„Cervantes”, revistă internaţională de cultură, nr. 6

revista cervantes nr 6 ianuarie 2012revista revistelor culturale rubrica liber sa spunA apărut numărul 6, ianuarie 2013, al revistei internaţionale de cultură „Cervantes”. Cu un sumar foarte bogat și divers, revista editată la Târgoviște îl are ca fondator pe George Terziu. Redactor șef: Petruța Șerban.

Numărul 6 al revistei se deschide cu un Cuvânt al editorului, George Terziu, care face o incursiune în 2012 pentru a rememora câteva dintre manifestările anului pe care l-am depăşit de curând, adăugând că „am trecut şi în 2013, iată a venit sfârşitul şi l-am trecut cu bine, ne-am îndrăgostit de noi înşine mai vârtos şi ne-am dezamăgit. Ca de obicei. Literatura contrastelor”. Domnia sa face câteva precizări dar şi previziuni pentru noul an, concluzionând: „Toate aceste lucruri arată că lumea în care trăim este dinamică”, întărind această afirmaţie cu un citat din Vechiul Testament, Eclesiasul lui Solomon, Cap. 1, verset 8-9: „Toate lucrurile sunt într-o necurmată framântare, aşa cum nu se poate spune; ochiul nu se mai satură privind şi urechea nu oboseşte auzind. Ce a fost va mai fi şi ce s-a făcut se va mai face. Nu este nimic nou sub soare.”

Editorialul semnat de Ionel Bota are ca temă poezia cuprinsă în cartea vieţii, cu titlul: Despre cât de frumos se poate trăi poezia…

„…Cu poezia străbaţi cartea tragică a vieţii. Fiecare o avem, o purtăm, o extragem din devălmăşia agresiunilor existenţialului, psalmodiem marea traversare dar suntem consecvenţi ignari şi uităm să ştim că grotescul distruge normele, că grobianul deformează conştiinţe, că imoralitatea, livrată în nuanţe pretins lirice şi în stufozităţi de limbaj aproape paranoic, extirpă maliţiosul din noi şi ne obligă la altfel de idealizări. Visăm occidentalizarea propriei ipostaze, comiţând poezele din dorinţa epatării celor de acasă, mai ales feminine cu lipsuri la cerebel, în perioada în care der libidinose mann e peste tot, în politică, în patronat, în sistemul hemoragiei de diplome şi titluri ştiinţifice din învăţământ, în sistemul angajărilor la locul de muncă. Suntem patrioţi din dorinţa de a nu pierde onorurile locale, descifrând defulări acolo unde ar trebui să fim mai vigilenţi cu noi înşine. Dar nu vrem să separăm corect, realităţile: viaţa e viaţă iar creaţia literară pretinde, nu doar presupune, talent, pricepere, devotament.”

florian doru crihanaArtistul plastic Florian Doru Crihană este ales de revista „Cervantes” Personalitatea lunii. Detalii despre activitatea acestui mare artist român, în interviul realizat de George Terziu, dar şi în cronica semnată de Ionel Bota intitulată Don Quijote, Florian Doru Crihană și restaurarea nostalgiei. Alte argumente ale conștiinţei identitare în grafica românească de azi: „Iată-l, deci, pe prietenul nostru Don Quijote plutind augural, ca un duh inconformist, prin imperiul graficii inconfundabilului Florian Doru Crihană. Un Don Quijote pieziș, ca un fenomen, un personaj haosmotic, haosul de pe mirabilul Pământ având în terra di Romania modelul, deja, didactic. O grafică excelentă executând toate excentricităţile farsorilor interpreţi (eseiști sau alţi… iști!) și reabilitând, în fapt, patetismele personajului ne propune, așadar, Florian Doru Crihană.

Fiindcă Don Quijote ne iubește mereu, ne atrage mereu atenţia, oriunde ne-am afla, să nu blufăm în inutil, să stăm carevasăzică în miezul proiecţiei nu în marginea ei. Grafica lui Crihană ajută la astfel de depășire a handicapului fantastic, Don Quijote coboară deodată în stradă apoi intră pentru o cafea într-un bar anost, cere o ţigaretă și se miră de ce i se oferă una cu sfială (da, era în România contrabandei la toate straturile atmosferei sociale, y compris binecuvântata și aducătoare de avantaje, politică) dar, mai ales, întreabă unde e Galatz-ul utopiilor noastre și unde e cetăţeanul Crihană care, singur, îi poate garanta romantitatea sa ca personaj al culturii universale în est, în estul radiant al continentului hârșit de atâta istorie confuză. Crihană este acela care ni-l propune, direct, pe eroul lui de Saavedra, în ipostaza deloc comediografică și foarte gravă, ni-l aduce în certitudinile privilegiului nostru de a mai păstra, măcar un astfel de refugiu, în calea aventurilor unei civilizaţii ale cărei mărinimie și binefacere nu le mai înţelege nimeni. Grafica lui Florian Doru Crihană înţelege pentru noi că încă suntem parte din cultura Europei, că la Galaţi visezi mai bine, mai profund, pe malul danubian decât pe malurile Senei ponosite.”

