Poezia săptămânii: „Și atunci se murea” de Nuța Istrate Gangan

edvard-munch-moartea

Și atunci se mureapoezia-saptamanii-rubrica-liber-sa-spun

și atunci se murea
pe unii îi chema puţin mai
devreme
femeile boceau strigat
îşi smulgeau basmalele
bărbaţii doar clătinau din cap
mestecând rugăciuni și
înjurături cu dinţii negri de
tutun
pe alţii îi chema adâncul
din ochiul înşelător al fântânii
sau un cuţit ieşit brusc din
mânecă
moartea purta zâmbet de
mireasă şi un văl transparent peste
ochii alunecoşi
dacă nu ştiai că mori nici
măcar nu durea
la fiecare colţ ridicau o cruce
şi o împodobeau cu flori de
hârtie în culori aprinse
de parcă mortul tocmai se
însurase 

şi atunci se murea 

doar că exista o demnitate
ciudată
în fiecare înfrângere
chemaţii erau cei mai
importanţi oameni

Nuța Istrate Gangan

nuta-istrate-gangan

Nuța Istrate Gangan

rubrica-poezia-saptamanii-liber-sa-spun

logo liber sa spunVezi:  arhiva rubricii Poezia săptămânii

O însingurare metafizică

Coperta Fenetre sismanian

cronica literara liber sa spunCartea Fenêtre avec esseulement (Fereastră cu însingurare), semnată de scriitorul și orientalistul Ara Alexandru Șișmanian și apărută anul trecut la Éditions de l’Harmattan din Paris în traducerea de excepție a Danei Șișmanian, continuă un periplu poetic remarcabil, dens din punct de vedere al sensurilor și marcat de un suprarealism pictural al culorilor: „Le rouge se broie dans le noir et le mange –/ le noir dévore les instants du rouge/ le jeu de dés enfante l’asphalte – déchire le gris en cordes/ l’enfer est plein des cris piquants des miroirs/ d’étranges hérissons, certains se sont enfoncé le peigne/ dans les regards/ s’efforçant d’être moins seuls/ une lueur ininterrompue, rayonnant à moitié, sème des lettres/ dans la boîte postale de mes yeux”. (Le rouge et le noir). Continuă lectura „O însingurare metafizică”

Victor Rebengiuc şi Tiberiu Soare la Sala Radio, în deschiderea stagiunii Orchestrei Naţionale Radio

concert radio peer gynt rebengiuc tiberiu soare

eveniment liber sa spunVictor Rebengiuc şi Tiberiu Soare reprezintă două generaţii diferite în artele spectacolului din România. Curajul în a aborda noi dimensiuni ale complexului domeniu în care evoluează îi aduce împreună pe scenă în Peer Gynt de Grieg, la Sala Radio, vineri, 11 octombrie, la ora 19.00, în deschiderea stagiunii Orchestrei Naţionale Radio (ONR).

O pleiadă de artişti de valoare vor putea fi admiraţi vineri seara la Sala Radio: Tiberiu Soare – dirijor principal al Orchestrelor şi Corurilor Radio România, actorul Victor Rebengiuc, al cărui nume nu mai are nevoie de nici o prezentare, tânărul violonist belgian Lorenzo Gatto, care la doar 27 de ani a câştigat importante competiţii internaţionale, soprana Simonida Luțescu şi mezzosoprana Antonela Bârnat, alături de Corul Academic Radio, conduslogo orchestrele si corurile radio de Dan Mihai Goia.

Tiberiu Soare deschide astfel cea de-a doua stagiune în poziţia sa de dirijor principal al Orchestrelor şi Corurilor Radio România, apreciatul muzician desfăşurându-şi activitatea ca dirijor din anul 1999. S-a aflat la pupitrul orchestrelor majorităţii filarmonicilor şi teatrelor de operă din ţară şi a participat la turnee în Suedia, Israel, China, Germania, Elveţia ş.a.

A dirijat Orchestra Naţională Radio în numeroase concerte şi înregistrări. Printre cele mai importante şi recente realizări ale sale, alături de acest ansamblu, se numără: pregătirea pentru participarea la Festivalul Internaţional „George Enescu”, succesul de la Shanghai Spring International Music Festival (mai 2013), concertul integral Mozart prezentat în cadrul festivalului Balchik Classic Days (iulie 2013).  Tiberiu Soare mai are în program în 2013 şi noi concerte în străinătate alături de soprana Angela Gheorghiu. În lunile octombrie şi noiembrie va dirija la Praga, München şi la Palatul Versailles.

