumeşti date la sfera cu două grade de libertate cardinale, unul întrupat de Poetul unic al sufletului său – Eminescu, iar celălalt de însuşi marele Creator al Universului – Dumnezeu. De aceea, putem lansa fără să greşim afirmaţia că Omul Zoe Dumitrescu-Buşulenga reprezintă indubitabil o veritabilă ecuaţie existenţială cu un capăt prins de tărâmul cuvintelor limbii sale strămoşeşti şi cu cel de-al doilea înveşnicit în pleroma iubirii de Hristos.

Nu am a spune mai multe despre un asemenea vulcan de iubire creştină şi de credinţă profundă, faţă de care unii s-au purtat cu ceva timp în urmă atât de rău din punct de vedere moral, dar pe care Maica Benedicta i-a iertat de la început. Fiindcă, atunci când intri într-o biserică, nu pătrunzi acolo decât pentru a-l determina pe Dumnezeu să-ţi asculte mai bine inima şi spre a te desăvârşi pe tine însuţi sau pe tine însăţi în faţa propriului tău ipostas sufletesc. Iar Zoe Dumitrescu-Buşulenga va rămâne în aura veşniciei sale celeste, pentru noi toţi, deopotrivă, „microbasileia” aceea sfântă şi unică, unde păşeşti timid şi cu grijă, ca să nu sperii cumva îngerii etern rugători ai Luminii şi pentru a nu-ţi alunga din sâmburele viu al propriei tale interiorităţi încă vii dâra neprihănită a Duhului Sfintei Treimi.

mihai potcoava casa lui mos gheorghe

Mihai Potcoavă, Casa lui Moș Gheorghe

Aşa precum Rosa del Conte a căutat cândva şi a găsit absolutul în semantica amplă a versului eminescian, tot aşa Zoe Dumitrescu-Buşulenga a desluşit cu răbdare şi cu nobleţe desăvărşite multe dintre sensurile spaţiului de cultură românesc în vremuri când acesta se zbătea, ca şi acum, de altfel, în întuneric şi în nerecunoaşterea adevăratelor sale coordonate. De aceea, opera critică şi moral-spirituală lăsată moştenire de către acad. prof. Zoe Dumitrescu-Buşulenga (Maica Benedicta) are o notorietate aparte. Acceptarea acestei creaţii originale ca o radiografie remarcabilă a valorilor trecutului realizată pentru zorii viitorului imediat, acela care va fi el la un anume moment dat, reprezintă o parte din procesul de recunoaştere a propriei noastre identităţi intelectuale în cuprinsul de mari proporţii al devenirii istorice a umanităţii în genere.

Am să închei cu o mărturisire, pe care ilustrul critic şi comparatist român a făcut-o aceluiaşi Grigore Ilisei: „…eu nu cred că mi s-a închis un drum şi s-au deschis altele. Erau, de fapt, ramificaţii ale aceluiaşi drum al minţii şi al sufletului.” Dar un drum, adăugăm noi, pe care Dumnezeu a marcat cu generozitate acel iz arhetipal după care ar trebui să se călăuzească generaţii şi generaţii de tineri intelectuali şi de acum înainte, cu toate ispitele dezumanizante ale răului aruncate cu tiranie în faţă de toate cohortele culturnicilor de serviciu ai noii ordini mondiale completamente nefireşti de azi, un drum providenţial pe care va sta inscripţionat pentru veşnicie un singur nume propriu cu conotaţii ample orânduite din înalturi: Zoe Dumitrescu-Buşulenga.

Magdalena Albu

august 2010

„Bullets Over Lipscani” la Godot Café Teatru

Bullets Over Lipscani

Joi, 10 ianuarie 2013, ora 19.00, la Godot Café Teatru din București va avea loc spectacolul Bullets Over Lipscani după Woody Allen, regia: Eugen Gyemant, scenografia: Iza Tartan. Interpretează actorii: Dan Rădulescu, Smaranda Caragea, Cătălin Babliuc. Afişul spectacolului este realizat de Tudor Prodan.

