Elixirul dragostei

Elixirul-dragostei-Eric-Emmanuel-Schmitt

Există o metodă infailibilă pentru a stârni pasiunea, un elixir precum cel care i-a unit odinioară pe Tristan şi Isolda? Sau cei care se îndrăgostesc ascultă doar de propria libertate?

Joi, 12 februarie, ora 19.00 la Librăria Humanitas de la Cişmigiu, vom încerca alături de invitaţii noştri, Marina Constantinescu, Mihaela Dedeoglu şi Marius Constantinescu să răspundem acestor întrebări plecând de la cel nou roman al scriitorului francez Éric Emmanuel Schmitt, Elixirul dragostei.

Lectură publică în acordurile operei lui Gaetano Donizetti, L’elisir d’amore (Elixirul dragostei) de Eliza Păuna şi Rareş Andrici.

logo liber sa spunVezi: arhiva categoriei Carte

Mirela Zafiri

mirela zafiri

Astăzi, 27 august 2013, se împlinește un an de la moartea sopranei Mirela Zafiri, la mai puțin de 43 de ani, după o cumplită suferință.

Una dintre cele mai expresive voci de soprană lirică din ultimele decenii, muzician cu o pregătire excepțională și vastă cultură generală, acoperind mai multe domenii artistice, Mirela Zafiri (26 noiembrie 1969, Lugoj–27 august 2012, București) a studiat pianul, viola şi chitara încă din primii ani de şcoală, în orașul natal. În 1997 a absolvit Universitatea de Muzică din Bucureşti, la clasa prof. univ. Georgeta Stoleriu, luîndu-și apoi masteratul (1999) și doctoratul la aceeași universitate (2008). A urmat cursuri de măiestrie cu Georgeta Stoleriu (Izvorul Mureşului, 1994, Piatra Neamţ, 1996), Mariana Nicolesco (Brăila, 1998), Toma Popescu (Viena, 1999), Ionel Pantea (Budapesta, 2000). Registrul său amplu, ajungând cu lejeritate la notele supraaacute dar şi cu disponibilităţi expresive în registrul grav, timbrul distinct şi talentul actoricesc au impus-o într-un repertoriu divers din punct de vedere stilistic. Mirela Zafiri a acoperit rapid, cu profesionalitate şi dăruire o paletă largă de roluri şi genuri, de la operă (25 de roluri) la operetă (5 roluri), de la recitaluri de lied (peste 70 de recitaluri, în cadrul cărora 34 prime audiţii de lied românesc) la concerte vocal-simfonice (15 titluri) şi chiar jazz simfonic (7 concerte). A susţinut peste 130 de concerte de arii cu orchestră în Italia, România şi Spania şi a înregistrat 7 CD-uri: Laurențiu Profeta, 7 Cântece pe versuri de Mihai Eminescu (2001), Eternități de-o clipă de Alexandra Cherciu, Bega Blues Band Timișoara, George Enescu, 7 Cântece pe versuri de Clément Marot, Mihail Jora, Cântece (premieră în viaţa muzicală românească,), ambele în 2009, Colinde pentru mama (2009), Nicolae Coman, Lieduri și poeme (2010). Cântecele lui Laurențiu Profeta în interprertarea Mirelei Zafiri au fost folosite în muzicalul radiofonic Mihai Eminescu – Veronica Micle. Replici (2001), pe un scenariu de Pușa Roth și Costin Tuchilă.

Mirela Zafiri a publicat volumul Fenomenul Mozart (2006) și este autoarea unui amplu studiu despre liedul românesc, încă inedit.

A fost invitată la numeroase festivaluri naţionale şi internaţionale, cât şi pe scenele operelor şi filarmonicilor din toată ţara. Mirela Zafiri are peste 230 minute de înregistrări radio. A fost laureată a festivalurilor-concurs de lied „Mihail Jora” (Bucureşti, 1998) şi „Ionel Perlea” (Slobozia, 1999), a fost distinsă cu Premiul Actualităţii Muzicale pe anul 2000 pentru lied. A câştigat Premiul I la Concursul European Euterpe Taranto (Lama, Italia, 2002), Premiul I la Concursul Città’ di Castelfidardo (Ancona, Italia, 2003), Marele Premiu şi Trofeul de Aur la Festivalul Artelor Pyongyang (Coreea, 2003), Premiul de Excelenţă la Festivalul Naţional al Liedului Românesc (Braşov, 2003), Marele Premiu şi Trofeul Crizantema de Aur (Târgovişte, 2004).