florian doru crihana don quijote

Florian Doru Crihană, Don Quijote

La secţiunea Poezie a revistei internaţionale de cultură „Cervantes” sunt prezentaţi poeţii:

• Bogdan Baghiu (n. 1974), filosof și poet ieșean. A obţinut titlul de doctor în filosofie în anul 2005, cu o teză referitoare la conceptul de Logos în filosofia stoicilor și în gândirea patristică răsăriteană. Lucrarea a apărut în anul 2006 la prestigoasa editură știinţifică Lumen, având titlul Scurtă Istorie a Logosului. În perioada iunie 2010–martie 2011, Bogdan Baghiu a fost bursier postdoctoral al Academiei Române, în cadrul proiectului POSDRU „Societatea Bazată pe cunoaștere – cercetări, dezbateri, perspective”. Ca poet, el a publicat două volume de versuri: Evanghelia după OM (2000) şi Pe țărmul nebuniei tale (2003). Acest volum de versuri a fost premiat cu marele premiul la festivalul naţional de artă „Constantin Dracsin” de la Botoșani, în 2003. În perioada octombrie 2007–ianuarie 2008, Bogdan Baghiu a fost editorialist al cotidianului „Evenimentul zilei”, pe regiunea Moldova. Pe Bogdan Baghiu îl putem regăsi şi în Dicţionarul scriitorilor ieşeni contemporani.

Poemele mistice ale reîntoarcerii

După ce-ţi voi reînvăţa cuvintele să stea în lumină,

Voi tăia Marele Verb ca pe o pâine mare

abia scoasă din cuptorul alchimic şi îţi voi zice:

această mână ce a tăiat Verbul, vrea să-ţi atingă

gemetele plăcerii pentru a-şi readuce aminte

de felul în care tăcerea înfloritului de copaci

îmi sparge timpanele inimii.

Popa-Vasile-Centrul-vechi-al-Targovistei

Vasile Popa, Centrul vechi al Târgoviștei

• Petru Solonaru, n. comuna Iohanisfeld –Timiş, 20 iunie 1950. Facultatea de Economie Politică, ASE, 1973.Poet, Apicultor. Fost Economist. Activitatea literară: Debut cu poesie (da! Poesie) în ,,Suplimentul literar-artistic al Scânteii tineretului”, iunie 1984. Volume publicate: ÎN, poesie, Bucureşti, Ed. Semne, 2008; OR, poesie, Bucureşti, Ed. Semne, 2009; Tetraion, poesie, Constanţa, Ed. Nelinişti metafizice, 2010. Este cuprins în Antologia sonetului românesc, Ed. Muzeul Literaturii Române, Bucureşti 2007, 2009, îngrijită de Radu Cârneci. Este inclus în volumul de istorie şi critică literară ,,Poeţi români” de Aureliu Goci. Premiul ,,Paracelsius” al revistei Contact – Internaţional pe 2011.

Taci!…

Naşterile’ în hume a deşert apar.

Şi’ înţeleptul moare ca cel tâmp, zadar…

Cu durere-i plină cana vieţii… Smalţ

de iluzii poartă întrupatu-i var…

Bocetul îşi are’ în veselii izvor…

Toate-s vremii strâmte, deşi mari se vor,

necăzând adaos şi nimic scăzut.

Ce-a fost, este, fi-va… prag fără zăvor.

Funia speranţei sub nevoi s-a frânt

plină de obidă, goană după vânt…

N-o îndreaptă nime când aproape, sus

umblă pe sub soare ignic legământ.

De folos cuvântul sta-va să-l desfaci,

însă doar misteru-i cel mai bun tălmaci.

Nu deschide gura, stăruie’ în adânc…

Temerii de Unul dă urmare: – Taci!…

stefan-popescu-peisaj-de-iarna

Ștefan Popescu, Peisaj de iarnă

• Boris Marian

Acele cuvinte

Când am rostit prima oară

Acele cuvinte,

Am simțit că mă-ntorc

Din părinte-n părinte,

Se făcea că urcam

Sfântul Munte Sion,

Pașii mei străbăteau Valea Kidron,

Ascultam Psalmii, Cântarea Cântărilor,

Eram la izvorul fluviilor, mărilor.

arcimboldo biblotecarul

Giuseppe Arcimboldo, Biblotecarul

• Camelia Iuliana Radu

Paznicul bibliotecii

                           se dedică zilei de 21 martie, Ziua Mondială a Poeziei

Priveam strada îngustă a unui burg necunoscut

de pe un acoperiş. Sub un cer de pâslă,

femei cu rochii lungi, sofisticate, intrau şi ieşeau

din prăvălii, la braţul bărbaţilor eleganţi.

