Elena Cernei – perfecțiunea artei lirice

Un uomo universale reprezintă expresia complexă a esenţei omului superior. Ea implică în sinele său acea tuşă puternică de renascentism individual, specific fiecărei personalităţi umane în parte, care invită peste timp, cu simplitate şi cu convingere, la desăvârşirea fiinţei umane prin forţa exemplului şi prin continuitatea sa firească mai departe. Fiindcă omul are pentru viitorime datoria evoluţiei personale. Decadenţa individuală şi, implicit, cea societară trebuie scoase, aşadar, din vocabularul obişnuit al existenţei şi anulate definitiv cu orice preţ din parcursul înainte al istoriei omenirii, pentru ca fiecare urmă fină a sa nu face altceva decât să ucidă, inconştient şi în mod treptat, umanul şi raţionalul aşezate amândouă în mod complementar în fibra interioară a fiecăruia dintre noi.

Elena Cernei (1 martie 1924–27 noiembrie 2000)

Muzica aleasă, putem spune fără tăgadă, este acea înşiruire unică de trăiri şi de sunete, care se generează şi se combină unele pe altele cu o voluptate a firii greu de descris în cuvinte. „Trecătoare este orice clipă a acestei arte şi asa trebuie să fie… În apariţie si dispariţie, în faptul de a deveni şi de a fi trecut, se ascunde puterea biruitoare a sunetului şi a sentimentului. După cum acestea două se contopesc cu altele, se ridică, se coboară… pe frânghia bine întinsă a armoniei, după legi veșnice, indisolubile, şi pe urmă acţionează din nou, tot astfel fac şi spiritul, curajul, dragostea şi speranţa noastră”, scria la 1800, în Calligone, Johann Gottfried Herder, marele spirit german al Epocii Luminilor şi al omenirii, student al filosofului de la Königsberg, Immanuel Kant, şi născător al fundamentului ideatic al miscării „Sturm und Drang”, care a construit cu soliditate temelia culoarului preromantic. Şi tot Herder continua în aceeaşi lucrare a sa: „Cui nu i-au rămas în suflet, zile întregi, de neuitat, tonurile, cui nu i-au rămas mişcările pătimaşe ale unei voci care lega cu căldură tonul, gesturile şi cuvântul? O legătură atât de intimă există între gest şi ton, între voce și sentiment, încât, în clipa când am auzit-o, am şi dat crezare cântăreţei că toate acestea sunt proprietatea cea mai proprie a inimii sale; am crezut în ceea ce ne comunică ea atât de miraculos, de firesc. Acum ele sunt, spunem noi, cuvintele ei, sunetele ei; artistul a oferit doar prilejul ca fiinţa care însufleţeste cântecul să-şi dezvăluie sufletul…”

În Eboli din Don Carlo de Verdi

Pentru istoria artei lirice a vremurilor de până acum şi a celor ce vor veni, se poate afirma, în contextul la care facem referire aici, faptul că una dintre cele mai mari interprete ale lumii, mezzosoprana Elena Cernei, se încadrează mai mult decât perfect în semantica generoasă a sintagmei atotcuprinzatoare mai sus amintite. Pe Elena Cernei aveam s-o întâlnesc, printr-un dar al Providenţei, pe holul Conservatorului bucurestean, exact acum zece ani, la începutul toamnei lui 1999. Fusese invitată în fata studenţilor şi a profesorilor, pentru ca să îşi povestească viaţa. Nu puteam şti atunci că discuţia noastră avea să fie pentru mine prima, dar şi ultima, din nefericire, din tot parcursul acestei vieţi. Pentru că, peste numai un an, inegalabila noastră artistă lirică avea să îşi construiască definitiv un alt fel de interfaţă-portativ în cheie personală, dar una către eternitate, o eternitate care mie mi-a săpat în suflet un vid lăuntric imens. Nu mi-am putut imagina cu niciun chip în secunda aceea faptul că legenda impunătoare şi marmoreană din faţa mea, cu un chip aidoma statuii din piatră a Sfinxului egiptean, avea drămuit atât de strașnic de către soartă propriul său interval existenţial. Acum înţeleg de ce, privind şi din acest unghi de vedere trist, Elena Cernei îmi părea o fiinţă aproape ireală, total diferită de lumea ce gravita gălăgioasă în jurul său, prin ţinuta şi prin aerul sau încărcate de un calm superior, pe care îl arunca cu o măsură necuantificabilă vreodată în sufletul meu. Părea ca interpreta în acele momente, cu graţie şi cu geniu, un alt personaj operistic binecunoscut şi nicidecum propria-i viaţă.

