Memo

Condeiul portăreţ fără sfârşit

memo-istoria-stiloului-pusa-roth

memo-pusa-roth-rubrica-liber-sa-spunDe dimineață, căutând prin sertarele biroului, am găsit suportul cu creioane, pixuri, stilouri, stând ca niște relicve așezate de istorie la umbra zilelor moderne și mi-am dat seama că rareori eu mai scriu ceva cu unul dintre aceste obiecte, că hârtia stă la locul ei și că scriu aproape exclusiv pe calculator. Să fi rămas oare aceste minunate invenții undeva, în trecutul nostru recent? Spun recent, că domnia-sa, calculatorul, nu a apărut de o sută de ani în viața noastră, dar toți am tăbărât pe el (ei, nu chiar toți, dar milioane de oameni folosesc acest instrument de lucru!). Recunosc, aș vrea să mai scriu de mână, măcar o scrisoare, dar ce să fac dacă mailul e mai la îndemână!? Să fi pierdut stiloul bătălia cu calculatorul? E adevărat că mai vedem pe la televiziuni cum se semnează protocoale între diferiți oameni de stat, și stiloul e la mare cinste, dar în viața noastră de toate zilele mai semnăm ici și colo câte un act, contract etc., în rest, semnătura virtuală. Continuă lectura „Memo”

Ştefan Iordache – lecţia despre simplitate şi firesc

stefan iordache portret de pusa roth

amintiriPe la mijlocul anilor ’90, atunci când lucram la Antena Bucureştilor (azi Radio Bucureşti), aveam o emisiune de două ore la care invitam cu precădere artişti, pentru că erau, sunt şi vor mai fi „modele şi eroi”. Împreună cu regretata mea prietenă, Viorica Ghiţă Teodorescu, am plănuit ca la început de februarie să-l invităm pe Ştefan Iordache, ceea ce s-a şi întâmplat, venind la emisiune pe 4 februarie.

Mă pregătisem cu zeci de întrebări, cu fragmente din piesele în care jucase la Teatrul Radiofonic şi cu muzica pe care aflasem că o iubea. Ştefan Iordache a venit cu o oră mai devreme, era îmbrăcat într- un pulover bleu, era destul de tăcut, s-a aşezat pe un scaun, i-am spus, în mare, ce am ales şi am vrut să-i dau şi întrebările să se uite peste ele, că timp aveam suficient. Mi-a spus că nu vrea să se gândească la întrebări, fiindcă sunt convinsă de asta, Ştefan Iordache avea răspuns la toate. Emisiunea era în direct şi publicul putea să pună întrebări, să discute cu invitatul, numai dacă se dorea acest lucru. Ştefan Iordache a fost de acord să vorbească cu oamenii, ştia că este iubit de public şi acest gest de a vorbi cu ei era omagiul său adus celor care-l aplaudau cu admiraţie. Am început emisiunea, dar când ascultătorii s-au convins că e chiar Ştefan Iordache în studio, au început telefoanele să sune. A sunat atât de multă lume că aş fi avut nevoie de zece ore de emisie şi nu de două! Era fericit să vorbească cu oamenii, aşa că eu am rărit seria întrebărilor, ascultându-l cum conversează cu fiecare om în parte, de parcă se cunoşteau de când lumea. Cei din Rahova erau „comahalagiii” săi, cuvânt spus cu atâta tandreţe, că aproape îţi dădeau lacrimile. La un moment dat, cineva l-a întrebat dacă a dansat de ziua lui, atunci s-a ridicat, m-a invitat la dans şi am făcut câţiva paşi împreună, atât cât ne permitea studioul. La final a întrebat – era bucuros – dacă a fost bine. I-am zâmbit, nu i-am răspuns, pentru că ştia răspunsul. Ei, Doamne, a fost o sărbătoare şi pentru mine, dar şi pentru publicul care-l adora, am spus-o şi atunci şi o repet şi acum, după atâţia ani.

stefan iordache evocare de pusa roth

Ultima dată l-am văzut pe scena Naţionalului, în rolul Prințului Potemkin din Ecaterina cea Mare de G. B. Shaw, în regia lui Cornel Todea, alături de Maia Morgenstern. Cele două ore petrecute alături de Ştefan Iordache mi s-au părut minute, atât de repede a trecut timpul. În acea zi de 4 februarie am învăţat de la acest uriaş actor lecţia despre simplitate şi firesc.