Mirela Zafiri în Musetta din Boema de Puccini, la Opera din Brașov

Prim-solistă a Operei din Braşov în ultimii ani, Mirela Zafiri a avut o predilecţie aparte pentru lied, de la creaţia clasică şi romantică la cea de astăzi. Cultura muzicală vastă, dublată de pregătirea sa teoretică şi de o deschidere rară spre zone stilistice complet diferite, cât şi tehnica vocală de excepţie i-au dat posibilitatea de a aborda cu succes deopotrivă opera şi opereta, repertoriul vocal-simfonic şi cel cameral, dar şi jazz-ul sau stilurile „de graniţă”, de gen clasic-pop, cum sunt cântecele pe versuri eminesciene ale lui Laurenţiu Profeta, precum şi numeroase lucrări scrise de compozitori contemporani, interpretate în primă audiţie. Vocea sa atât de limpede, cu acute bine timbrate, reuşind să nu fie niciodată stridente, plină de energie dar şi capabilă de rafinamente extreme, avea o bogăţie de nuanţe şi o elasticitate aparte, observată de comentatori în multe dintre rolurile pe care le-a interpretat: Rosina din Bărbierul din Sevilla de Rossini, Norina din Don Pasquale, Lucia din Lucia di Lamermoor, Maria din Fiica regimentului, Adina din Elixirul dragostei de Donizetti, Amina din La Sonnambula, Giulietta din I Capuletti ed i Montecchi de Bellini, Juliette din Roméo et Juliette de Gounod, Donna Anna din Don Giovanni de Mozart Musetta din Boema de Puccini, Rosalinda din Liliacul de Johann Strauss etc. Se adăugau la aceste calități dicţia foarte bună, jocul scenic atât de expresiv, gestica sugestivă, fără exagerări inutile şi mereu cu acoperire muzicală.

Iată câteva aprecieri critice formulate de-a lungul anilor:

„Muzicalitate, sensibilitate bine dezvăluită, aplomb şi farmec scenic, frazare bine controlată, inteligenţă evidentă”– o caracteriza pe Mirela Zafiri profesoara sa Georgeta Stoleriu.

„Vocea ei cristalină este dublată de o tehnica stăpânită cu fermitate şi în egală măsură de o mare putere de muncă. Atrage atenţia prin seriozitatea ei exemplară, prin nobleţea şi accentuata sensibilitate a tălmăcirilor generând o atrăgătoare policromie de nuanţe.” (Doru Popovici, Radio România Muzical 1999).

„Înzestrată cu un deosebit talent scenic, Mirela Zafiri generează o atrăgătoare policromie de nuanţe. Vocea ei cristalină este dublată de o tehnică stăpânită cu fermitate în concordanţă cu o putere de muncă tulburătoare…” (Doru Popovici, „România Mare”, 2 iulie 1999).

„…pledoaria proeminesciană se întregeşte prin glasul delicat al Mirelei Zafiri, tălmăcitoarea sonurilor, numită de Laurenţiu Profeta «o portavoce a muzicii mele care amplifică… emoţia». Cele 7 Cântece pe versuri de Eminescu sunt interpretate cu mare sensibilitate de soprană într-o viziune care împleteşte elemente de lied, romanţă şi muzică pop cu trăiri moderne.” (Grigore Constantinescu, „ABC”, 26 ianuarie 2001).

Mirela Zafiri

„Soprana Mirela Zafiri… a încântat asistenţa prin eleganţa şi farmecul său, dar şi prin vocea cristalină, de o muzicalitate deosebită, ce o aseamănă pe drept cuvânt cu o veritabilă privighetoare.” (Aurel Borşan, „VIP”, 23–29 ianuarie 2001).

„…o voce plină de expresivitate şi culoare, bogată în nuanţe, cu o tehnică desăvârşită şi o capacitate emoţională de aleasă ţinută… dovedind într-o manieră cu totul elocventă maturizarea talentului sopranei Mirela Zafiri, capacitatea sa de a pătrunde în stiluri componistice diferite şi o elevată cultură a cântului.” (Constantin Potângă, „Revista Fundaţiei Academician Prof. Gh. Vrânceanu”, decembrie 2001).

