Traian Furnea, poetul care căuta imagini

Niste-poezii-Traian-Furnea-editura-eikon

cronica literara liber sa spunPrin cea de-a doua jumătate a anilor ’70, în redacţia „Scânteii tineretului” putea fi întâlnit un băiat delicat, frumos nu doar la înfăţişare, cât mai ales prin felul său de a se purta. Dădea, el, primul, „bună ziua”, bătea de fiecare dată la uşa biroului şi, după ce intra, mai întreba, aşa, ca să fie sigur că nu este un inoportun: „Permiteţi?” sau: „Vă deranjez?” Lucru neobişnuit – şi atunci ca şi acum – când redacţiile erau şi sunt asaltate de feluriţi veleitari şi de tot felul de fufe tupeiste, numai aere, pretenţii şi agramatism, care nu fac decât să dovedească, o dată mai mult, cât amar adevăr au vorbele unuia dintre adevăraţii ctitori ai României moderne, I. L. Caragiale: „Cel mai greu lucru pentru un român care are o foaie de hârtie, un creion şi ştie să scrie e… să nu scrie!”

Drum prin redacţie tânărul băieţandru avea, de regulă, în biroul unde lucra nenea Iancu (Alexandru Iancu), minunatul nostru coleg şi neuitatul sufletist care, pe vremea aceea, realiza, dacă nu mă înşel, în paralel cu Bebe (Vasile) Răvescu – alt „frumos nebun” al redacţiei –, rubrica „Azi”, ce apărea în pagina a V-a a ziarului.

traian furnea portret cronica de serban cionoff

Traian Furnea

Şi uite aşa, tot venind acest băiat frumos şi bine crescut, ba prin secţia „Documentare”, ba, mai apoi, prin cea de „Externe” a ziarului, adică tot pe unde îl aducea pe nenea Iancu „mini-rotaţia cadrelor” la nivel redacţional, azi aşa, mâine tot aşa, el ne devenise chiar familiar şi, după ce am schimbat vreo două sau trei vorbe, în trecere, l-am cercetat pe gazda şi editorul lui cerându-i deluşiri despre identitatea musafirului.

Nu mică mi-a fost, mărturisesc, mirarea atunci când am aflat că băiatul se numea Traian Furnea şi că este una şi aceeaşi persoaană cu autorul unor caricaturi „cu tâlc” apărute în coloana din dreapta paginii a V-a la rubrica pomenită. Mirarea mea a fost cu atât mai mare cu cât aceste caricaturi erau foarte acide şi, chiar dacă rigorile auto-cenzurii impuse redacţiilor după formala defiinţare a cenzurii – mai corect: Direcţia generală a presei şi tipăriturilor de pe lângă Consiliul de miniştri al R. S. România – erau cele care erau, ele, caricaturile aveau un mesaj direct şi bine ţintit. Stilizate, conturate în doar câteva linii sugestive, desenele lui Traian Furnea „spuneau” de fiecare dacă un anume „ceva”. Fireşte, un „ceva” nu prea plăcut acolo, undeva…

Mai mare mirarea mi-a fost când, citindu-i câteva bucăţi publicate în revistele vremii, am constat că Traian Funrea scria poezii… şi nu doar versuri! Adevăr pe deplin confirmat de lectura volumului său de debut, Legitimaţie de poet, apărut prin 1982 la Editura Albatros, ca şi a altor poeme ale sale. Sincer să fiu, nu îmi amintesc dacă Traian Furnea a publicat şi în „SLAST” („Suplimentul literar artistic al Scânteii tineretului”), dar pot spune cu certitudine că el devenise un nume distinct al poeziei tinere.

Cât priveşte întrebarea: „dacă poetul Traian Furnea l-a pus în umbră pe caricaturistul Traian Funrea sau… viceversa?”, aici cred că lucrurile stau mult mai simplu, pentru că, de fapt, poetul şi caricaturistul erau două chipuri complementare de manifestare ale unei aceleiaşi unice vocaţii de a căuta şi restitui esenţialul în cele mai potrivite expresii.