Concertul de vineri, 11 septembrie, cuprinde două compoziţii romantice extrem de îndrăgite de melomanii de pretutindeni. Prima lucrare va fi Concertul nr. 1 în sol minor pentru vioară şi orchestră de Max Bruch, cea mai populară creaţie a artistului, o lucrare de mare virtuozitate, pe care nici un violonist de seamă nu o ocoleşte în cariera sa. Concertul a avut premiera în 1866, dirijor fiind atunci însuşi compozitorul.

Lorenzo Gatto_foto JN Doumont

Lorenzo Gatto. Foto: JN Doumont

Tânărul violonist Lorenzo Gatto, solistul concertului, a colaborat cu Orchestra Filarmonică BBC, Orchestra Naţională din Belgia, Orchestra Filarmonică din Luxemburg, Orchestra Regală de Cameră din Wallonie ş.a. Lorenzo Gatto a început studiul viorii încă de la vârsta de cinci ani, iar la 12 ani a fost admis la Conservatorul Regal de Muzică din Bruxelles. Distincţia „Rising Star”, primită pentru activitatea din stagiunea 2010–2011, l-a propulsat pe mari scene ale lumii muzicale precum Birmingham Symphony Hall, Cité de la Musique (Paris), Musikverein (Viena), Concertgebouw (Amsterdam), Baden Baden ș.a. A colaborat cu New Russia Orchestra, Filarmonica din Rotterdam şi va fi rezident la Palais des Beaux-Arts în Bruxelles.

peer gynt desen edvard munch

Desen de Edvard Munch pentru afișul unui spectacol cu Peer Gynt de Ibsen

În cea de-a doua parte a programului veți asculta selecţiuni din cele două suite Peer Gynt de  Edvard Grieg. Lucrarea a fost compusă la propunerea dramaturgului Henrik Ibsen, pentru premiera piesei de teatru cu acelaşi titlu, inspirată de o poveste din folclorul norvegian.

Şi pentru ca povestea să prindă viaţă, alături de Orchestra Naţională Radio şi dirijorul Tiberiu Soare este invitat actorul Victor Rebengiuc, muzica fiind însoţită de fragmente recitate.

Biletele sunt disponibile pe www.bilete.ro, în oficiile Poştei Române, în Magazinele Inmedio semnalizate „Bilete.ro”, în Magazinele Germanos şi la Casa de Bilete a Sălii Radio.

Pentru alte informaţii legate de Orchestrele şi Corurile Radio vă rugăm să consultaţi site-ul www.orchestreradio.ro sau www.orchestreradio.com.  

Noaptea Lungă a Filmelor Scurte

Noaptea Lungă a Filmelor Scurte are loc anul acesta pe 23 iunie la Biblioteca Națională a României, outdoor, dacă vremea o permite sau în interiorul bibliotecii dacă vremea va fi ploioasă. Anunțată inițial cu o săptămână mai devreme (16 iunie), noaptea celor mai valoroase scurtmetraje ale anului a fost reprogramată pe 23 iunie în efortul de a sincroniza proiecția de la București cu alte patru orașe din țară.

Eveniment ShortsUP aflat la a patra ediție, Noaptea Lungă a Filmelor Scurte aduce laolaltă scurtmetrajele anului, cele care s-au distins la Oscar, Berlin, BAFTA, Sundance, Clermont-Ferrand, sau Tribeca. Nu puteau lipsi din program unele dintre cele mai valoroase filme scurte românești din ultimul an.

Adrian Sitaru revine în programul Nopții Lungi după ce anul trecut au fost proiectate trei filme scurte ale sale în secțiunea Going UP. Regizorul român se reîntoarce mereu cu succes la filmul scurt, chiar și după consacrarea prin lungmetraje. Chefu’ e o comedie despre interminabilele discuții între vecini: ce face un băiat de 17 ani acasă când mama lipsește si, mai ales, cum reacționează vecinele? Un film scurt care și-a început de curând circuitul festivalier și a fost prezent la Cannes în urmă cu doar câteva zile.

Imagine din filmul Apele tac

Apele tac (regia: Anca Miruna Lăzărescu) este o dramă care te ține cu sufletul la gură, despre doi tineri care vor să fugă din țară. Fiecare are nevoie de celălalt, dar lipsa deplină de încredere naște ezitări. În plus, unul dintre ei, interpretat de Andi Vasluianu, trebuie să-și lase soția în țară. Este scurtmetrajul românesc despre care s-a vorbit cel mai mult în ultimul an. A fost invitat la peste 100 de festivaluri internaționale, a câștigat peste 34 de premii, a fost nominalizat la Berlin și distins cu două trofee Gopo.