„Spectacolul tânărului regizor Eugen Gyemant este savuros, transformând nuvela lui Woody Allen într-o comedie alertă, plină de ritm, în cheia clasicelor «film noir» americane ale anilor ’40.

Cele două personaje principale – detectivul şi tânăra femeie misterioasă care îl angajează pentru a-l găsi pe Dumnezeu (a cărui existenţă trebuie demonstrată dacă vrea să obţină o notă mare la lucrarea sa de masterat) – mitraliază replici cu aceeaşi uşurinţă cu care gloanţele le scapă din revolverul ascuns fie în buzunarul trenciului de detectiv, fie printre blănurile studentei care îşi schimbă mereu identitatea. Conţinutul acestor replici este, desigur, unul filozofic: existenţialiştii în frunte cu Sartre să îl fi omorât pe Dumnezeu, se întreabă detectivul chemat la secţia de poliţie să identifice un cadavru care se potriveşte portretului Celui Dat Dispărut. Sub acoperirea personajelor schematice din filmele poliţiste, Woody Allen strecoară o viziune ironică, îmbrăcată în tone de umor, asupra intelectualului contemporan, pierdut în labirintul reflexiei filozofice. La urma urmei, ce poate fi mai «sexy» decât un bordel în care fetele sunt specializate pe teme din opera marilor autori, începând cu Dostoievski şi terminând cu Proust.

smaranda_caragea_in_bullets_over_lipscani

În rolul unui detectiv à la Humphrey Bogart, plin de nerv, gata oricând să fenteze chiar şi Moartea câştigând un joc pe calculator de Mortal Kombat, Dan Rădulescu face dovada unei disponibilităţi histrionice veritabile, generând permanent surpriză. Smaranda Caragea intră cu uşurinţă în pielea unei întregi serii de «femme fatale», accentuându-le deopotrivă profilul «psihologic.»

Un spectacol pe care trebuie să-l vedeţi, într-unul din locurile cele mai active ale teatrului independent, Godot Café Teatru.” (Anca Ioniţă, „TimeOut”).

Leopoldina Bălănuță – Ființă din ființa poeziei nemairostite azi

leopoldina balanuta

„Aştepţi ce de altă tărie ţine, / ce-i unic, puternic din cale-afară, /

trezirea pietrelor, / adâncimi întoarse spre tine.”

Rainer Maria Rilke

Unii Oameni s-au născut spre a fi model celorlalţi. Alţii – copii morţi spiritualiceşte încă de dinainte de a se naşte – spre a fi călăi tuturor. Dacă aş putea sculpta în memoria timpului o imagine anume plămădită din aceeaşi substanţă cu veşnicia, în stare să-i întruchipeze pe cei veniţi pe această lume pentru a fi prin ei înşişi un veritabil exemplu celor din jur, atunci aceasta ar fi compusă din portretele acelor multe Fiinţe pe care le-am iubit de-a lungul parcursului meu existenţial de până acum, de fapt, o umilă încercare întru dezvoltarea unei relaţii pe cât se poate de simetrice între Cuvânt şi Suflet, care să tindă către intenţia iniţială a Creatorului de Verb primordial şi lume, Dumnezeu. Iar în această mulţime destul de încăpătoare de portrete cu pricina, s-ar afla, în mod evident, şi chipul fascinant, de o rară expresivitate artistică al celei care a fost actriţa Leopoldina Bălănuță, o entitate umană cu aparenţă telurică, ajunsă între graniţele înguste ale spaţiului de aici de undeva, de dincolo de lume şi de timp.

poezie leopoldina balanuta magdalena albu

Leopoldina Bălănuță (10 decembrie 1934, Păulești, jud. Vrancea–15 octombrie 1998, București)