„Mirela Zafiri colaborează intens şi constant cu pianista Ana Maria Ciornei, formând cu aceasta un duo unanim apreciat, perfect sudat sub aspect muzical şi stilistic… În generaţia sa, soprana Mirela Zafiri ocupă un loc aparte prin diversitatea genurilor abordate, evoluând atât în operă sau operetă, cât şi în concerte, atracţia şi interesul său deosebit pentru miniatura vocală concretizându-se în numeroase recitaluri de lied. Mirela Zafiri, remarcabila discipolă a profesoarei Georgeta Stoleriu, desluşeşte în textul poetic şi în muzică sensurile adânci, semnificaţiile ascunse în partitură, fapt care conduce, firesc, la conturarea unei expresivităţi aparte.” (Anca Florea, prezentarea CD-ului Eternităţi de-o clipă, Alexandra Cherciu – Mirela Zafiri – Ana Maria Ciornei, 2001).

„10 iunie 2007: Mirela Zafiri a reuşit să-i ridice în picioare pe cei 2 500 de spectatori prezenţi între zidurile castelului Przemysl, Krasiczyn, nu numai graţie acutelor sale penetrante, ci şi excelentei sale prezenţe scenice.” (Dorian Branea, Agenda diplomaţiei publice, MAE, septembrie 2007).

mirela zafiri opera lied

Reiau mai jos câteva dintre aprecierile pe care le-am formulat, la momentele respective, referitoare la rolurile interpretate de Mirela Zafiri păstrând, așa cum se cuvine, timpul prezent al cronicilor:

În spectacolul Operei braşovene cu Fiica regimentului de Donizetti (2009, regia: Cristian Mihăilescu, dirijor: Traian Ichim), interpretarea Mirelei Zafiri este realmente încântătoare, de la aspectul muzical de ansamblu şi de detaliu la cel teatral. Într-un montare dinamică şi cu multe efecte scenice ingenioase, păstrând totuşi acea proporţie de naturaleţe necesară mai ales astăzi, Mirela Zafiri construieşte abil personajul, conferindu-i prin cânt şi joc o varietate de situaţii, desprinse atent din partitura lui Donizetti.

Nu e deloc uşor să „citeşti” acest personaj dincolo de posibilele clişee ale melodramei, de acel sentimentalism care devine, desigur, desuet. Or tocmai acest lucru contribuie la reuşita interpretării sopranei Mirela Zafiri. Vocea sa atât de limpede, cu acute bine timbrate, reuşind să nu fie niciodată stridente, expresivă deopotrivă în registrul mediu şi grav, plină de energie dar şi capabilă de rafinamente extreme, are o bogăţie de nuanţe şi o elasticitate aparte, observată de comentatori şi în alte roluri pe care le are în repertoriu (Rosina din Bărbierul din Sevilla, Norina din Don Pasquale, Lucia din Lucia di Lamermoor, Amina din La Sonnambula, Giulietta din I Capuletti ed i Montecchi etc.). Dicţia foarte bună şi jocul scenic dovedind real talent actoricesc, gestica sugestivă, fără exagerări inutile şi mereu cu acoperire muzicală contribuie la realizarea scenică. Eleganţa expresiei şi frazarea adecvată creau efectul dorit în prima arie din actul I („Apparvi alla luce sul campo guerrier”), încheiată cu o cadenţă strălucitoare, cu intervale dificile, atingând energic registrul supraacut, excelent cântată ca de altfel şi celelalte pasaje de virtuozitate. Intrarea personajului în scenă este la rândul ei de efect: „fiica regimentului” împinge un dulap care se deschide înfăţişând micul univers cazon. La fel, mişcarea scenică în această scenă-duet Maria – Sulpizio, în care detaliul regizoral (cele două personaje bagă mâinile în cizme şi imită un marş, cu deplină acoperire în ritmul muzicii, căci este schiţat aici celebrul rataplan) accentuează latura umoristică ce nu trebuie ocolită în montarea acestei opere.