După cum spuneam, în afara câtorva cuvinte schimbate aşa, în trecere, nu am avut cu omul Traian Furnea ceea s-ar putea numi o amiciţie, dar asta nu m-a împiedicat să nu îi preţuiesc, deopotrivă, condeiul şi peniţa. Peste câţiva ani, prin 2004, am aflat că s-a stins. Nu împlinise nici 50 de ani, vârsta de la care oamenii serioşi încep foarte serios să se gândească la cum anume pot să îşi alcătuiască ediţia operelor complete. Şi iată că, nu demult, la prestigioasa editură clujeană EIKON a apărut o antologie de aproape 500 de pagini intitulată, atât de simplu şi de frumos: Nişte poezii*), reunind cam tot ce a scris Traian Furnea. Ediţie a cărei valoare este fericit întregită de subtitlul Cuvânt înainte datorat tot alcătuitorului său, Iulian Boldea.

traian-furnea-caricatura

E mult? E puţin? – nici eu nu ştiu ce aş putea să răspund, de-ajuns este şi rămâne împrejurarea că acest volum îşi are o certă, solidă unitate interioară dată de însuşi credo-ul poetului („Caut imagini”). Credo pentru care pledează în aceste versuri de o rară simplitate şi dezinvoltură tinerească: „La capătul maşinii 20 barat/A înflorit Mâna Maicii Domnului/Şi sub tricoloruri colorate/Saltă sânii fecioarelor/Ca nişte purcei într-un sac/Legat la gură//Copiii dau cu pietre/În stâlpii de telegraf/Iar în firul de iarbă/ Duduie pofta de viaţă şi curiozitatea/ E totul o trudă/La pomparea sevei spre florile unui echilibru/ Ţinându-le el pe toate/Într-o aceeaşi şi la fel de caldă matrice//Numai eu/ Cu buzunarele pline de frig/ Târâş prin colbul drumului/De la viaţă la moarte//Caut/Caut imagini.” (Zi de primăvară).

„Caut, caut imagini”, iată, aşadar, tâlcul nobil al sisificului travaliu al poetului Traian Furnea. Un tâlc pe care îl vom putea desluşi şi în acest poem foarte înrudit cu spiritul Necuvintelor lui Nichita Stănescu: „Cu falsă modestie/Bucuros de libertatea sa/Naratorul cucerea cuvintele//Orice cuvânt rostit /E un cuvânt cucerit/ Obişnuia naratorul să spună// Într-o lume paralelă/Sângera lanţul de la grumazul/Originalei tăceri/A originalei narări// Orice cuvânt nerostit/E un cuvânt cuceritor/ Obişnuia să gândească /Originala tăcere/ A originalei narări.” (În negativ).

Mă întrebam, ceva mai înainte, dacă nu cumva poetul, visătorul Traian Furnea l-a eclipsat pe caricaturistul, pe satiricul Traian Furnea. Şi iată că descopăr cu plăcută surprindere răspunsul lui Traian Furnea însuşi în acest text de o captivantă forţă de a spune lucrurilor pe nume: „Da’ ia spune unde lucrezi/Dumneata la papetărie să trăiţi şi/Ce vinzi dumneata acolo la papetărie/Eu vând creioane şi gume şi cerneală/ Caiete şi cărţi şi păpuşi să trăiţi/Şi hârtie ziceai şi hărţi ziceam/Să trăiţi şi harta patriei/Şi harta patriei să trăiţi atât/ Ne ajunge notează grefier// Pentru vânzarea de ţară.” (Justiţie).

Sfios şi pătimaş, subtil şi tranşant, pierdut în visări nesfârşite sau foarte trăitor ale celor de fiecare zi, Traian Furnea revine cu acest volum nu doar pe raftul bibliotecilor, cât, mai cu seamă, în actualitatea, sever orânduită, a adevăraţilor creatori de frumos esenţial şi durabil.

Şerban Cionoff

*) Traian Furnea, Nişte poezii, ediţie, cuvânt înainte, note bio-bibliografice de Iulian Boldea, Cluj-Napoca, EIKON, 2013.