Actriţa Leopoldina Bălănuță reprezintă în viziunea mea unul dintre cele mai frumoase poeme lumeşti închinate îngerilor Luminii… Şi aş îndrăzni să realizez în această direcţie o legătură specială între smerenia şi nevoinţa telurică a acestei actriţe-model a teatrului şi filmului românesc şi cea a poetului plin de har şi de patimi nestinse Cezar Ivănescu. Pe amândoi, Cel de Sus a catadicsit să îi lege organic şi destinic cu două lanţuri deosebit de puternice de taina neştiută a ţărânii: suferinţa şi versul… Alcătuită de divinitate dintr-o structură interioară echivalentă cu însăşi personalitatea inefabilă a poeziei Universului, Leopoldina Bălănuță închide în lăuntricitatea sa întreaga comunitate a precuvintelor zămislite din starea de nestare a Fiinţei omeneşti ziditoare de civilizaţie şi cultură, din izvorul nestins de lacrimi zăvorâte pentru totdeauna între cutele adânci ale inimii încercănate ori din şoapta nemărturisită a suferinţei nevoitorului umil al existenţei, Poetul…

ambrosius-benson-marie-madeleine-lisant c 1525

Ambrosius Benson, Maria Magdalena citind, c. 1525

Şi, pentru că îngerii Luminii dumnezeeşti vin să te mângâie pe frunte şi pe mult încercatul tău suflet fără ca tu să îi vezi vreodată, ori de câte ori te doboară chinurile durerii amare, încerc să-mi închipui cum ar susţine Leopoldina un deloc ultim recital poetic din cele Şapte cântece ale morţii semnate de Georg Trakl într-o îngheţată şi albă seară de repetabilă iarnă românească. Spectacolul ar începe, probabil, cu o notă gravă a vocii singulare leopoldine în armonia misterioasă şi tainică a Adagio-ului albinonian, intonând ca un imn închinat durerii următoarele cuvinte ale cunoscutului poet austriac, printre altele, al Toamnei însinguratului:

„Amară zăpadă şi lună.

Un lup roşcat pe care-l sugrumă un înger. Picioarele tale scrâşnesc în umblet ca gheaţa albastră şi, plin de tristeţe şi trufie, un zâmbet îţi împietreşte chipul şi fruntea păleşte în voluptatea gerului;

sau se-nclină-n tăcere peste somnul unui paznic prăbuşit în coliba-i de lemn.

Ger şi fum. O albă cămaşă-nstelată îţi arde umerii împovăraţi şi vulturii Domnului îţi sfâşie inima de metal.”

rainer maria rilkeAm simţit de foarte multe ori nevoia să fi rămas la stadiul celest de duh neînomenit, de spirit care să se fi revărsat tainic în această lume a trăirilor profund inestetice şi, în genere, ignobile prin şoapta sau prin respiraţia de una sau de mai multe secunde ale unei Fiinţe deloc oarecare şi banale, dar completamente lipsite de putinţa de a călca zilnic în picioare tina cu gândul maladiv că acest lucru i se cuvine într-un mod cu totul şi cu totul justificat datorită simplului său statut biologic caracteristic. Din fericire, asemenea soi de Fiinţe, prin sufletul cărora Universul îşi respiră în chip liber şi concret existenţa, nu sunt doar o simplă plăsmuire a raţiunii mele scriitoriceşti, ci ele au ca axă de reprezentare continuă un alt fel de prototip uman comparativ cu toate celelalte, unul fix ca geometrie internă alcătuitoare, evident detaşat de noroiul impur al eterogenităţii lumeşti postmoderne, încărcat până la esenţă cu simplitate şi curat ca inima unui sihastru al pustiei primind în dar, cu o smerenie nemărginită, seva euharistică mântuitoare a bunului şi de viaţă dătătorului Său Dumnezeu incontestabil. Cu alte cuvinte, m-aș fi bucurat a sălăşlui duhovniceşte pentru totdeauna în vibraţia superioară a acelei inimi calde în stare să nască din gestul şi trăirea-i personale veritabilul mit al fericirii reale, o fericire specifică, până la urmă, oricărei formule comunitare din încâlcita şi multimilenara istorie a bietei noastre umanităţi cu iz vădit decadent în ziua de azi.mari actori romani leopoldina balanuta