În filmul De azi înainte (regia: Dorian Boguță), personajul principal primește cadou la aniversarea de 18 ani o lecţie de şofat, o sticlă de vodcă şi o discuţie îndrăzneață despre femei. O surpriză îi dă însă peste cap toată aniversarea. Cel mai bun film românesc la NexT 2012.

Țipătul (regia: Sebastian Cosor) este una dintre cele mai surprinzătoare animații din ultimii ani. În doar trei minute, filmul dezvoltă într-un mod ingenios tema celebrei lucrări plastice a expresionistului Edvard Munch, The Scream. Dublu câștigător la Anim’est și la alte competiții.

Edvard Munch, Țipătul

Biletele pentru Noaptea Lungă a Filmelor Scurte se pot achiziționa prin MyTicket și Eventim la prețul de 30 de lei sau în ziua evenimentului, la intrare, la prețul de 40 de lei. Detalii despre noaptea scurtmetrajelor găsiți pe site-ul  www.shortsup.ro, acum într-o versiune îmbogățită ce include recomandări de filme scurte și bune.

Centenar August Strindberg

„Un surâs în mizerie sugerează existența unei speranțe și situația se prezintă altfel decât fără speranță. Așa e drumul. Eu pun numai câteva flori pe el.”

„Meditez astfel la viața mea: este posibil ca toate ororile trăite să-mi fie prezentate ca pe o scenă, permițându-mi astfel să devin dramaturg și să descriu toate stările de suflet și toate situațiile. Dramaturg am fost deja la 20 de ani, dar dacă viața mea ar fi decurs liniștită și fără probleme, n-aș fi avut nimic de descris.”

„Seara, o rază de lumină verde a căzut de la lampă pe pieptul meu, urmărindu-mă peste tot unde mă duceam. Oare va veni lumina pînă la urmă?”

„Când stau liniștit acasă, sunt în pace. Dar când ies puțin printre oameni, începe infernul.”

„Singur, trist, am plâns mult. M-am gândit că viața mea mi-a jucat o farsă plină de cruzime, că își bate joc de sentimentele noastre cele mai bune. Viața? O înșelătorie.”

Am plâns atâta încât ochii mei au pălit în exterior, în timp ce în interior sufletul meu a fost spălat.”

August Strindberg, Jurnal ocult

„Decenii în şir opera lui Strindberg a fost prezentată de istoria literară dintr-o perspectivă simplificatoare. Până prin anii ’50–’60 ai secolului al XX-lea, ea era pusă exclusiv în legătură cu influenţa pe care împreună cu pictura norvegianului Edvard Munch, contemporan cu el şi ilustrator al operei lui Strindberg, sau inspirându-se din aceasta, a exercitat-o asupra literaturii europene la cumpăna celor două veacuri, determinând printre altele apariţia expresionismului. Strindberg era înregistrat, aşadar, în primul rând ca un precursor al expresionismului. Dar abia către sfârşitul anilor ’40, la un secol de la naşterea dramaturgului, două studii monografice apărute concomitent, unul al istoricului literar englez, Elizabeth Sprigge, celălalt al francezului Maurice Valency, au revelat lărgimea orizontului său tematic şi stilistic.

După cum se ştie, Strindberg provenea dintr-o familie de burghezi înstăriţi – mama fusese însă slujnică într-o crâşmă. Povestirea autobiografică de o mare intensitate tragică Fiul slujnicei l-a făcut cunoscut nu numai Scandinaviei, ci întregii Europe occidentale. De altminteri se cuvine să observăm că după numai 13 ani ea era tradusă şi în româneşte în paginile unei reviste de la Iaşi. Strindberg, care debutase relativ târziu, după ce fusese ziarist, institutor, bibliotecar la Stockholm, corespundea într-un fel imaginii pe care sfârşituil de secol şi-o făcea despre scriitorii vremii. […]”

Dan Grigorescu

Fragment din comentariul cuprins în emisiunea August Strindberg: alchimia visului din seria Clasicii dramaturgiei universale, realizatori: Pușa Roth, Costin Tuchilă, Vasile Manta, 2000