Eminescu – Securitatea și siguranța națională a României

George-Ene__Eminescu-securitatea-si-siguranta-nationala-a-Romaniei-

eveniment liber sa spunEditura EIKON și Asociația „Ospeţia din România – Tradiție și Evoluție” vă invită miercuri, 26 februarie 2014, începând cu ora 16.00, la Hotel Ramada-Majestic, Sala Academiei, (Calea Victoriei nr. 38–40, parter) la lansarea volumului Eminescu – Securitatea și siguranța națională a României de prof. dr. George Ene.

Eminescu – Securitatea și siguranța națională a României  este o lucrare-document, ce conturează o imagine a lui Eminescu mai puţin cunoscută de publicul larg, de apărător al intereselor ţării şi de analist de excepţie în probleme politico-diplomatice. Ca observator atent al lumii politice, în calitate de redactor, ulterior redactor-şef al cotidianului „Timpul”, Eminescu sesizează și critică incapacitatea şi insuficienta voinţă politică a structurilor de guvernare ale acelor timpuri. Preocupat de problemele și soarta naţiunii, la curent cu publicaţiile străine ale vremii, consultând documente istorice şi oameni implicaţi în activităţi de politică externă, Eminescu a lăsat în urmă o serie importantă de articole social-politice şi o corespondenţă impresionantă, studiate de prof. dr. George Ene vreme de 15 ani şi adunate într-o carte captivantă şi gravă despre destinul României.

Participă: prof. univ. dr. Ilie Bădescu, prof. univ. dr. Mihail Diaconescu, prof. univ. dr. Nicolae Georgescu, prof. univ. dr. Dan Banciu, Gr. (r) prof. univ. dr. Cristian Troncotă, Gr. (r) Dr. Mircea Chelar. Moderator: Dan Toma Dulciu.

www.edituraeikon.ro

 

Zâmbind, cu amară ironie, sub o pălărie de pai

cronica literara palaria de pai cleopatra lorintiu

cronica literara liber sa spunDe mult aşteptam o scriere precum romanul Cleopatrei Lorinţiu, Pălăria de pai (Editura EIKON, Cluj Napoca, 2013)! O carte care să spună, cu o ironică detaşare, adevărul amar despre cum se lovesc românaşii noştri cu capul de pragul de sus atunci când văd cu ochii lor şi simt pe propria piele cum stă treaba cu Occidentul care numai atâta aştepta: să venim noi, la masa pusă, în „societatea tuturor posibilităţilor”.

Fiindcă asta este morala captivantului roman scris, cu mână sigură, de poeta Orei culorilor. Aşadar, un el, Bertrand, cunoaşte pe net – unde altudeva?! – pe Ange Colona d’Istria din Corsica. Acesta îi promite marea cu sarea, îmbiindu-l să vină cât mai degrabă spre a se apuca de o treabă nemaipomenit de frumoasă şi, mai ales, de bănoasă. Pe scurt, acel Ange dimpreună cu soaţa sa erau nişte filantropi cu pungă doldora şi cu inima larg deschisă, care puneau la cale nişte caravane umanitare pentru România, ţara natală a soaţei lui Bertrand şi într-un fel şi a lui Bertrand însuşi. Spaţiul virtual al internetului şi imaginaţia înfierbântată a omului de bună-credinţă concură la o poveste în care feeria peisajului Corsicii se împleteşte cu promisiunile de opulenţă şi de ospitalitate debordantă, aşa încât Bertrand şi soaţa lui nici nu mai stau pe gânduri şi iau calea spre „tărâmul făgăduinţei”. Unde mai pui că tot pe acolo Bertrand mai avea un vechi prieten de nădejde, unul Jean Castaldi, pe care la un ceas de ananghie îl ajutase şi care, acum, era şi firesc să îl omenească aşa precum scrie la carte.

palaria de pai

În semn de „porte bonheur”, naratoarea, soţia lui Bertrand, îşi ia pălăria de pai, soră bună, crede ea, cu pălăria dintr-o celebră pânză a lui Delacroix, dar şi amintire a copilăriei sale năsădudene.

