Maeștrii nu se dezmint niciodată

radu lupu si daniel barenboim foto agerpres

Radu Lupu și Daniel Barenboim. Foto: Agerpres

cronica muzicala liber sa spunDaniel Barenboim, Radu Lupu, Staatskapelle Berlin au deschis cea de-a XXI-a ediție a Festivalului Internațional „George Enescu” (1–28 septembrie 2013). Chiar dacă nu este întotdeauna util să comparăm, trebuie spus de la bun început că ediția-maraton de anul acesta, cea mai lungă din istoria de 55 de ani a Festivalului, a avut un început pe măsura notorietății sale. Festivalul „George Enescu” este, de decenii, comparabil cu marile manifestări de gen din lume, iar ediția 2013, prin programul său, ansamblurile, soliștii invitați, valoarea concertelor de până la ora la care scriu această cronică o confirmă pe deplin. Exceptând prima piesă din program, Rapsodia română nr. 2 în Re major de George Enescu, care a fost mai mult o „lectură” a partiturii, chiar și cu câteva greșeli ale unor instrumentiști (se întâmplă, iată, și la case mari…), seara de deschidere a Festivalului a încântat prin versiunea Concertului nr. 4 în Sol major de Beethoven, datorată pianistului Radu Lupu și prin Simfonia nr. 2 de Sir Edward Elgar, într-o remarcabilă tălmăcire a dirijorului Daniel Barenboim și a Capelei de Stat din Berlin, orchestră cu o prodigioasă tradiție, fiind una dintre cele mai vechi din lume. Construcție ireproșabilă, viziune romantică, rafinament extrem, particularități de intonație care îl fac imediat recognoscibil – sunt calitățile pe care le-am admirat acum, dar și în alte ocazii, la Radu Lupu. Poate că unii au fost mirați, ca de altfel și la alte ediții ale acestui Festival, de opțiunea repertorială pentru concertul de deschidere de anul acesta, Simfonia în Mi bemol major de Elgar. Astfel de întrebări nu sunt însă deloc fertile, ele neducând nicăieri. Opțiunea unui dirijor nu trebuie comentată, iar faptul că simfonia în discuție este puțin cântată la noi, necunoscută de publicul larg, devine tocmai un motiv de atracție în plus, reacția spectatorilor fiind pe măsură. Tributară întrucâtva lui Richard Strauss și, mai îndepărtat, lui Wagner, muzica lui Elgar este însă mereu tulburătoare prin substanța ei și mai ales prin modalițile de tratare armonică în Simfonia nr. 2, terminată în 1911.

daniel-barenboim

Daniel Barenboim

Două piese de mare popularitate au fost alese de Daniel Barenboim ca bisuri la concertul de deschidere: Vals trist de Sibelius și Poloneza din Evgheni Oneghin de Ceaikovski, pentru ca la al doilea concert, de luni, 2 septembrie, muzicienii germani și celebrul dirijor să ofere nu mai puțin de trei bisuri, un program de uverturi de Verdi: Preludiile la actele I și III (în original) ale operei Traviata și Uvertura operei „Vecerniile siciliene”, interpretate cu rară măiestrie: sonoritățile de o finețe extremă ale corzilor, țesătura spectrală a grupelor de violine divizate, într-un ton reținut, elegiac, foarte potrivit de altfel scriiturii verdiene, fără accente reliefate arbitrar, pasiunea funestă întrezărită în reluarea temei de către violoncele (Preludiul la actul I), învăluirile suflătorilor în celălalt preludiu, relieful dramatic și mai ales construcția în ansamblul ei, în Uvertura la „Vecerniile siciliene”.

daniel barenboim staatskapelle berlin concert deschidere festival enescu 1 septembrie 2013

Daniel Barenboim, Staatskapelle Berlin, Sala Palatului, 1 septembrie 2013. Foto: Agerpres