De parcă ar fi fost firesc să zbor,

planam în jurul lor, cercetându-i.

Mirosea a lemn, a porţelan și alamă şlefuită,

a haine din lână şi mătase.

Din coșuri împletite, doldora de fructe,

zaharicale colorate, batoane de ciocolată şi saci

cu piper

se ridicau mireasme de cireșe proaspete,

vinuri licoroase, amestecate,

iz de parfum franţuzesc.

Un bărbat a ridicat privirea

și mi-a facut cu ochiul râzând.

A continuat să meargă la braţul femeii, povestind.

Va să zică m-a văzut!

Îi spionam de pe acoperișul unde mă refugiasem

speriată

inima îmi bătea ca o portocală rostogolită

în cala vaporului, sângerând întunericul.

Nu știam ce caut acolo,

cine erau oamenii aceia ciudaţi, ce nume avea

burgul.

Dacă m-a văzut,

bărbatul nu aparţine acelui timp, mi-am zis încercând

să ghicesc identitatea întâmplării.

Nările mele erau naucite de mirosuri noi, din

trecut:

hârtie proaspăt tipărită, stofă englezească,

cerneală, mătase, levanţică, vin demisec, ceai

chinezesc,

măsline, curmale, smochine,

anason.

Ulei de păr, săpun de iasomie,

brioşe, lemn de

nuc,

piele de căprioară, gudron,

ceară, untură de balenă,

lămâi. Piatră, mahon, dantelă, verde de China,

cobalt, acaju.

Dimineaţă aveam în minte doar imagini cu

frunze căzând şi întrebări, de aceea te-am chemat.

Îmi spui că după orice plecare, urci la alt nivel şi

tarele vechi nu trec uşor. Chiar şi aleşii pot trişa,

vechile năravuri nu se vindecă nici într-o mie de

vieţi,

le porţi cu tine, până în ziua în care

lucrurile simple se vor întoarce.

Nu vei muri furând o pâine din cuptor,

dar flacăra va arde mereu,

vei rămâne fără mâinile mincinoase,

iar când vei privi drumul, fugind,

orizontul iţi va usca ochii,

tot ce ai urgisit prin minciună, va pleca de la

tine,

se va întoarce în miezul lucrurilor,

pentru că nu le-ai avut nicicând,

dar până atunci, faci ce vrei, aşa cum vrei,

o mie de vieţi şi mai multe, până ce-ţi vor cădea

toate

şi vei rămâne gol,

fără de cel ce nu eşti.

Furia mea a crescut: dar nu înţelegi? Nu înţelegi,

femeia iubea o fantomă, un hoţ de timp,

un colecţionar de savoare, un plagiator!

Nu contează, mi-ai spus, femeia iubea…

Hai, ridică-te

french cancan tour eiffel florian doru crihana

Florian Doru Crihană, French cancan, Tour Eiffel

• Ion Cristea

Pastel incert

Vino, te-aștept în bizare palate

Din lumi neștiute, cu nume ciudate.

Tronuri de aur te-așteptă, stăpână

Peste imperii, sub claruri de lună.

Vino, te-aștept pe o tainică mare

Printre furtuni luminate de soare

Vom naviga spre visate limanuri

Perle îţi voi dărui, și mărgeanuri.