Dar, odată ajunşi în Corsica, pe cei doi îi încearcă o amară dezamăgire. Palatul unde urmau să locuiască e, mai degrabă, o coşmelie, iar acel (zis) don Ange numai a… înger nu arată. Ca să nu mai vorbim despre acritura lui de nevastă… Despre bănetul care urma să curgă în valuri de neoprit, nici pomeneală! Cât îl priveşte pe samariteanul Jean Castaldi, orice încercare a lui Bertrand de a-i da de urmă se loveşte de netrecuta lege a tăcerii. Motivele nici nu sunt prea greu de bănuit…

Dar capacul peste toate astea îl pune aroganţa găunoasă cu care nişte terchea-berchea de teapa lui Ange îi tratează pe români. Care aroganţă nu trece mai departe de acest clişeu grobian: „Românii îşi vând copiii pe nimic, ştiu asta în mod pozitiv, zise Ange. Mi-a spus mie un prieten care a fost în Bucovina. Stau pe cleopatra lorintiumarginea drumului şi îi oferă pentru nimic, nici o sută de euro nu costă un copil din România, dar ce să faci cu el aici?”

Primitivismul acestei prejudecăţi, din păcate încă răspândită în anumite straturi ale unor occidentali numai prin apartenenţă geografică dar nu şi prin elevaţia spirituală, însă cu impertinente pretenţii de campioni ai super-democraţiei şi de arbitri ai ultra-civilizaţiei, contrastează frapant cu vastul bagaj de informaţii despre Corsica, oamenii, locurile şi istoria sa, cu care se înarmează, înainte de a pleca la drum, eroina şi cronicara acestei jalnice Odisei. În semn de respect faţă de gazde, dar şi de propria-i condiţie, de oaspete civilizat.

Dezamăgiţi, Bertrand şi soaţa sa iau calea întoarcerii, nu înainte de a afla că, într-un acces de nebunie (înscenată sau ba), Ange, care de fapt era un fel de pompier sau cam aşa ceva, îşi incendiase casa. Iar focul mistuise şi câteva lucruri pe care, în graba plecării, le uitase acolo povestitoarea. Printre care şi pălăria sa de pai.

În felul lor, flăcările care au făcut scrum pălăria de pai sunt un simbol al iluziilor spulberate… Aşa după cum fuga din Corsica, ţara iluziilor spulberate, a celor doi naivi dobândeşte valoarea unui simbol existenţial: „O fugă de un vis neîmplinit, de o nebunie de neînţeles, de o lume în care nu ne potriveam, de o ameninţare reală sau imaginară?”

Zâmbind, cu ironie amară, pe sub borurile pălăriei sale de pai, Cleopatra Lorinţiu a scris o carte dureros de sinceră prin adevărurile sale. Atât de sinceră încât nu m-aş mira dacă mâine-poimâine, vreun ifosat cu aere de revelaţie planetară o va acuza pe autoare de… „euro-scepticism”!

Şerban Cionoff

Arta violonistică a lui Ștefan Ruha, volume de Mirela Capătă

Vineri, 2 noiembrie 2012, la sediul Filarmonicii „Transilvania” din Cluj-Napoca, în Aula Magna a Casei Universitarilor, în pauza concertului care va începe la ora 19.00, va avea loc lansarea volumelor Ștefan Ruha, o viață în constelația viorii și În cercul magic al violonistului și profesorului Ștefan Ruha de Mirela Capătă, apărute la editurile Eikon din Cluj și Charmides din Bistrița. Prezintă: prof. univ. dr. Adrian Pop, prof. univ. dr. Ovidiu Pecican, Marius Tabacu, directorul Filarmonicii „Transilvania”, dr. Gavril Țărmure, editor. Evenimentul este organizat de Filarmonica „Transilvania” și Fundația și Societatea de Concerte – Editura Charmides Bistrița.