Explozivă în scena cu cor în care cântă o arie de bravură, „Ah!… Lo dice alcun, ciascun lo sà”, care începe cu o lungă cadenţă şi schimbă mai târziu tempo-ul, lăsându-se dominată de ritmul de rataplan, Mirela Zafiri încântă apoi în duetul cu Tonio prin tonul când delicat, când sentimental sau nostalgic, când jucăuş, când ferm. (Sunt, acestea, fireşte, elementele de construcţie ale personajului.) În ultima parte a actului I, aria „Convien partir, o miei compagni d’arme”, în care Donizetti împleteşte atât de rafinat vocea solistică cu intervenţiile melancolice ale cornului englez, prilejuieşte interpretei etalarea calităţilor lirice, pentru ca actul al II-lea, în care, muzical vorbind, aproape totul se schimbă, să-i permită o gradaţie, bine realizată, între pasajul liric şi cel comic, între cântul lejer şi efectele de virtuozitate care trebuie să atingă uneori burlescul (lunga scenă a învăţării menuetului, în care viorile cântă „alla tirolese”), pentru că totul se sfârşeşte cu acelaşi „cazon” rataplan. În fine, de la aria atât de sensibilă „Le ricchezze ed il grado fastoso”, Mirela Zafiri trece cu dezinvoltură, fără efort vizibil – în aceeaşi scenă de „crudă” virtuozitate vocală (intervale greu de cântat, exploatarea atât a registrului grav, întotdeauna problematic la soprane, cât şi a celui supraacut, de coloratură) – la marşul militar încheiat cu strălucitorul „Evviva la Francia!” Un moment foarte reuşit al interpreţilor este apoi terţetul „Stretti insem tutti tre” (Tonio, Maria, Sulpizio). Detaliul scenografic al clavecinului care se învârte pe scenă devine un preţios auxiliar.

În distribuţia pe care am văzut-o (ianuarie 2010, Opera din Brașov, regia: Cristian Mihăilescu, dirijor: Dorel Munteanu), montarea cu Elixirul dragostei de Donizetti se bucură de o interpretare admirabilă. Mirela Zafiri este o excelentă alegere pentru rolul Adina, atât ca voce cât şi ca joc scenic. Pe lângă caracteristicile propriu-zise ale vocii, foarte potrivite acestui rol, de la supleţe la bogăţia de culori timbrale, are o intonaţie lejeră în pasajele cele mai dificile şi o consistenţă muzical-teatrală realmente încântătoare în evoluţia solistică dar şi în duet sau în ansamblu. În aria „Della crudele Isotta”, un surâs discret marca abil nuanţa de detaşare de care vorbeam, acutele din final (si, mi) păstrau în explozia lor acea rotunjime catifelată a intonaţiei, care le conferă multă personalitate. Momente muzicale de vârf au fost cele două duete Adina – Nemorino din actul I şi al II-lea, aria „Prendi, per me sei libero” din actul secund, plină de formule cadenţiale pe două octave, cântate cu o risipă de culori de Mirela Zafiri, scena finală. Construcţia muzicală de ansamblu şi jocul actoricesc plin de naturaleţe, cu treceri subtile de la graţie la exuberanţă, au conturat un personaj care într-adevăr se reţine – şi nu aş exagera defel afirmând că Mirela Zafiri întruchipează o Adina ideală.

În Liliacul de Johann Strauss, Opera din Brașov

Mirela Zafiri atingea veritabile performanțe interpretative, care nu erau doar simple performanțe tehnice, extinderi de registru vocal, nici acestea curente, ci erau dublate de expresivitate și farmec timbral. A cântat aria Gildei din Rigoletto (actul I) de Verdi, „Caro nome”, cu contra-mi natural (mi supraacut, de deasupra portativului). Aici, inflexiunile vocii alcătuiesc parcă o întreagă paletă de reflexe – şi astfel de stări emoţionale transmise eficient, fie că e vorba de încheierea subtilă a primelor măsuri, cu acele semitonuri morendo (si, la diez, la), care se sting în aşteptarea melodiei, de atacul ariei, cu un discret surâs sentimental, fie că mă refer la nuanţa devenită pe neaşteptate senzuală („Col pensier il mio desir / a te sempre volerà”). Lejeritatea intonaţiei, vizibilă şi în intervalele dificile, care solicită salturi uriaşe (cum este cel de decimă, fa diez – la natural) şi în care efortul nu se simte, se supune construcţiei logice, armonioase a ariei, cu cadenţe cântate încântător. „Caro nome” este încheiată de Mirela Zafiri cu un contra-mi de efect, ţinut lung, cu o octavă mai sus decât e scris în partitură, cu o muzicalitate aparte. De altfel registrul îi permitea să atingă fără efort supărător asemenea note „imposibile”, contra-fa în aria Juliettei, „Je veux vivre” din Roméo et Juliette de Gounod şi chiar un ton mai sus. În muzica de jazz, cobora mult sub do, trei trepte cel puțin, în registru, deja, de altistă.