Vino, te-aștept pe o bancă-n grădină

Sub un felinar cu lumină puţină

Singuri vom fi într-o lume pustie

Îmbrăţișaţi, nimeni să nu ne ştie…

• Alexandru Cazacu

Semne pentru Iulia

1. Vom fi declaraţi Iulia, ca ultima soluţie

a unui interval de Septembrie

providenţiali şi confuzi

atunci când dezamăgirea atinge cota de avarie

iar curajul de a te înfrunta pe tine însuţi

pare un numar de acrobaţie

supravieţuind tehnologiilor cu valoare adaugată

şi unui mountain-rousse sentimental

când seara devine albă ca o iniţiere

într-un ordin secret şi meridional

unde nu plec să te caut

ci vin să te găsesc

undeva în geometria variabilă

a zilei de mâine

jumătate veselă, jumătate tristă

pentru trupurile noastre

ca două lame de cuţit

ca două mecanisme de măsurat

saltul unei feline gata să prindă prada

căreia îi împrumută ochii

venetia florian doru crihana

Florian Doru Crihană, Veneția

• Gabriel Enache (n. 1973, Târgovişte) este licenţiat al Facultăţii de Litere, Universitatea Bucureşti. Master antropologie CESI (Centrul de Excelenţă pentru Studiul Imaginarului), Universitatea București. A publicat în mai multe ziare şi reviste din ţară și in publicaţia de studii antropologice „Salt“ din SUA. A lucrat ca jurnalist cultural (Radio România Cultural, Mediafax), ziarist („Dâmboviţa”, „Obiectiv dâmboviţean”, Radio Uniplus, „Independentul”). A publicat poezie, proză, eseu în „Climate literare”, „Singur”, „Litere”, „Biblioteca”, „Martor”, RIS (Revista de Istorie Socială) etc. Premiat de revista „22” (2002) pentru eseu politic. A editat singur sau în colaborare două reviste manuscris (Logos, S(b)rot). A participat la expoziţii de artă: Icoana –discurs poetic şi poveste, împreună cu Adrian Pancu, 10 Ani de MTR (Muzeul Ţăranului Român), cu Cosmin Manolache, Călin Torsan, Ciprian Voicilă, Lila Passima, Irina Nicolau etc., prezent în proiectul colectiv De la comunism la coca-cola, împreună cu colegi şi colaboratori de la MTR. A colaborat la executarea decorului operei Oedipe de George Enescu, regia Andrei Şerban, Opera Naţională Bucureşti. Membru în cenaclul „Litere“ din cadrul Facultăţii de Litere din Univ. Bucureşti, condus de Mircea Cărtărescu. Curs de creative wryting, Institutul PRO, Bucureşti.

Vis levantin

Petruței Șerban

era în amurg

un amurg colorat ca cenușa sub foc

un zeu privea obosit în oglindă

cenușa desigur durea…

fărâmițat chipul curgea peste lucruri

și mii de ceasuri moi se scurgeau pe pereți

iar timpul desigur ardea…

caderea bastiliei florian doru crihana

Florian Doru Crihană, Căderea Bastiliei

La capitolul Proză sunt semnalate: romanul în curs de apariţie Aspecte inedite din viața lui, ce poartă semnătura scriitorului Dan Iancu; Louise Dăncescu, Poveşti patetice, Ştefan Doru Dăncuş, Te iubesc, puşcăria mea!

Gabriel Enache semnează cronica Poezia ca… joc secund, la volumul Evanghelia după Maria din Magdala: Poeme nebune, sonete stricate și alte blasfemii curate de Sebastian Drăgan (Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2012): „Odată cu lansarea acestei cărți, Evanghelia după Maria din Magdala: Poeme nebune, sonete stricate și alte blasfemii curate, poetul ni se relevă ca un stăpân deplin al măiestriei poetice prezente. Spun asta pentru că odată cu această carte (ne)bună, poezia lui Sebastian Drăgan începe să își trăiască cu adevărat modernitatea fără compromisuri, să își arate calitatea detaliului și, de asemenea, obsesia de a-și controla până la capăt trăirile poetice mai mult sau mai puțin er(e,o)tice! Surprinde în Evanghelia… lui Sebastian Drăgan universul poetic și scriitura extrem de personalizate; ne propune, în aparență, un decadentism luminat (dacă îl pot numi așa), o lume a neliniștii iubirii/ îndrăgostirii și a insomniei existenței, existență în care singurele speranțe rămîn dragostea, scrisul și… descrisul transfigurat în poezie. «…Doar inima, doar inima-mi simțeam dogorând/ precum soarele…».

În paginile revistei, la rubrica Cronică literară, mai citim:

• Constantin P. Popescu despre Gânduri ciobite, autori: Hedir Al-Chalabi și Petru Don (Editura Mirador, 2012): „…Cei doi autori, Hedir Al-Chalabi și Petre Don, oferă un dar (Don) potrivit unei lecturi pe o scenă, în lumina unor reflectoare simple, reliefând numai ochii celor doi protagoniști. Și spectatorul să primească aceste cioburi de gânduri pentru a le întregi, pentru a se bucura și pentru a deveni mai bun. Citez: «Întinde-mi piciorul pe-o scândură de lemn și unge-mă cu șoapte, proptește-mi cotul de umărul tău uscățiv să nu mai stau cu gâtul aplecat. Simți agonia? Spinii ne-astupă treptat toți porii, respirăm arșiță, cuburile de gheață se topesc… expir cenușă.» (pag. 28). Din poezia veche a lumii se desprind frânturi singular trăite de cei doi, dar împreunându-se armonic, asemenea frunzelor aceluiași copac al toamnei tăcute pe cărări…”