Cele două volume, la origine teză de doctorat, sunt o amplă și foarte documentată monografie, prima dedicată marelui violonist și profesor Ștefan Ruha (1931–2004). Cele peste 320 de pagini ale primului volum reprezintă o cercetare aplicată a biografiei artistice a lui Ștefan Ruha: Rădăcini. Anii de formare; Premizele unei mari cariere violonistice. Competiţii şi victorii: revelaţia unui talent de proporţii; Cariera de concertist; Ştefan Ruha. Menţiuni cronologice; rezumat şi concluzii în limba engleză; documentaţie şi o bibliografie impresionantă, cinci capitole de anexe şi fotografii.

În al doilea volum (308 pagini), În cercul magic al violonistului și profesorului Ștefan Ruha, Mirela Capătă analizează, din perspectivă muzicologică, Activitatea didactică a lui Ştefan Ruha (Recurs la memorie; Ştefan Ruha, profesor şi mentor; Ştefan Ruha, profesor invitat; Maniera de predare); Particularităţile violonisticii lui Ştefan Ruha şi arta sa interpretativă (Definirea tipului temperamental al violonistului Ştefan Ruha. Parametri: aptitudine muzicală, talent, genialitate); Tehnica violonistică şi stileme preluate de la „şcoala empirică”; Originalitatea tehnicii violonistice; Psihologia virtuozităţii lui Ştefan Ruha; Tradiţie, inovaţie, fluctuaţie şi stil în interpretările violonistului Ştefan Ruha; Stileme interpretative, repertoriu predilect etc., dar şi Analiza interpretării „Anotimpurilor” de Antonio Vivaldi. Capitolul Documenta, cu o excelentă documentație și organizare, este structurat astfel: Memoria oamenilor şi memoria hârtiei, „Dialoguri în contemporaneitate”, Articole, cronici apărute în ziare şi reviste româneşti şi de peste hotare, Ştefan Ruha, profesor invitat la cursurile de măiestrie de peste hotare, Activitatea concertistică reflectată în presa românească şi de peste hotare, Consemnări despre Ştefan Ruha apărute în cărţi şi dicţionare, Documente oficiale, Afişe, programe de sală, Înregistrări cu Ştefan Ruha, Discuri şi CD-uri Electrecord, Cardex Radio Bucureşti, Înregistrări audio-video.

„Pentru noi toţi, Ştefan Ruha va rămâne un mare Om, un virtuoz înnăscut, o culme a măiestriei şi un simbol”, conchide Mirela Capătă.

Ștefan Ruha

„Abordarea monografică întreprinsă de Mirela Capătă în legătură cu personalitatea marelui nostru violonist Ştefan Ruha este absolut binevenită, aş putea spune chiar salutară. Ne aflăm încă într-un moment când amintirea artistului este vie, referinţele preţioase ale contemporanilor (şi în primul rând ale soţiei, depozitara datelor acumulate în decenii de viaţă) sunt încă accesibile, o bună parte din documentaţia legată de activitatea artistică – ce nu a fost gestionată niciodată la modul profesional în timpul vieţii maestrului – este reconstituibilă. În aceste direcţii lucrarea doamnei Mirela Capătă realizează o sinteză documentară consistentă, rod al unei munci tenace, susţinute, pe parcursul căreia s-a desăvârşit pas cu pas profesionalizarea în domeniul autoarei, care provine din branşa interpretativă şi ca atare a abordat un front ştiinţific iniţial inedit pentru domnia-sa. Pasiunea autentică pentru tema aleasă, respectul adânc pentru personalitatea Maestrului Ştefan Ruha, mentor venerat în tainele interpretării violonistice, disponibilitatea şi curiozitatea orientată interdisciplinar ale autoarei tezei au constituit motivaţii puternice în susţinerea şi amplificarea cercetării sale.