Iluzii, refugii, eșecuri

Salonul roșu, „primul roman suedez modern”, este cartea care l-a impus pe August Strindberg în 1879, reprezentând un succes extraordinar. Nu știu dacă acest roman atrăgea atenția prin modernitatea lui, la data respectivă, modernitate de altfel relativă. E cert însă că stilul autorului, nelipsit de ironie cinică și satira sa atât de cuprinzătoare, devenită denunț social, au creat un șoc de proporții. Nimeni nu cred că mai avusese, în literatura suedeză, talentul de a surprinde atâtea medii sociale dintr-o singură privire, de a le privi cu un ochi atât de sigur și de a pune sub lupă un întreg mecanism sufocant, de a lansa cu atât curaj imaginea ipocriziei și a corupției, neținând seamă de prea multe constrângeri într-o societate conservatoare, care știa foarte bine să-și ascundă eșecurile și să-și mascheze propria disoluție. De fapt chiar disoluția socială, la acel sfârșit de secol, este miezul analizei complexe pe care o întreprinde scriitorul într-un roman în bună parte autobiografic, vorbind de propriile iluzii și refugii. Strindberg avea 30 de ani când a publicat Salonul roșu, reeditat de Litera Internațional și Jurnalul Național, în traducerea lui Corneliu Papadopol (2010). Cu doi ani înainte, în 1877, îi apăruse o culegere de povestiri, Din Fjärdingen și Svartbäcken (cartiere din Uppsala, unde își făcuse studiile universitare), inspirată de viața studențească și ridiculizând atmosfera universitară de la Uppsala și mai ales profesorii săi. Era autorul mai multor piese, Cadou de ziua onomastică (1869), Gânditorul liber (1869), În Roma (1870), jucată la Teatrul Regal din Stockholm și întâmpinată favorabil de presa literară, Hermione (1871), Haiducul (1871), Mäster Olof (1872). Ultima, dramă istorică în cinci acte despre lupta reformatorului protestant Olaus Petri (Olof Persson) împotriva bisericii catolice în secolul al XVI-lea, fusese respinsă de Teatrul Regal, motiv de amărăciune și dispreț din partea scriitorului față de instituțiile oficiale, pe care le va ridiculiza în Salonul roșu. Refăcută, Mäster Olof avea să fie din nou respinsă în decembrie 1874, de Teatrul Nya (Teatrul Suedez) din Stockholm, înființat cu puțin timp în urmă. Este perioada în care Strindberg frecventează Restaurantul Bern (Berns Salonger) din centrul Stockholmului, a cărui sufragerie numită Salonul roșu devenise locul de întâlnire al scriitorilor și artiștilor, un fel de cafenea literară care reunea boema „insurgentă”. Restaurantul, înființat în 1863, există și astăzi, conservând în parte atmosfera de odinioară a Salonului roșu, locul atâtor dispute estetice și mai ales martor al atâtor destăinuiri. Târziu, după ce Strindberg dobândise notorietatea prin romanul Salonul roșu, Mäster Olaf este montată la același Teatru Suedez, premiera având loc la 30 decembrie 1881. Era un spectacol lung, care dura cinci ore. Primit acum favorabil, acest moment însemna practic descoperirea unui dramaturg de mare forță.