constantin tanislav pescari

Constantin Tanislav, Pescari

• Grigore Timoceanu: Culorile fonetice ale Cameliei Iuliana Radu: „Apărută în cadrul proiectului „Întoarcerea poetului risipitor” al Editurii Singur, cartea Tangerine tango, scrisă de Camelia Iuliana Radu pare o dezlănţuire de curcubeie. Împărţite în cinci secţiuni, poemele sale emană o transpunere fonetică a culorilor. De fapt, culorile sunt prezente în tot volumul, fiind asociate cu stări de spirit ca în Lamentaţia: «[…] Durerea mea este vânăt-albastră / o lovitură în carnea prezentului,/ un cearcăn sub ochiul obosit.». La fel se termină şi poemul Visul: «[…] Te-ai apropiat de mine, ai desfăcut sacoşa, / ai pus mandarine pe masă, alune, şalul oranj, / cutia cu pantofii roşii, un medalion de coral / şi ai aprins focul.” Dacă în aceste exemple descifrăm o atmosferă mai domestică, să spunem aşa, mai personală, mai propice unor intimităţi colaterale care generează starea de creaţie, în alte poeme observăm aplicarea culorilor pe simboluri cum ar fi Luna (poemul Povestiri despre Lună, când nu este acasă), apa (poemul Insight), umbra (poemul Fereastra) sau focul (poemul Culori pentru pasărea timpului)…”

„Ghemele târziului” – o carte de poezie adevărată: „Una din surprizele editoriale din anul 2011 (din păcate, prea puțin mediatizată) este, cu siguranță, volumul de versuri Ghemele târziului al Mirelei Ispășoiu (Editura Eubeea). Consecință firească a unor puternice decantări sufletești, poezia acestei autoare se impune în primul rând prin excelenta capacitate concizie, de restrângere a sensurilor în formule cât mai reduse; apropiate cumva de haiku dar completate de o seducătoare alunecare în tematici care necesită o altă abordare a cuvintelor. Poemele adunate în această carte de Mirela Ispășoiu se constituie într-un fel de incantație magică, menită să alunge impresiile fugitive ale cititorului…”

• Lucian Gruia: Ion Spânu – O interpretare de referinţă a dramei Meșterul Manole de Lucian Blaga: „Cartea lui Ion Spânu, Meșterul fiinţei. Prolegomene la o nouă interpretare a dramei Meșterul Manole de Lucian Blaga (Ed. Dionysos, 2012) anunţă o viitoare carte de referinţă asupra piesei de teatru omonime. Cercetarea porneşte de la locuirea heideggeriană, dezvoltă prin similitudini semantice scenariile iniţierii din doctrinele indiene, mitiogice greceşti şi creştine; urmăreşte treptele gnoseologice spre cunoaşterea absolutului; precum şi etapele realizării creaţiei artistice, ajungând la desăvârșirea prin jertfă, sacrificiu și suferinţă. Autorul deplânge faptul că Heidegger, în teoria locuirii, nu s-a oprit și asupra spaţiului sacru pe care îl reprezintă biserica. Casa oferă omului locuire, găzduire dar tetrada: pământ – cer – divini – muritori, rămâne neîmplinită. Filosoful german interpretează şi mănăstirea doar ca un campus de chilii care oferă găzduire și ocrotire. Dar biserica, în care se petrec ritualurile religioase și rugăciunile, aflată în centrul complexului monahal, reprezintă altceva. Pentru Ioan Spânu mănăstirea simbolizează centrul lumii iar biserica axa acesteia, prin care se realizează comunicarea pământ – cer şi astfel tetrada se împlineşte. În problema destinaţiei construcţiei, constă diferenţa dintre Legenda Mănăstirii Argeșului (mănăstire) și drama Meșterului Manole (biserică)…”