Și pentru că am vorbit de uverturi la operele lui Verdi, după un program „infernal”, Orchestra Națională a RAI, dirijată de Juraj Valčuha, și-a încheiat programul de luni, 9 septembrie, cu spectaculoasa Uvertură a operei „Nabucco”, mai rar programată în sălile de concert, în comparație cu alte piese similare (Forța destinului, de exemplu), într-o versiune deosebită prin relieful expresiv, atât din punct de vedere armonic și ritmic, cât și strict timbral. Iată un exemplu, un detaliu care poate scăpa ascultătorului, dar care este elocvent dacă ne gândim la planul timbral cercetat cu abilitate de dirijorul slovac, un talent exploziv – și implicit la armonie. Motivul heraldic intonat la începutul uverturii, scris de Verdi pentru cvartet de tromboni (trei tromboni și cimbasso, trombon contrabas cu valve, uzual în teatrele italiene de operă mai bine de un veac, folosit uneori și astăzi), a fost cântat de trei tromboni și tubă; în schimb, când partida respectivă a cântat cu întreg ansamblul, a fost folosit cimbasso, al cărui timbru, de trombon, e mai strident, poate mai arhaic, decât cel al tubei. Motivul cred că se subînțelege: dirijorul a căutat o sonoritate mai caldă, lipsită de posibile stridențe, în intonarea acestui motiv atât de emoționant cu care Verdi își începe opera compusă în 1841, motiv în care poate fi deslușită și nostalgia timpurilor mitice.

concert festival enescu barenboim radu lupu

Foto: Andrei Gîndac

În a doua seară a Festivalului, am avut ocazia de a-l asculta pe Daniel Barenboim în calitate de pianist, interpretând în compania lui Radu Lupu Concertul nr. 10 pentru două piane, în Mi bemol major, KV 365 de Mozart, într-un stil într-adevăr mozartian, exploatând nuanțele atât de bogate ale dialogului dintre cele două instrumente. Maeștrii nu se dezmint niciodată și această versiune a fost una dintre cele mai bune pe care le-am ascultat, în primul rând din punct de vedere stilistic. Daniel Barenboim a dorit să celebreze bicentenarul Verdi (n. 10 octombrie 1813) cu Patru piese sacre (Ave Maria, Stabat Mater, Laudi alla Vergine Maria, Te Deum), în care orchestra berlineză și Corul Filarmonicii „George Enescu” din București (pregătit de Iosif Ion Punner) au excelat: omogenitate, stil, expresivitate timbrală. Dirijorul Daniel Barenboim, un muzician de eleganță rară, a ținut în mod special să felicite printr-o scrisoare Corul Filarmonicii pentru această interpretare: „Corului Filarmonicii «George Enescu», cu recunoştinţă pentru felul minunat în care au interpretat Quattro pezzi sacri de Verdi. Felicitări!”

Costin Tuchilă

 liber-sa-spun-radio-3-net-parteneri-media-festival-george-enescu35

Memo

istoria cravatei esarfa origine cravata focalia romana

memo pusa roth istoria cravatei din antichitate evul mediuÎn urmă cu câţiva ani la Muzeul Naţional de Artă a avut loc o expoziţie de cravate, fiind prezentat şi un bogat material documentar cu acea ocazie. Mi-am adus aminte de acea manifestare şi mi-am imaginat că majoritatea bărbaţilor planetei poartă cravată, nemaipunând la socoteală faptul că moda a fost adoptată şi de unele femei. Fiind un obiect atât de folosit, evident ca semn de eleganţă, nu putea să treacă neobservat prin istorie.

Dar memoria este o doamnă care ne surprinde mereu, fiindcă aduce în prim-plan evenimente de care noi am uitat sau au rămas o amintire oarecare. Deşi a trecut suficient timp de atunci, brusc mi-am adus aminte de momentul când am devenit pionieră, un moment special pentru copilul de atunci, urmat de intrarea în UTC. De acolo încoace a fost alegerea mea şi nimic nu m-a convins să mă înregimentez politic. Aici mă opresc cu divagaţia şi aş vrea sa vă reamintesc o strofă din cântecul copilăriei multora dintre noi: „Am cravata mea, sunt pionier, / Şi mă mândresc cu ea, sunt pionier! / Mâine – brigadier şi şef de şantier, / Chiar dacă azi sunt numai pionier.” (v. http://www.youtube.com/watch?v=xVnoe3zBtnQ)

Cravata-de-pionier

Dar să revenim la cravata noastră, mai bine spus, la istoria acestui obiect.