Pentru foarte mulţi dintre noi, aceste Fiinţe umane scoborâte din Os divin şi capabile întru totul de a lăsa urme adânci în colbul timpului iluzoriu nici măcar nu există. În ceea ce mă priveşte, am crezut dintotdeauna că ele, Entităţile acestea sfinte cu nume aproape nefiresc de Om, locuiesc în permanenţă foarte aproape de noi, de privirea, de raţiunea, de sufletul pe care îl avem, ca o infinită multiplicare a sărutului divinităţii oferit cu blândeţe fiecărui construct al naturii în parte de Dumnezeul întreit ca persoană al Iubirii veşnice. Mărturisesc faptul că după asemenea gen de Fiinţe contopite în mod absolut cu ne-Fiinţa perceptibilă a divinităţii îmi aleargă cu nădejde, dar şi cu disperare, în acelaşi timp, sufletul, pentru că, întâlnindu-le, primesc, de fapt, în palma mea uscată de lut mâna binecuvântată a unicului Creator al Universului (un Univers întors ştiinţific pe toate feţele lui posibile), Dumnezeu. Când mi-a fost dat să întâlnesc pentru prima oară chipul solemn al Leopoldinei Bălănuță, tot ceea ce până atunci semnifica, într-un chip diferit pentru mine, Poezie cu majusculă s-a transformat dintr-o dată în altceva, într-o Fiinţă concretă, cu trup şi destin personal, izvorâtă cu bucurie imensă dintr-o altă Fiinţă, una umană de această dată, dar la fel de concretă şi de serafimică, întocmai unei reluări perpetue, dacă putem spune aşa, a mitului ancestral al Facerii celei dintâi a omenirii…

Louis Janmot Poème de l'âme 5 Souvenir du ciel

Louis Janmot, Poemul sufletului, 5, Amintirea cerului

„Poezia poate să spună cel mai mult dintre toate formele de expresie de pe pământ, cu două excepţii, căci sunt două stadii care o depăşesc: muzica şi mitul”, scria nu de mult poetul Cezar Ivănescu, un Eminescu recent, nerecunoscut încă, aşa cum merită, al versului autohton şi universal. Apropiată prin credinţă de tăria înaltelor sfere ale divinităţii, actriţa Leopoldina Bălănuță a reuşit, în afara multiplelor sale roluri reprezentative din teatru şi din cinematografie, să înnobileze prin descătuşarea vizibilă şi completă a sufletului său profund acel ceva anume cumplit de greu de prins în mrejele pânzei de păianjen a oricărei rostiri artistice de geniu, anume esenţa însăşi a fibrei poetice a lumii, îngenunchind, cu o putere ieşită din comun, aidoma unui psalm ce alungă definitiv demonii, o mare parte din răul spiritual al Omului prezent (entitate extrem de firavă, din păcate, încărcată însă de prea mult lut şi înconjurată realmente de prea puţin spirit) prin şoapta abia rostită a stihului metamorfozat cu inteligenţă şi delicateţe în silaba increată, parcă, a unei ode divine semnate de un înger cu aripi ţesute din Lumină.

În genere, se spune că psalmul „scoate lacrimă şi din inimă de piatră”, născând „tristeţea cea după Dumnezeu”. Sfântul Vasile cel Mare a explicat cel mai bine acest lucru în lucrarea sa  Tâlcuire duhovnicească la psalmi. Mergând pe firul acestei fireşti analogii, despre Leopoldina Bălănuță se poate afirma incontestabil că, în textura creaţiei sale, această mare personalitate a teatrului românesc şi universal tocmai exact acest lucru s-a şi străduit să nască din propria-i durere şi din patima neţinută în frâu pentru arta dramatică în sine: să scoată la iveală, cu toate puterile sale dăruite de divinitate, semantica precisă a oricărui crâmpei de vers decodificat la nivel analitic-interpretativ cu o minuţie rară, într-o aşa manieră de parcă el, versul cu pricina, ar fi primit pentru prima oară viaţă atunci şi nicidecum cu ceva vreme în urmă din mintea şi din mâinile creatorului său…

terpsichore Francois Boucher Terpsichore, la muse de la poesie lyrique de chorale