adorno

Theodor Adorno

• Boris Marian: Adorno și morala noastră: „În anul 1999 apărea la Editura Univers, în traducerea unui ilustru germanist, Andrei Corbea-Hoişie, o carte aforistică a lui Theodor Adorno, Minima Moralia. Autorul este unul dintre străluciţii filosofi ai secolului XX, s-a născut în 1903 la Frankfurt, tatăl său fiind evreu, iar mama corsicană, de unde și numele preluat de fiu. În acte el era trecut Theodor Ludwig Wiesegrund. Pasionat deopotrivă de filosofie și muzică (a fost și compozitor de talent, interpret de jazz, pe care l-a studiat cu Bernhard Sekles), el a obţinut titlul de doctor în filosofie, în anul 1924, cu o teză despre Kierkegaard, un mare gânditor, filosof, moralist al secolului XIX. Între anii 1925–1928 a studiat cu Alban Berg, compoziţia, la Viena. Reia studiul filosofiei în 1928, la Institutul de Studii Sociale din Frankfurt cu marxistul Felix Weil (n.n., a nu se identifica marxismul originar cu ideologia partidelor comuniste din acea vreme). În 1931 se înfiinţează Școala de la Frankfurt, un cerc de studii filosofice, din care făceau parte, pe lângă Adorno, Horkheimer, Walter Benjamin, Herbert Marcuse (marxist până la finele vieţii), Erich Fromm…”

• Geo Călugăru: Fantastica aventură a descoperirii sinelui: „Realizată profesional la nivel de performanţă, inginer electronist, cercetător știinţific, la Institutul pentru Cercetări şi Proiectări Automatizări din Bucureşti, posesoarea unui brevet de invenţie, intitulat „Metodă şi aparat pentru măsurarea parametrilor motoarelor termice cu piston”, autoare a numeroase articole știinţifice în revista de specialitate „Construcţia de mașini”, participantă cu comunicări la simpozioane şi sesiuni ştiinţifice, cu alte cuvinte, un nume recunoscut în aria de preocupări profesionale, doamna Florica Gh. Ceapoiu ar fi avut destule motive să fie mulţumită de sine însăși. Aceasta, dacă toate bucuriile, tristeţile, durerile, extazul, iubirea aproapelui, ca parte a dumnezeirii din sine, locul natal ca parte a întregului cu numele ţară, tot ce ţine de om, a avea în sine seva și lumina cuvântului care zidește, nu s-ar fi acumulat și sedimentat în adâncul fântânii sufletului său, ca la un moment dat, asemeni lavei unui vulcan, mult timp aflat în adormire, să se trezească deodată și să ne arate ce este aceea o forţă a naturii dezlănţuite, Florica Gh. Ceapoiu n-ar fi fost poeta de astăzi, demnă de atenţia și respectul a numeroși cititori, dar și al multor personalităţi din lumea scriitorilor, criticii și istoriei literare…”

Din secţiunea Perspective istorice am reţinut: Scriitori interziși în România interbelică, articol semnat de Ioana Manta-Cosma; Continuitatea unui drept– Basarabia de Camelia Pantazi Tudor; Chelniţa, un sat din ţara Chioarului – aspecte politice şi toponimice, semnat de Radu Botiş.

Boris Marian dedică un articol academicianului Solomon Marcus – între matematică, viață și artă.

„Primele rânduri ale unei cărţi au o importanţă aparte, căci principalul lor scop este să fascineze cititorul şi să îl determine să devoreze cartea ce o are în mână” – este argumentul Lidiei Patricia, care selectează câteva Fraze introductive memorabile din romane celebre. Printre acestea: „Familiile fericite sunt toate la fel, fiecare familie nefericită este nefericită în felul său propriu” – Lev Tolstoi, Anna Karenina; „Eu, Tiberius Claudius Drusus Nero Germanicus şi aşa mai departe (fiindcă n-o să vă plictisesc de la început înşirându-vă toate numele şi titlurile mele!), poreclit până deunăzi de prieteni, de rude şi de intimi «Claudius Idiotul», «Claudius ăla», «Claudius Bâlbâitul», «Clau-Clau-Claudius» sau, rareori, «Sărmanul unchi Claudius», mă pregătesc să scriu pentru posteritate ciudatele întâmplări ale vieţii mele; încep, aşadar, cu frageda mea copilărie şi-mi voi urma povestirea an cu an, până voi ajunge la acea dată fatidică a vieţii mele, cu vreo opt ani în urmă, când, la cincizeci şi unu de ani, s-a abătut asupra mea «nenorocirea aurită», din care nu m-am mai putut apoi niciodată descurca.” – Robert Graves, Eu, Claudius Împărat; „Este un adevăr universal recunoscut că un burlac, posesor al unei averi frumoase, are nevoie de o nevastă.” – Jane Austen, Mândrie şi prejudecată.

hans-christian-andersen

Hans Christian Andersen

Sub semnătura lui Tibi Oprea, revista publică povestea Lumânare de seu de Hans Christian Andersen, descoperită după două aproape secole: „Manuscrisul unei opere semnată Hans Christian Andersen din perioada sa de şcoală a fost descoperit pe fundul unei cutii din arhivele localităţii daneze Funen de istoricul Esben Brage, situată în apropiere de Odense, oraşul natal al scriitorului. Intitulată Lumânare de seu, opera spune povestea unei lumânări care ajunge să fie neglijată şi să se înnegrească, până în momentul în care importanţa ei este redescoperită şi pusă în valoare. Povestioara scrisă de mână în cerneală îi este «dedicată doamnei Bunkeflod, din partea devotatului ei HC Andersen». Ulterior, în cerneală neagră, se vede adăugată o nouă dedicaţie, GPentru P Plum de la prietena lui, Bunkeflod».