Din timpuri străvechi, bărbaţii au găsit cu cale să poarte la gât un soi de cravată sau eşarfă, evident, ca semn al eleganţei sau să-şi arate rangul social şi aş face referire la războinicii împăratului chinez Cheng (Shih Huang Ti*), care purtau în jurul gâtului ceva ce se asemănaesarfa barbati cu nod cu o eşarfă.

Este însă un fapt dovedit că articole vestimentare asemănătoare eşarfei au fost purtate încă din antichitate. Romanii purtau la gât bucăţi de pânză denumite focalia, pentru a se apăra de frig. Oratorii, care trebuiau să-şi protejeze gâtul, foloseau aceste „fulare” pentru ca nu cumva să-şi piardă vocea. Despre împăratul Augustus, care era friguros din fire, se ştie că purta focalia, dar numai în propria locuinţă, niciodată în public. Asta pentru că se considera că este sub demnitatea unui soldat, sau chiar a unui cetăţean, să-şi acopere gâtul şi faţa. Această idee o întâlnim şi la alte popoare, nu numai în Antichitate ci chiar şi în Evul Mediu. Raţiunile de ordin practic, dar mai ales cele legate de modă, au determinat acoperirea gâtului cu incomodele gulere de material textil.

cravata esarfa

În anul 1590, un autor italian desemna, sub termenul de cravată, o eşarfă purtată de soldații legionari, în primul rând, pentru a se proteja de frig. Cravata este la origine o piesă de îmbrăcăminte militară. Originile cuvântului cravată se spune că derivă din limba croată, de la mercenarii croaţi ajunşi în Franţa în jurul anului 1635, care au luptat și pentru regele Ludovic  al XIV-lea şi care se distingeau datorită fularului pe care-l purtau în jurul gâtului. La Paris, în timpul unei parade a victoriei, francezii au fost atât de încântaţi de eşarfele pe care le purtau croaţii, încât le-au numit „les cravates”, adică croat, şi au început să le poarte şi ei. „De atunci – aflăm din ziarul german „Frankfurter Allgemeine Sonntagszeitung” – cravatele au luat noi şi noi forme, cu toate că soldaţii din Steenkerke au fost primii care au transformat eşarfa într-o cravată cu nod.” În timpul Revoluţiei Franceze (1789–1799), un bărbat îşi arăta apartenenţa politică prin culoarea „croat”-ului, sau a eşarfei pe care o purta în jurul gâtului. În secolul al XIX-lea, eleganta societate europeană a „descoperit“ această nouă podoabă. Începând de atunci, cravata a părăsit arena militară şi politică şi a pătruns în garderobele bărbaţilor de pretutindeni. Vom continua.

Pușa Roth

*) Perioada de războaie între state s-a sfârşit cu victoria statului Ch’in, de la care provine cuvântul China. Conducătorul acestui stat, Shih Huang Ti, a devenit primul împărat chinez, pe timpul căruia execuţiile şi deportările au spulberat puterea aristocraţiei şi au eliminat orice opoziţie. Operele literare clasice au fost arse, iar cărturarii chinezi au fost persecutaţi. Ch’in a standardizat scrierea şi unităţile de măsură chineze, lansând un program de lucrări publice de mari proporţii. Un sistem rutier făcea legătura între diverse zone ale imperiului şi un Mare Zid a fost construit pentru a-i ţine la distanţă pe cei mai de temut duşmani ai Chinei, triburile nomade din nord şi nord-vest. Pentru construirea Marelui Zid a fost nevoie de un milion de oameni, acesta având o lungime de 2400 km. Shih Huang Ti a murit în anul 209 î. Hr., iar dinastia Ch’in a fost înlăturată în 206 î. Hr.