François Boucher, Terpsichore

Pentru harul desăvârşit al Leopoldinei, nu s-a conceput în timpul vieţii sale o piesă de teatru care să îi definească în totalitate fiinţa şi care să fi transcens prin forţa mesajului întreaga gamă dramaturgică universală creată până în acel moment de sfârşit de secol XX, când actriţa s-a mutat definitiv, în toamna anului 1998, pe tărâmul necunoscut al pieselor de tip monolog cu distribuţie unică. Nu a fost să fie aşa, pentru că, de foarte multe ori, din păcate, priorităţile şi viziunile existente în perimetrul teatral contemporan privesc în cu totul alte direcţii proscrise (de cele mai multe ori) şi nicidecum în lăuntrul cel mai de preţ al unui artist de geniu – sufletul său. Personal, consider că întreaga filozofie a interpretării actoriceşti impuse de Leopoldina Bălănuță, interpretare ce face trimitere, bineînţeles, doar la o mică parte a marii poezii a omenirii, a determinat apariţia unui stil unic în ceea ce priveşte modalitatea de abordare a unui text poetic prin descifrarea sensurilor lui prime gândite de creatorul operei literare respective, propunând astfel, în sfera complexă a actului artistic analizat, un adevărat model semiotic sui-generis, demn de a fi studiat şi urmat pe viitor în cadrul şcolii de teatru contemporan de aici şi de pretutindeni, modelul interpretativ-teatral Leopoldina Bălănuță, precum este cel dezvoltat de mezzosoprana Elena Cernei în muzica de operă – este vorba aici, bineînţeles, despre modelul Cernei-Poen.

Sculpture de la Poésie par François Jouffroy un des groupes de la facade de l'Opéra Garnier Paris 9e arr

François Jouffroy, Poezia, grup statuar pe fațada Operei Garnier din Paris

„Lângă Dumnezeu există muzica, iar după numai tăcerea!”, ne rosteşte în grai românesc desăvârşit acelaşi poet Cezar Ivănescu. Prin spiritul său de esenţă angelică, Leopoldina Bălănuță a adus în inima celui care i-a ascultat versul toate cugetările profunde ale spiritului creator omenesc. În arta dramatică plină de sacralitate a artistei, artă legată într-un fel organic de matca genuină a religiozităţii sale vădite, s-a simţit întotdeauna plutind peste firea răsfăţată a imperfectului spectru humanoid melancolia unei emoţii fără umbre şi fără vreme a ne-temporalităţii celeste, ne-temporalitate în cuprinsul căreia Doamna Poeziei nemairostite, din păcate, azi sălăşluieşte, prin Voie divină, din toamna unui an cu multe zile nefaste şi goale de conţinut, când mormântul de frunze dimprejurul paşilor mult prea zgomotoşi ai omenirii îmi năştea în suflet o tăcere extrem de greu de suportat, de care doream să mă desprind cu orice preţ spre a nu mai reveni niciodată pe pământ printre oameni…

arta rostirii leopoldina balanuta„Ce este fericirea?”, se întreba cu o retorică scăldată în tristeţea unei lumi pierdute în neputinţă şi alienare Leopoldina Bălănuță, prin modulaţiile distincte al glasului său încărcat de o sensibilitate ieşită din comun şi dublată în permanenţă de accentele grave ale unei meditaţii personale profunde. Fericirea este „Tot ce nu am uitat” între graniţele imaginare ale acestei existenţe telurice necognoscibile încă, şi-ar răspunde probabil Leopoldina, un miracol scoborât printre oameni din aburul cald al rugăciunii cuvântate cu lacrimi de amară suferinţă a inimii în faţa tulburătoarelor şi incontrolabilelor, totodată, taole de destin…

