„Ţinutul de Mlaştină al Doamnei Liliac” de Carmen Vințan

emma-teller-povesti-din-oglinda-carmen-vintan-fragment

proza scurta rubrica liber sa spunLocul nu părea primitor. Pădurea cu copacii uscaţi, crengile desfrunzite, pământul moale îmbibat cu apă, şanţuri mlăştinoase lipite de movilele din muşchi, bolovani mari, răsfiraţi ici-colo, ceaţa densă, câte o pasăre de pradă învârtindu-se deasupra lor cu ţipătul ei ameninţător, până şi cerul vineţiu le înspăimântau. Această atmosferă stranie trăda prezenţa unui stăpân neospitalier pe un tărâm ostil. Nu ştiau încă în ce direcţie ar putea să îşi continue călătoria. Nu aveau nici o speranţă să întrevadă un capăt sau un sfârşit de drum. Emma se învârti de colo-colo, dezorientată. Cu o sclipire în ochi, entuziasmată de descoperirea ei, îi spuse Elnei:
– Am găsit! Opreşte-te!
– Ei?
– Priveşte! Fiecare copac are scrijelite pe scoarţa lui nişte litere. Îţi reaminteşti peretele unde am găsit prima dată caietul?
– Da, şi?
– Cum adică, şi?! Trebuie să descoperim cuvântul care ne aduce rezolvarea. Să verificăm fiecare copac, sugeră Emma. După un timp îi veni o idee salvatoare. Se dădu puţin în spate scrutând atentă coaja trunchilor goi din faţa ei. La baza fiecăruia se afla o literă de tipar. Unii dintre ei erau dispuşi în cerc. Descifrase următoarele: „Sub mlaştină se află locul”. Continuă lectura „„Ţinutul de Mlaştină al Doamnei Liliac” de Carmen Vințan”

Un „plugar cu condeiul”…

ovidiu marian viata mea nu_i o poveste

cronica literara liber sa spunNu există, cu siguranţă, un clişeu mai tălâmb-lăcrămos, pe care ţi-l aruncă de la orice adolescentină proaspăt trecută de examenul de atestare ca abonat permanent la cluburile de fiţe din Dorobanţi et comp şi până la niscai „dame care-atestatul vârstei nu vor ca să-l primească” (vorba lui Grigore Alexandrescu), decât acesta: „Viaţa mea e un roman!” Las’ că nici cu acei craidoni de operetă răsuflată, îmbătrâniţi în rele, nu mi-este ruşine!… Fiecare în felul său şi toţi laolaltă visându-se eroi şi depozitari dacă nu ai unui roman-fluviu atunci, măcar, ai unor seriale de telenovelă, bună să detroneze, la capitolul longevitate, faimoasa şi interminabila peliculă Tânăr şi neliniştit.

De aceea, înţeleg cum nu se poate mai bine de ce vechiul meu coleg de breaslă şi statornicul meu prieten, Ovidiu Marian şi-a numit cartea chiar aşa: Viaţa mea nu-i o poveste*).

memorialistica

„De la o vreme – notează el undeva, spre sfârşitul rememorării – mă tot întreb în mod insistent: „Am parcurs eu, oare, cu adevărat, de-a lungul vieţii mele, două lumi distincte sau a fost doar o simplă iluzie, pe care astăzi n-o mai pot stăpâni, nici cu vraja eşarfei multicolore şi nici cu bagheta magică?”

Să îl lăsăm pe autor să-şi dea răspunsul potrivit şi să îl însoţim în acest periplu care începe la Ocna Mureş şi ajunge până aici, pe malurile Dâmboviţei apă dulce… Un drum de viaţă semnificativ pentru cei care s-au născut şi au crescut în anii aceia tulburi în care lumea şi, împreună cu ea, România se schimbau într-un mod dramatic şi brutal care le-a marcat oamenilor, într-un mod ireversibil, destinele. Şi totuşi, dincolo de aceste vicisitudini ale istoriei, prietenul nostru Ovidiu a avut şansa de a se naşte şi a se forma în acest binecuvântat ţinut al Ardealului, primind educaţie temeinică şi curată de la părinţii săi, oameni din specia aleasă a ţăranului iubitor de muncă, de cinste şi demnitate. Nu a avut o copilărie de idilă, tatăl său fiind arestat şi întemniţat în acei ani, numai că, spre cinstea sa, evocatorul de azi nu cere pentru asta nici patalamale şi nici profituri.

Casa cu liliac Bran 2003

Mihai Potcoavă, Casă cu liliac, Bran, 2003

Împlinind dorinţa părinţilor, Ovidiu Marian urmează calea şcolii şi a muncii pentru a „alege o meserie domnească”. El are norocul să întâlnească oameni de la care poate să înveţe şi el însuşi vrea să înveţe. Nu este atunci întâmplător dacă, în carte, revin, cu o semnificativă frecvenţă, portrete și evocări cu o generoasă încărcătură emoţională. Dar, spre deosebire de alţi evocatori pătimaşi şi vindicativi, Ovidiu Marian alege cu grijă câteva potrete de suflet pentru oameni care, deşi au deţinut, în epocă, anumite demnităţi, nu şi-au uitat originile şi nu s-au dezis de îndatorirea de a fi de folos nu doar unei anume Puteri, ci puterii celor fără putere. Nu este de mirare dacă memorialistul va schiţa portrete pline de emoţie unor asemenea oameni, de la Marin Nedea şi Nicolae Dogendorf la Angelo Miculescu, Nicolae Giosan sau C. Mitea, personaje notorii în acele timpuri, dar care au reuşit să depăşească zăgazurile ideologice şi birocratice ale regimului.

Aceasta nu înseamnă, câtuşi de puţin, că Ovidiu Marian retuşează imaginea epocii sau a instituţiilor sale, după cum nu înseamnă că autorul idilizează peisajul actualităţii. Invit, în această ordine a discuţiei, cititorul să adăste cu luare aminte şi fără prejudecăţi asupra notaţiilor aflătoare la pag. 126–129. Sunt pagini care, prin ele însele, dau substanţa unei analize de o remarcabilă capacitate de a merge la rădăcina lucrurilor.

Subiectiv vorbind, mă regăsesc mai mult în capitolul pe care Ovidiu Marian îl consacră evocărilor din redacţia „Scânteii tineretului”. Şi de această dată omul de caracter şi gazetarul înrobit adevărului care este Ovidiu Marian nu se dezminte. Sunt pagini de un fior emoţional unic şi o materie epică de certă substanţă plină de tâlcuri a căror cheie o are, cu siguranţă, Ovidu Marian.

Nu aş putea să închei aceste fugare notaţii decât nădăjduind, dimpreună cu mai vechiul coleg de redacţie şi de breaslă, Nicolae Arsenie, că „timpul nu e trecut” pentru ca Ovidiu Marian să revină cu o nouă carte.

„O nouă carte” este un fel de a spune, pentru că, fără îndoială, Ovidiu Marian doar a început să îşi deşarte traista sa cu poveşti.

Şerban Cionoff

*) Ovidiu Marian, Viaţa mea nu-i o poveste, București, Editura Semne, 2013.