În Amneris din Aida de Verdi

A încerca să definești o personalitate clocotitoare şi profundă, precum cea a Elenei Cernei, e totuna, cred, cu a te apleca în taină şi în liniste ca să desluşeşti misterul piramidelor stravechi. Pentru că, această magnifică creatoare de operă a adus interpretării lirice mondiale o conotaţie desăvârşită, pe care a construit-o cu o sensibilitate şi cu o inteligenţă deosebite în retorta variabilei dominante denumite generic de noi timp. Pentru ea, acul ceasornicului sorţii a început să ticăie cu putere la începutul de martie al anului 1924 şi şi-a oprit, din nefericire, ultima bătaie la final de noiembrie 2000. Unii ar spune mult, alţii nu ar spune așa, cert este că, în cele șapte decenii şi jumătate de ani pământeşti, pe care i-a hărăzit bunul Dumnezeu, Elena Cernei a dăruit totul muzicii. S-a dăruit pe sine însăşi, aş putea spune, şi nu greșesc cu absolut nimic. Dacă ar mai fi sălășluit printre noi, anul acesta, la cei 85 de ani pe care i-ar fi împlinit, sunt convinsă că ar fi apărut la fel de maiestuoasă şi de plină de mister pe scena Operei Române sau pe cea a Conservatorului bucureştean şi ar fi încercat să cânte exact că în toamna lui 1999, dar de data aceasta integral, „Stride la vampa”, cunoscuta arie a Azucenei, ţiganca înecată în deznădejde, după ce şi-a aruncat în foc propriul copil, din opera Trubadurul a lui Giuseppe Verdi.

Alexandre Cabanel, Samson și Dalila, 1878

Dacă Irina Arhipova, faimoasa mezzosoprană a Rusiei, a fost cea mai mare „Carmen” a lumii, atunci Elenei Cernei a fost cu siguranţă cea mai grandioasă „Dalilă” a tuturor timpurilor. Îi aud şi acum, când scriu aceste rânduri, sensibilitatea unică a vocii sale grave din „Mon coeur s’ouvre à ta voix” sau „Printemps qui commence”, cu care vibra aerul şi sufletul celui ce asculta şi prin care a transformat, practic, total, însuşi modul de interpretare a operei cu caracter biblic a compozitorului romantic francez Camille Saint-Saёns. „Dalila” Elenei Cernei e un personaj unic, deloc mitic, remodelat afectiv şi cu o structură metamorfozată aparte. În el găseşti ceea ce autorul nu a dorit să aşeze, găseşti blândeţea interpretativă a cântăreţei, profunzimile trăirilor proprii. Fiindcă marea noastră artistă lirică mângâia cu sufletul său deosebit fiecare partitură muzicală cu o responsabilitate şi cu o precizie ieşite din comun, de matematician extrem de riguros. De altfel, în modul său de a interpreta, Elenei Cernei crea un spaţiu pur al sunetului, crea o universalitate a momentului, unde vibraţia inteligenţei emoţionale si disecţia fină a miezului partiturii îşi defineau în mod unic parametrii săi specifici, aşa cum, poate, numai Marta Alboni, cea mai de seamă voce de contralto a secolului al XIX-lea, Haricleea Darclée, Monserat Caballé sau Renée Fleming au reuşit să o contureze în diverse epoci ale istoriei interpretative a muzicii de operă.

Elenei Cernei avea în privire o melancolie, care i-a desăvârşit întreg conturul personalităţii sale artistice într-un mod cu totul şi cu totul singular. Pot spune că tristeţea ochilor săi dezvăluia într-un fel mai mult decât sugestiv sensul răvăşitor al unei romanţe, oricare ar fi fost ea. Doar cel ce-a suferit a devenit, pentru mine, expresia desăvârșită a trăirii sale lăuntrice. Aici întâlnim, dintr-o dată, un Ceaikovski cu miez puternic si adânc vibrat, care, ca şi Saint-Saёns, nu rămane el însuşi. Prinde viaţă, renaște într-un mod profund personalizat, prin detaliul infinitezimal al glasului marii noastre artiste, care a impus cântului de operă mondial, prin distincţia interpretării teatral-vocale, o nouă revoluţie a felului de a aduce sunetul din interiorul fiinţei interpretului în afara sa și de a-l aşeza în sufletul celui ce ascultă cu un singur scop, anume acela de a face Lumină acolo, de a lămuri sensuri şi de a rescrie adevărata semantică a spiritului omenesc. Pentru că Elenei Cernei a scris istorie, confundându-se cu muzica până la desăvârşire şi până la sublim. A încercat să îi redefinească esenţa şi a reusit în totalitate. A reconturat orizonturi şi a anulat limite impuse. A spart convenţii şi a creat un nou drum. A năpustit asupra noastră vibraţii şi a făcut-o într-o manieră greu egalabilă vreodată. Şi, cu toate acestea, Elenei Cernei nu a dorit vreun moment să îşi înceapă călătoria prin spaţiul inefabil de dincolo de aici, până nu a articulat, aşa cum numai ea a știut întotdeauna acest lucru, ultima notă a perfecțiunii sale interpretative… Denumirea piesei? Forţa destinului…

Magdalena Albu

14 noiembrie 2009

 Ascultă

 Elena Cernei, Aria Dalilei, „Mon coeur s’ouvre à ta voix” din „Samson și Dalila” (actul II) de Camille Saint-Saёns, Metropolitan Opera New York, dirijor: Kurt Adler. Samson: Ludovic Spiess

Elena Cernei, Seguidilla din „Carmen” (actul I) de Bizet, 1970

Elena Cernei, Aria lui Orfeu, „J’ai perdu mon Eurydice” din „Orfeu și Euridice” (actul III) de Gluck, Orchestra Filarmonicii „George Enescu” din București, dirijor: Constantin Bobescu, 1962