În 2009, trei apariţii discografice într-un singur an reprezentat un adevărat record, în condiţiile de astăzi, mai ales că ele conţin multă muzică românească şi o serie de prime audiţii absolute.

Performanţa a fost realizată de soprana Mirela Zafiri şi cu atât mai mult se cuvine semnalată cu cât calitatea interpretării o recomandă. Nu exagerez spunând că aceste apariţii din ultimele luni ale anului 2009, două compact-discuri (Mihail Jora, Cântece şi George Enescu, Sept Chansons de Clément Marot, la pian: Ana Maria Ciornei) şi un album discografic (Colinde pentru mama, toate la DMG Records Bucureşti), s-au înscris printre evenimentele muzicale majore din ultimul timp.

Modalitatea de abordare a liedului presupune, pe lângă elementele tehnice, de impostaţie, frazare, dozare a sunetului, care o separă de genul de operă, şi o experienţă adecvată. Ca şi în recitalurile de lied pe care le-a susţinut, Mirela Zafiri dovedeşte şi în recentele apariţii discografice o sensibilitate şi o ştiinţă muzicală speciale în interpretarea unor lucrări foarte diferite stilistic. Aşa sunt ciclurile de Cântece de Mihail Jora pe versuri de Tudor Arghezi (op. 16: Ghicitoare, Buna-Vestire, Vaca lui Dumnezeu, Cântec din fluier) şi Mariana Dumitrescu (op. 31: Chiot, Incantaţie, Lumina, Noapte bună, Bună dimineaţa şi op. 40: Urmele, Amurg, Cântec de zori, Cuvintele, Acuarelă). Lansat în septembrie 2009, odată cu Şapte cântece pe versuri de Clément Marot, op. 15 de George Enescu, discul Mihail Jora reprezintă o premieră şi un adevărat eveniment în viaţa muzicală românească: interpretate de soprana Mirela Zafiri, acompaniată de Ana Maria Ciornei, aceste cicluri de Cântece au apărut acum pentru prima dată pe compact-disc (înregistrare live, unicanal din recitalul care a avut loc în Bucureşti, în 2002). Calitatea interpretării sopranei Mirela Zafiri este cu totul excepţională: o muzicalitate specială, cultură a sunetului, intonaţie de rară expresivitate, fineţe în redarea nuanţelor atât de bogate ale partiturilor, nu în ultimul rând – aspect esenţial – dicţie ireproşabilă, alături de rafinamentul pianistic al Anei Maria Ciornei.

În versiunea ciclului enescian, op. 15, ceea ce impresionează este în primul rând sensibilitatea extremă, fineţea intonaţiei în care poţi afla nuanţe infinite, de la meditaţia poetică la ironia exprimată galant, de la visarea dulce la sfâşierea lăuntrică.

Această sensibilitate aparte se întrevede şi în albumul Colinde pentru mama, editat în preajma sărbătorilor de iarnă. Cele trei discuri conţin 31 de piese, dintre care 10 Colinde de compozitori români contemporani, în primă audiţie absolută, compuse special pentru acest CD de Dan Voiculescu (Colinde, colinde…, în două versiuni), Sabin Păutza (Hai flori dalbe, flori de măr, colind din Banat), Theodor Grigoriu (Îngerii din cer coboară), Felicia Donceanu (Colindă pentru… „drumeţie”), Carmen Maria Cârneci (O, brad frumos…), George Balint (Mândru-şi cânt’ un cerb în codru), Nicolae Coman (Colind la june adormit), Doru Popovici (Măreşte suflet al meu), Carmen Petra Basacopol (Colo-n susu, mai în susu…), colinde populare româneşti şi piese clasice, printre care: Ave Maria de Franz Schubert, Wiegenlied de Bernhard Flies, In stiller Nacht de Johannes Brahms, Wiegenlied de Franz Schubert, Stille Nacht de Franz Xaver Gruber, Wiegenlied de Johannes Brahms, Ave Maria de Charles Gounod, O, Bethleem, oraş micuţ… de Lewis Redner. Orchestraţia, aranjamentul şi conducerea muzicală aparţin lui Cătălin Târcolea.