Strindberg nu este un nihilist iar Salonul roșu nu reprezintă o expresie a decepției personale și nici nu are valoarea unui protest social. Experiența proprie se întrevede în construirea personajului principal, Arvid Falk și mai cu seamă în mediile pe care el le străbate și în modul specific de a le ilustra. Trebuie de aceea să privim cu precauție răspunsul pe care August Strindberg i-l dădea criticului danez Edvard Brandes, care remarcase că Salonul roșu „face ca cititorul să se alăture luptei împotriva ipocriziei și a reacțiunii.” Strindberg motiva astfel: „Eu sunt un socialist, un nihilist, un republican, tot ceea ce înseamnă un anti-reacţionar!… Vreau să răstorn totul cu susul în jos pentru a vedea ce se ascunde dedesubt; cred că suntem atât de închistați, oribil de rigizi, că nici măcar curățenia de primăvară nu este posibilă, totul trebuie ars, și încă dintr-o suflare şi abia apoi putem să o luăm de la capăt…” Salonul roșu nu este însă atât de „revoluționar” pe cât s-ar crede, satira, corozivă, nu e totuși distrugătoare. Contextul social din Suedia și din Europa era cel care, probabil, îl potența. Din punct de vedere compozițional, acest roman nu aduce neapărat o noutate, modernitatea de care s-a vorbit („primul roman suedez modern” este caracterizarea lui Michael Meyer, în Strindberg: A Biography, Oxford, 1985) nevizând structura narațiunii, ci fiind un reflex de etapizare istoric-literară. Formula lui Strindberg este de altfel una cunoscută: împărțirea materialului epic în capitole cu titluri sugestive, fără ca acestea să ilustreze, ca în vechile romane, înaintarea narațiunii spre un final mai mult sau mai puțin previzibil. Aici nici nu e neapărată nevoie de un epilog clasic, „povestea” poate continua, pentru că finalitatea ei nu contează foarte mult. Recursul la texte epistolare e un liant necesar. Ceea este cu adevărat important și fermecător în Salonul roșu este unghiul stilistic folosit de autor, surprinderea, ca într-un crochiu, a reacției prin comentariul replicilor personajelor, acesta fiind adesea mijlocul cel mai sigur de a da expresie unui tip sau altuia. Intenția caricaturală a devenit aproape un reflex. Galeria de chipuri grotești, similară parcă cu micii monștri de argilă colorată ai lui Daumier, e nelipsită din recuzita satirică a lui Strindberg. O intuim din primul capitol, Stockholmul în perspectivă descendentă. Mediul funcționăresc, pe care Arvid Falk îl părăsește îngrozit pentru a-și încerca norocul într-o carieră literară, e de-a dreptul hilar, „suprarealist” prin organizare, depășind imaginea gogoliană. Există Colegiul pentru distilarea rachiului, Cancelaria de impozite, dar și Colegiul pentru plata salariilor funcționarilor, instituție „complet organizată”, în care pășește Falk. Aici e greu să fii condus de cineva dacă ai treabă, pentru că sumedenia de aprozi este „distribuită” astfel: șeful e în concediu, „primul aprod are zi liberă, al doilea este învoit, al treilea este la poștă, al patrulea bolnav, al cincilea s-a dus după apă de băut, al șaselea este în curte «și stă acolo toată ziua»” etc. Nimeni nu vine înainte de ora unu, în biroul președintelui nu se intră decât dacă acesta sună, dar nu a mai sunat de un an, arhivarul n-a mai venit la serviciu de cinci ani, leafa i se trimite acasă, bacșișul e la mare preț ș.a.m.d.

Nebunia, absurdul nu se opresc însă la mediul funcționăresc. Carl Nicolaus Falk, fratele lui Arvid, negustor de mărunțișuri, își invită prietenii devotați, „fideli ca niște câini, supuși, agreabili”, pentru a-i umili printr-o masă opulentă. „Câinii” trebuie să-i ofere un spectacol de lingușire și supunere pentru a-i satisface orgoliul. Tînăra nevastă a lui Carl Nicolaus își bea cafeaua în pat, este independentă, emancipată și se adresează soțului cu „tontulețule”. Coloniștii din Lill-Jans sunt pictori fără succes și caricaturi de filosofi, ca Olle Montanus și Ygberg. Atelierul pictorilor autori de scene religioase și peisaje este și el un decor grotesc. Editorul Smith, care își luase numele „din admirație exgerată pentru tot ce era american”, este un personaj sinistru, care comandă mai multor pretendenți la glorie aceleași lucrări, consfințind înțelegerea pe bilețele. Influent, el asigură gloria scriitorului pe care îl publică printr-o rețetă sigură, cu un „grad de nerușinare nemaiîntâlnit”: îl prezintă în ziare pe care le controlează, eventual ca acționar, ca pe un „nume de multă vreme cunoscut și mult prețuit în cercuri largi”. Nu citește mai mult de un capitol, stâlcește numele scriitorilor clasici, speculează credulitatea și superficialitatea. Lui Falk îi comandă, între altele, o nuvelă de zece pagini despre Societatea de asigurări maritime „Triton”, afacerea fiului său. În nuvelă numele Societății trebuie să apară fix de două ori. Societatea de asigurări maritime este, desigur, o escrocherie. Într-o clădire cu patru etaje sunt tot de felul de societăți anonime, asociații, redacții cu nume caraghioase: „Moștenirea copiilor Domnului”, „Paște oile mele”, gazetă pentru copii, „Vino la Iisus”, „Vulturul, societate anonimă a misionarilor”. La redacția unde Falk fusese chemat pentru a publica Facla împăcării tronează un zdrahon mascat. În cameră e o instalație „apocaliptică”: claviaturi de butoane pentru telegraf pneumatic și o mulțime de tuburi acustice în formă de trompetă, ca un fel de orgă, prin care individul dă indicații prețioase în tipografie. Un tub acustic, cu rol important, apare și în Domnișoara Iulia, unele dintre temele și motivele din Salonul roșu fiind de altfel reluate, în alte contexte, în teatrul lui Strindberg.

Costin Tuchilă

„Luceafărul de dimineață”, nr. 31 (1011), miercuri 6 iulie 2011

 

Vezi „Domnişoara Iulia” la Teatrul Național Radiofonic