Puşa Roth

4 februarie 2014

Memo

Doamnelor şi domnilor, distinşi cititori, trecem astăzi la o altă invenţie care a revoluţionat istoria scrisului: stiloul.

Stiloul are o istorie la fel de interesantă ca şi creionul. Prima unealtă de scris care aducea cu un stilou a apărut, după cum am mai spus cu altă ocazie, în Egiptul antic. Scribii dar şi marii preoţi foloseau trestii cu vârfurile ascuţite sub forma unor filamente capabile să reţină cerneala. Dar oamenii nu s-au oprit aici şi odată cu trecerea timpului, dar şi pe măsură ce calitatea pigmenţilor s-a îmbunătăţit, stilourile s-au transformat în instrumente ascuţite cu fante tăiate la capăt. În secolul al XVI-lea au apărut peniţele obţinute din pene de pasăre, de preferinţă pene de gâscă, această invenţie reprezentând un salt considerabil al calităţii instrumentelor de scris. Aceste peniţe puteau să fie ascuţite, erau mai elastice şi se rupeau mai greu sub presiunea exercitată de mâna celui ce le folosea. În anul 1692 bijutierul parizian Dalesme fabrică primele peniţe de scris din metal. Procedeul a fost perfecționat în anul 1772 de Fontaine.

Însă înainte cu 24 de ani, adică în anul 1748 J. Jansen din Aachen, Germania, inventează peniţa de scris din oţel moale, dar care abia în 1802 intră în fabricație industrială.

Un prim brevet de stilou datează însă de la 1709. Pe timpul lui D’Alembert*) şi al lui Diderot**) se pare că erau folosite tot un fel de de stilouri primitive. Chiar şi Ecaterina cea Mare***) a Rusiei nota în Memoriile sale că a folosit o „pană” fără sfârşit. Aproape fără nici o legătură cu subiectul în cauză, dar de dragul istoriei, vă reamintesc că în anul 1773, la 60 de ani, după îndelungi ezitări, filosoful francez Denis Diderot sosește la Sankt Petersburg, la invitaţia împărătesei.

Dar să revenim la subiectul nostru, la istoria stiloului. Între 1800 şi 1900 au fost depuse peste 400 de brevete care aveau ca subiect stiloul.

Această stare de fapt a durat până în 1827, când românul Petrache Poenaru (1799–1875), absolvent al Şcolii Politehnice din Paris, brevetează primul toc rezervor din lume. Această invenţie a fost înregistrată mai întâi la Viena, apoi la Paris, sub titulatura „Condeiul portăreţ fără sfârşit, alimentându-se însuşi cu cerneală”.

Stiloul inventat de Petrache Poenaru a fost primul instrument de acest fel din lume, perfecţionat ulterior, în 1863, de Brissant şi Coffin şi mai apoi, în 1884, de Watterman.

Pușa Roth

 *) Jean le Rond d’Alembert (16 noiembrie 1717, Paris–29 octombrie 1783, Paris), matematician, fizician și filosof francez. D’Alembert a fost, alături de Denis Diderot, inițiator și editor al Enciclopediei (Encyclopédie ou Dictionnaire raisonné des sciences, des arts et des métiers).

**) Denis Diderot (5 octombrie 1713, Langres, Champagne-Ardenne–31 iulie 1784, Paris), filosof și scriitor francez, a fost o figură complexă a iluminismului francez, având o influență majoră asupra spiritului raționalist al secolului al XVIII-lea.

***) Ecaterina a II-a, cunoscută și ca Ecaterina cea Mare (21 aprilie 1729, Stettin [Szczecin], Polonia–6 noiembrie 1796, Sankt Petersburg, Rusia), născută Sophie Augusta Fredericka de Anhalt-Zerbst, a fost împărăteasă a Rusiei de la 9 iulie 1762 (stil nou), după asasinarea soțului ei, Petru al III-lea al Rusiei, până la moartea ei la 17 noiembrie 1796 (stil nou).