Fie că sunt monodii de inspiraţie folclorică românească sau bizantină, ca partitura lui Doru Popovici pe un vechi text liturgic, prelucrări folclorice sau cântece binecunoscute care s-au impus aproape ca „folclor” al genului, toate dobândesc o altă personalitate şi o chiar altă dimensiune stilistică prin interpretarea conferită de Mirela Zafiri (uneori pe mai multe voci) şi veşmântul armonic şi timbral nou, realizat de Cătălin Târcolea. Mirela Zafiri pare a cânta aceste colinde cu o altă voce, diferită de cele ale cântăreţei de operă şi de lied. Există aici un firesc aparte, special, bazat pe abordarea şi intonaţia distinctă faţă de interpretările obişnuite ale colindelor, o bucurie de a cânta folosind tonuri angelice, lucrate miniatural, suprapuneri ingenioase, rafinamente cromatice, nuanţe diafane, până la acele pianissime extreme, de o delicateţe infinită, care par a persista reverberându-se. În plus, o transparenţă în sunet greu de întâlnit altundeva. Doru Popovici remarca „senzaţia unei fluenţe infinite în piesele de largă respiraţie”, alături de „legato-ul celest” şi „pronunţia impecabilă”.

Au rezultat astfel adevărate bijuterii muzicale şi de artă interpretativă, care separă net acest album de apariţiile de gen cu care ne-am obişnuit, având totodată, cum s-a spus, şi o certă valoare muzicologică.

Mirela Zafiri a inițiat și organizat Stagiunea Camerală „Luni la ora 5 – După-amiaza unui interpret”, a Bibliotecii Metropolitane București, proiect căruia i s-a dăruit cu generozitate, realizând pe lângă concerte camerale foarte apreciate, medalioane dedicate unor mari personalități ale muzicii românești și promovând tineri interpreți. Proiectul Stagiunii Camerale „Luni la ora 5 – După-amiaza unui interpret” a prins viaţă în toamna anului 2009, la Biblioteca Metropolitană Bucureşti, instituţie foarte receptivă la această idee şi care asigură cadrul optim de desfăşurare a unei activităţi complexe cum este o stagiune muzicală. Ideea a fost de a realiza, lunar sau chiar bilunar, o manifestare artistică dedicată în primul rând interpreţilor de azi şi de ieri, din diferite genuri ale muzicii clasice (de aici titlul „După-amiaza unui interpret”) şi, ocazional, cu prilejul unor aniversări, compozitorilor contemporani. Din octombrie 2009 până astăzi, stagiunea din Sala „Mircea Eliade” a Bibliotecii Metropolitane se desfăşoară fără întrerupere, din octombrie până în iunie, în ultima zi de luni a fiecărei luni (cu excepţiile de rigoare), la ora 17.00 şi pot spune, acum, când se apropie deschiderea celei de-a cincea stagiuni, că ea s-a impus în viaţa de concert bucureşteană, stârnind interes şi având un public fidel. Mai mult, cred că această stagiune are profilul ei aparte, aşa cum a fost proiectată şi realizată de la bun început.

Costin Tuchilă

 Mirela Zafiri – video:

Gaetano Donizetti, Aria „”Quel guardo il cavaliere… So anch’io la virtù magica” din opera Don Pasquale

Vincezo Bellini, Aria „Eccomi in lieta vesta…” din opera I Capuletti ed i Montecchi

Franz Schubert, „Ave Maria”

Medalion In memoriam Mirela Zafiri, Biblioteca Metropolitană București, 29 octombrie 2012. Film de Daniel Ciobanu

 Audio:

 Giuseppe Verdi, Aria „Gualtier Maldé… Caro nome” din opera Rigoletto

Gaetano Donizetti, Aria „Ah!… Lo dice alcun, ciascun lo sà” din opera Fiica regimentului

George Enescu, „Languir me fais” din Sept Chansons de Clément Marot, op. 15

Mihail Jora, „Buna-vestire” din Patru cântece pe versuri de Tudor Arghezi, op. 16

Laurențiu Profeta, „Pajul Cupidon”, pe versuri de Eminescu

Doru Popovici, „Dintre sute de catarge”, pe versuri de Mihai Eminescu

Mihai Eminescu – Veronica Micle. Replici

***

Detalii despre Stagiunea Camerală „Luni la ora 5 – După-amiaza unui interpret”

In memoriam Mirela Zafiri

Cea de-a patra Stagiune Camerală a Bibliotecii Metropolitane București, „Luni la ora 5 – După-amiaza unui interpret” se va deschide luni, 29 octombrie 2012, la 17.00, cu un medalion In memoriam Mirela Zafiri. Participă: Georgeta Stoleriu, Doru Popovici, Florin Rotaru, Costin Tuchilă, care vor evoca personalitatea artistică a sopranei Mirela Zafiri (26 noiembrie 1969, Lugoj–27 august 2012, București). Vor fi vizionate fragmente din spectacole de operă interpretate de Mirela Zafiri (I Capuletti ed I Montecchi de Bellini, Fiica regimentului de Donizetti ș.a.) și vor fi ascultate înregistrări discografice cu arii din opere și lieduri.