„Să ningă peste noi cu miei” în aceeaşi străveche limbă românească şi nu doar azi, când zăpada spulberă în taină tăcerea de pe urmă a morţii. „Să ningă inima în noi”, căci „Noi niciodată nu am fost noroi / O spun şi mieii care ning pe noi”… Sunt versuri aşezate în piatra templului zeesc al Iubirii de poetul Nichita Stănescu, un templu divin unde, printre altele, ruga eminesciană şi spaţiul precuvintelor-cuvinte de sorginte rilkeană ale sfârşitului de secol XIX şi începutului de secol XX au format cu fiecare rostire tânguitoare a lor fundamentul solid al discursului artistic fără precedent al acelei Fiinţe creatoare de vers nemutilat lăuntric (aşa cum se întâmplă astăzi, în postmodernitatea vulgară şi inestetică, pe care suntem obligaţi a o parcurge împotriva voinţei noastre dornice de puritate şi frumos), actriţa cu glas îngeresc şi chip serafic a teatrului românesc şi universal – Leopoldina Bălănuță…

Magdalena Albu

10 decembrie 2012

 Leopoldina Bălănuță – Recital Eminescu (fragment), Măcin, 15 ianuarie 1996

Leopoldina Bălănuță – „Liniște” de Lucian Blaga

Leopoldina Bălănuță – Mihai Eminescu, „O, mamă…”

Lansare de carte: „Apocalipsa lui Ioan”, în traducerea lui Cristian Bădiliță

Institutul Cultural Român vă invită miercuri, 7 noiembrie 2012, ora 17.00, la lansarea volumului Apocalipsa lui Ioan, tradus și comentat de Cristian Bădiliță, publicat la Editura Adevărul Holding.

La eveniment, alături de autor, vor participa ÎPS Virgil Bercea, Episcop greco-catolic de Oradea, Andrei Marga, Președintele Institutul Cultural Român, și Nicolae Brînzea, Secretar General al aceleiași instituții.

Accesul publicului este liber. Continuă lectura „Lansare de carte: „Apocalipsa lui Ioan”, în traducerea lui Cristian Bădiliță”

Spectacolul de teatru „Absolut!” cu Marcel Iureş, la Comedy Cluj

Marcel Iureș în spectacolul Absolut! Foto: Alexandru Iureș

Absolut!, producție a Teatrului ACT în regia lui Alexandru Dabija, va fi prilejul întâlnirii publicului din Cluj-Napoca cu un Marcel Iureș cameleonic, protagonist al unui one man show tulburător.

Piesa are la bază povestea Ivan Turbincă scrisă de Ion Creangă în urmă cu mai bine de 130 de ani, dar care, prin tandemul Marcel Iureș – Alexandru Dabija, capată acum noi înțelesuri fiind mai actuală ca niciodată.

„Polemic și terapeutic ne încercăm puterile cu periculoasa artă a spunerii unei povești. Și nu una oarecare. E vorba despre o poveste printre personajele căreia se află Dumnezeu, Moartea, Dracul… Oamenii care or să o asculte își vor aminti, pentru o vreme, că se poate vorbi despre lucruri mari și esențiale fără fasoane, cu umor și nepăsare”, mărturisea regizorul Alexandru Dabija anul trecut cu ocazia premierei spectacolului Absolut! de la București.

Fără fasoane, dar cu umor, sunt așteptați și spectatorii clujeni duminică, 14 octombrie 2012, ora 19.00, la Teatrul Național Cluj-Napoca pentru a fi parte din spectacolul lui Marcel Iureș, concepția regizorală a piesei poziționând publicul pe scenă cu actorul. Biletele pentru acest spectacol se vor putea achiziționa de la agenția de bilete a Teatrului Național Cluj-Napoca.