Experţii sunt de părere că opera a fost scrisă în perioada urmării cursurilor școlii de gramatică la mijlocul anilor 1820, în special datorită stilului simplist şi metaforic al povestirii, care nu este deloc asemănător cu lucrările elegante scrise de acesta la maturitate. De asemenea, doamna Bunkeflod a fost identificată ca fiind o văduvă pe care autorul obişnuia să o viziteze în copilărie, pentru a-i citi şi de la care împrumuta cărţi. Totodată, ei bănuiesc că scrierea ar fi o copie a manuscrisului original, care s-ar fi pierdut.”

Wislawa Szymborska

Wisława Szymborska

La rubrica Traduceri, Alice Valeria Micu o prezintă pe Wisława Szymborska, poetă din Cracovia, care a fost propusă la Premiul Nobel în 3 octombrie 1996: „Nu se poate spune că Wislawa Szymborska s-a impus prin vastitatea operei, compusă din douăsprezece volumașe, de-a lungul a cincizeci de ani de activitate literară. Ceea ce contează este profunzimea reflecţiilor sale poetice, capacitatea ei de a se întreba pe sine despre sensul existenţei, cu formulări care au lăsat deoparte susţinerea „marilor construcţii”, ca ideologie.

Scriitura ei, care este una filosofică și reflexivă, glumeaţă și impulsivă, impresionează prin concreteţea lucrurilor, a situaţiilor și a sentimentelor cele mai comune, aproape banale, până în punctul ce poate fi definit „locul cotidianului”. Un cotidian care se iveşte dintr-o stare precisă şi din experienţa individuală, care nu se pretează niciodată generalizărilor. Este o „poezia cotidiană”, fără concesiuni făcute literarului sau sublimului și căreia îi este necunoscută orice formă de retorică.”

Mulţumire

de Wislawa Szymborska, traducere de Alice Valeria Micu

Datorez mult

celor pe care nu-i iubesc.

Ușurinţa cu care accept

ca ei să fie mai aproape decât un altul.

Mă simt în pace cu ei

și liberă cu ei

şi asta nu mi-o poate da iubirea

şi nici nu reuşeşte să mi-o ia.

Nu-i aștept

de la uşă la fereastră.

Răbdătoare

aproape ca un meridian

înţeleg

ceea ce iubirea nu înţelege,

iert

ceea ce iubirea n-ar ierta niciodată.

De la întâlnire la o scrisoare

trece nu o eternitate,

ci doar câteva zile sau o săptămână.

Călătoriile cu ei sunt mereu reușite,

concertele sunt ascultate în profunzime,

catedralele vizitate

și peisajele abrupte.

Și atunci când ne despart

şapte munţi şi râuri

sunt munţi și râuri

pe care le găseşti în orice atlas.

Este meritul lor

dacă trăiesc în trei dimensiuni,

într-un spaţiu nici liric, nici retoric,

cu un orizont adevărat, de vreme ce e mobil.

Ei înșiși nu au habar

cât duc în mâinile lor goale.

„Lor nu le datorez nimic!”

– ar zice dragostea

despre acest subiect deschis.

Pușa Roth

Calendar: Alexandre Gustave Eiffel

În decembrie marcăm de două ori în calendar numele constructorului celebrului turn devenit emblemă a Parisului, inginerul Alexandre Gustave Eiffel, născut în 15 decembrie 1832, la Dijon, Côte d’Or, mort în 27 decembrie 1923, la Paris. Numele fusese preluat de la unul dintre strămoşii săi germani, născut la Marmagen, în Eifel, ţinut din vecinătatea graniţei dintre Germania şi Belgia şi franţuzit prin dublarea consoanei „f” şi mai ales prin pronunţie (efél, cu acentul pe a doua silabă).

După studii la Colegiul Sainte-Barbe, în 1852 Alexandre Gustave Eiffel a fost admis la Şcoala Centrală de Arte şi Meserii din Paris, pentru ca apoi să fie admis la École Polytechnique din Paris, cea mai prestigioasă instituţie de învăţământ superior politehnic a vremii.