Evenimentul va avea loc în Sala „Mircea Eliade” a Bibliotecii Metropolitane București, Sediul central, str. Tache Ionescu nr. 4 (lângă Piața Amzei). Intrarea este liberă.

Mirela Zafiri a inițiat și organizat Stagiunea Camerală „Luni la ora 5 – După-amiaza unui interpret”, a Bibliotecii Metropolitane București, proiect căruia i s-a dăruit cu generozitate începând din 2009, realizând pe lângă recitaluri și concerte camerale foarte apreciate, medalioane dedicate unor mari personalități ale muzicii românești și promovând tineri interpreți. Aceeași structură a stagiunii va fi păstrată în continuare, cu concerte și medalioane dedicate unor mari interpreți, din octombrie până în iunie, în ultima zi de luni a fiecărei luni.

Una dintre cele mai expresive voci de soprană lirică din ultimele decenii, muzician cu o pregătire excepțională și vastă cultură generală, acoperind mai multe domenii artistice, Mirela Zafiri a studiat pianul, viola şi chitara încă din primii ani de şcoală, în orașul natal. În 1997 a absolvit Universitatea de Muzică Bucureşti, la clasa prof. univ. Georgeta Stoleriu, luîndu-și apoi masteratul (1999) și doctoratul la aceeași universitate (2008). A urmat cursuri de măiestrie cu Georgeta Stoleriu (Izvorul Mureşului, 1994, Piatra Neamţ, 1996), Mariana Nicolesco (Brăila, 1998), Toma Popescu (Viena, 1999), Ionel Pantea (Budapesta, 2000). Registrul său amplu, ajungând cu lejeritate la notele supraaacute, dar şi cu disponibilităţi expresive în registrul grav, timbrul distinct şi talentul actoricesc au impus-o într-un repertoriu divers din punct de vedere stilistic. Mirela Zafiri a acoperit rapid, cu profesionalitate şi dăruire o paletă largă de roluri şi genuri, de la operă (25 de roluri) la operetă (5 roluri), de la recitaluri de lied (peste 70 de recitaluri, în cadrul cărora 34 prime audiţii de lied românesc) la concerte vocal-simfonice (15 titluri) şi chiar jazz simfonic (7 concerte). A susţinut peste 130 de concerte de arii cu orchestră în Italia, România şi Spania şi a înregistrat 7 CD-uri: Laurențiu Profeta, 7 Cântece pe versuri de Mihai Eminescu (2001), Alexandra Cherciu, Eternități de-o clipă, Bega Blues Band Timișoara, George Enescu, 7 Cântece pe versuri de Clément Marot, Mihail Jora, Lieduri (premieră în viaţa muzicală românească), Colinde pentru mama (2009), Nicolae Coman, Lieduri și poeme (2010). Cântecele lui Laurențiu Profeta în interprertarea Mirelei Zafiri au fost folosite în muzicalul radiofonic Mihai Eminescu – Veronica Micle. Replici (2001), pe un scenariu de Pușa Roth și Costin Tuchilă.

Mirela Zafiri a publicat volumul Fenomenul Mozart (2006) și este autoarea unui amplu studiu despre liedul românesc, încă inedit.

A fost invitată la numeroase festivaluri naţionale şi internaţionale, cât şi pe scenele operelor şi filarmonicilor din toată ţara. Mirela Zafiri are peste 230 de minute de înregistrări radio. A fost laureată a festivalurilor-concurs de lied „Mihail Jora” (Bucureşti, 1998) şi „Ionel Perlea” (Slobozia, 1999), a fost distinsă cu Premiul Actualităţii Muzicale pe anul 2000 pentru lied. A câştigat Premiul I la Concursul European Euterpe Taranto (Lama, Italia, 2002), Premiul I la Concursul Città’ di Castelfidardo (Ancona, Italia, 2003), Marele Premiu şi Trofeul de Aur la Festivalul Artelor Pyongyang (Coreea, 2003), Premiul de Excelenţă la Festivalul Naţional al Liedului Românesc (Braşov, 2003), Marele Premiu şi Trofeul „Crizantema de Aur” (Târgovişte, 2004).