Ștefan Ruha și dirijorul Lorin Maazel

Personalitatea artistică a violonistului este privită ca un «fenomen», încercându-se o definire cât mai aplicată, mai nuanţată şi mai personalizată a caracterului de fenomen atribuit lui Ştefan Ruha. Concură la această definire atât datele biografice, reconstituite cu atenţie, cât şi descrierea traseului specific de formare ca muzician şi violonist, de la «şcoala empirică» a lăutăriei, dominantă în mediul său familial, la fascinaţia muzicii culte şi a virtuozităţii emanate din aceasta, prin admiraţia pentru figura emblematică a lui Jasha Heifetz. Caracterul de fenomen este astfel legat de multiplicitatea sferelor de manifestare a talentului lui Ştefan Ruha, menţinută de-a lungul întregii vieţi, de disponibilitatea sa cu totul ieşită din comun, de armonia îmbinării dotărilor de muzicalitate, memorie, conformaţie fizică şi psihică, de raportul său organic, intim şi necesar cu instrumentul muzical. […]

Informaţiile bine documentate constituie atu-uri incontestabile, şi ele servesc mereu drept măsură de verificare a temeiniciei altor multe informaţii de circulaţie orală, ce sunt în mod obişnuit colportate în jurul personalităţilor, informaţii adesea viciate de deformări, inexactităţi, partizanate, interpretări tendenţioase şi întreg alaiul de posibile subiectivisme. La finalul muncii minuţioase întreprinse de Mirela Capătă, avem în faţă o lucrare consistentă, bogată în informaţie, o dovadă convingătoare a cunoaşterii acumulate în materie şi un valoros instrument de referinţă pentru oricare cercetare ulterioară a subiectului abordat.” – Prof. univ. dr. Adrian Pop, Academia de Muzică „Gh. Dima” din Cluj-Napoca.

Mirela Capătă

Absolventă a Academiei de muzică „Gh. Dima” din Cluj-Napoca, Mirela Capătă a urmat încă din studenţie cursurile de măiestrie de la Glasgow (Scoţia), Seminariile „B. Bartók” de la Szombathely (Ungaria), unde obţine diplome semnate de nume de rezonanţă ale artei interpretative mondiale, cum sunt: Max Rostal, André Gertler, Mark Knight şi Nilla Pierou. A urmat de asemenea, cursurile Academiei de Muzică „Tibor Varga” din Sion (Elveţia), ocazie cu care violonista se bucură de îndrumarea Silviei Marcovici. Numeroase participări la competiţii naţionale şi internaţionale au îmbogăţit palmaresul artistei la Concursul de cvartete Braşov 1978, Concursul Wieniawski (Polonia), Marckneukirchen (Germania), Barcelona (Spania,), Concursul „J. S. Bach” din Leipzig (Germania). Având un repertoriu bogat (atât în domeniul muzicii concertante, dar şi în genul cameral), a susţinut numeroase concerte şi recitaluri în ţară şi peste hotare, alături de interpreţi şi orchestre de prim rang, a efectuat înregistrări Radio-TV, CD şi DVD. Violonistă apreciată a Filarmonicii „Transilvania” din Cluj-Napoca, este fondatoarea Orchestrei de cameră „Camerata Romanica”, ansamblu alături de care a efectuat turnee în Italia, Belgia, Elveţia, Germania, Macedonia etc. Din toamna anului 1997, Camerata a trecut sub patronajul Radio Cluj, fapt ce a contribuit la intensificarea activităţii formaţiei pe plan zonal, prin susţinerea de concerte în transmisie directă din Studioul de la Casa Radio. Preocuparea pentru muzica barocă a determinat fondarea trio-ului „Ricercando il Barocco” (alături de clavecinista Ecaterina Botar şi violoncelista Ilse Herberth László), formaţie cu care a înregistrat integrala Sonatelor „da chiesa” şi „da camera” de A. Corelli şi a Sonatelor de J. S.  Bach.

Ștefan Ruha și Mirela Capătă, Radio Cluj, 1998

Activitatea concertistică, cuprinzând şi numeroase recitaluri vioară-orgă prin bisericile din Transilvania, este armonios îmbinată cu cea didactică, fiind cadru didactic asociat la Academia de Muzică „Gh. Dima” din Cluj-Napoca, obţinând în noiembrie 2011 înaltul titlu academic de „Doctor în Muzică, Magna cum laude”.

Costin Tuchilă