După câteva luni în care a lucrat la pulberăria din Châtillon-sur-Seine, s-a angajat la Compania de Căi ferate din Vest, unde, în 1856, îl cunoaşte pe Charles Nepveu, antreprenor specializat în construcţii metalice. Acest tip de construcţii deveniseră foarte căutate la mijlocul secolului al XIX-lea, odată cu dezvoltarea industriei metalurgice. Ele se dovedeau nu numai rezistente, ci şi relativ uşor de montat, făcându-se, pe deasupra, economie de alte materiale tradiţionale, destul de costisitoare.

Eiffel este repede atras de construcţiile metalice care aveau să-i aducă celebritatea. Prima sa realizare, podul feroviar de la Bordeaux (1858), în construirea căruia foloseşte o tehnică nouă de asamblare a construcţiilor metalice, bazată pe aer comprimat, îi aduce deja, la 26 de ani, notorietatea.


După puţin timp, înfiinţează prima sa societate de construcţii metalice, care cumpără atelierele de la Levallois-Perret, în apropiere de Paris. Întreprinderea se bucură de succes, primind comenzi pentru cele mai importante construcţii metalice atât în Franţa, cât şi în alte ţări din lume: Galeria maşinilor pentru Expoziţia universală de la Paris, din 1867, Gara de Vest din Pesta, Observatorul astronomic din Nisa, Viaductul Maria Pia din Portugalia, podul metalic din Hanoi, viaductul de pe linia de cale-ferată Paris–Mantes par Conflans sur Oise, pentru a enumera doar câteva.

Eiffel realizează scheletul metalic al Statuii Libertăţii din New York, cadou al Franţei cu ocazia aniversării a 100 de ani de la Declaraţia de Independenţă a Statelor Unite (1776).

Inginerul Eiffel este autorul planurilor pentru construirea Marelui Hotel Traian din Iaşi, terminat în 1882, clădire elegantă, în stil neoclasic francez.

Dar, fără îndoială, opera sa cea mai cunoscută rămâne Turnul parizian care îi poartă numele, cea mai înaltă construcţie din lume la data respectivă.

Turnul a fost construit în perioada 1887–1889, în vederea Expoziţiei universale de la Paris, din 1889, care avea caracter aniversar (se împlineau 100 de ani de la Revoluţia Franceză). Proiectul de a ridica un turn metalic de 300 de metri, care să întreacă în înălţime tot ce se construise până atunci, fusese aprobat încă din 1883. Ideea aparţinea unor ingineri din întreprinderea lui Eiffel, Émile Nouguier şi Maurice Koechlin, schiţa acestuia din urmă, făcută în 6 iunie 1884, fiind îmbunătăţită de arhitectul Stephen Sauvestre, căruia i se încredinţase decorarea turnului.

Proiectul intrase însă în impas. Gustave Eiffel cumpără brevetul în toamna anului 1884. După un lung şir de ezitări, de întâmplări nu tocmai favorabile, de controverse, de acuze şi proteste inclusiv din partea unor artişti binecunoscuţi (Charles Gounod, Charles Garnier, Victorien Sardou, Alexandre Dumas-fiul, Sully Prudhomme, Leconte de Lisle, Guy de Maupassant ş.a.), lucrările încep la 28 ianuarie 1887. Ritmul de lucru este aproape neverosimil: 12 metri de construcţie pe lună. Pe şantierul de pe Câmpul lui Marte, în apropiere de Cheiul Senei, nu se face decât asamblarea, confecţionarea elementelor componente realizându-se în atelierele lui Eiffel din Levallois. Materialul folosit este oţel fabricat la Uzinele din Reşiţa.

La 14 iulie 1888, constructorii ating deja etajul al doilea al Turnului. La 31 martie 1889 termină etajul al treilea, deschiderea oficială având loc la 6 mai acelaşi an. Pentru întreţinerea sa sunt necesare 50 de tone de vopsea maro închis, o dată la 7 ani. Depinzând de temperatura aerului, Turnul Eiffel îşi schimbă înălţimea cu câţiva centimetri datorită contracţiei şi dilatării aliajului de metale.

Interesant este de ştiut că iniţial, Turnul Eiffel fusese destinat a rămâne doar zece ani, urmând să fie dezinstalat. De mai bine de un secol el a devenit însă mândria Parisului, atrăgând de la bun început un număr mare de vizitatori. Cumulată, cifra vizitatorilor depăşeşte astăzi 200 de milioane – vizitatorul cu numărul 200.000.000 a fost înregistrat la 28 noiembrie 2002.

Costin Tuchilă

Sous le ciel de Paris – Edith Piaf

Sous le ciel de Paris – Mireille Mathieu

Sous le ciel de Paris – Juliette Gréco