Prim-solistă a Operei din Braşov în ultimii ani, Mirela Zafiri a avut o predilecţie aparte pentru lied, de la creaţia clasică şi romantică la cea de astăzi. Cultura muzicală vastă, dublată de pregătirea sa teoretică şi de o deschidere rară spre zone stilistice complet diferite, cât şi tehnica vocală de excepţie i-au dat posibilitatea de a aborda cu succes deopotrivă opera şi opereta, repertoriul vocal-simfonic şi cel cameral, dar şi jazz-ul sau stilurile „de graniţă”, gen clasic-pop, cum sunt cântecele pe versuri eminesciene ale lui Laurenţiu Profeta, precum şi numeroase lucrări scrise de compozitori contemporani, interpretate în primă audiţie. Vocea sa atât de limpede, cu acute bine timbrate, reuşind să nu fie niciodată stridente, plină de energie, dar şi capabilă de rafinamente extreme, avea o bogăţie de nuanţe şi o elasticitate aparte, observată de comentatori în multe dintre rolurile pe care le-a interpretat: Rosina din Bărbierul din Sevilla de Rossini, Norina din Don Pasquale, Lucia din Lucia di Lamermoor, Maria din Fiica regimentului, Adina din Elixirul dragostei de Donizetti, Amina din La Sonnambula, Giulietta din I Capuletti ed I Montecchi de Bellini, Juliette din Roméo et Juliette de Gounod, Donna Anna din Don Giovanni de Mozart, Musette din Boema de Puccini etc. Se adăugau la aceste calități dicţia foarte bună, jocul scenic expresiv, gestica sugestivă, fără exagerări şi mereu cu acoperire muzicală.

Mirela Zafiri în rolul Musettei din Boema de Puccini, Opera din Brașov

„Muzicalitate, sensibilitate bine dezvăluită, aplomb şi farmec scenic, frazare bine controlată, inteligenţă evidentă”– o caracteriza pe Mirela Zafiri profesoara sa Georgeta Stoleriu.

„Mirela Zafiri, o voce bine timbrată, cu un acut sigur şi o tehnică foarte bună, cu elemente definitorii de dicţie şi frazare în maniera de reliefare a fiecărui cuvânt, dar şi o apariţie încântătoare a cucerit spectatorii prin sinceritatea, sensibilitatea, strălucirea şi culoarea cântului său.” (Anca Florea, „Actualitatea Muzicală”, 1999).

În Rosalinda din Liliacul de Johann Strauss, Opera din Brașov

„Mirela Zafiri, eleganţă şi farmec, de o muzicalitate deosebită, a încântat publicul cu vocea sa cristalină ce o aseamănă pe drept cuvânt cu o veritabilă privighetoare.” (VIP, 2001).

„Vocea ei cristalină este dublată de o tehnică stăpânită cu fermitate şi în egală măsură de o mare putere de muncă. Atrage atenţia prin seriozitatea ei exemplară, prin nobleţea şi accentuata sensibilitate a tălmăcirilor generând o atrăgătoare policromie de nuanţe.” (Doru Popovici, Radio România Muzical, 1999).

Costin Tuchilă

Calendar: Gaetano Donizetti

În 8 aprilie 1848, murea la Bergamo, orașul său natal, compozitorul Gaetano Donizetti (n. 29 noiembrie 1797). Boala de nervi îl făcuse de nerecunoscut în ultimii patru-cinci ani de viață. Omul altădată spiritual, afabil, de mare sensibilitate avusese, în timpul repetițiilor la opera Dom Sébastien, roi de Portugal (premiera la 13 noiembrie 1843, Opera din Paris) un comportament cel puțin absurd, extravagant, cu accese de furie. La sfârșitul anului 1845 suferă o gravă paralizie cerebrală. Motivele ei sunt greu de cunoscut: putea fi forma gravă de evoluție a bolii neuroluetice, dar putea fi și o formă severă a maladiei nervoase care se manifestase cu mult înainte. În 28 ianuarie 1846, grație nepotului compozitorului, Andrea, i se face un consult medical amănunțit și după câteva zile este internat la o casă de sănătate de la Ivry, în apropiere de Paris, unde Donizetti va rămâne până în toamna anului următor. Ultimele sale scrisori sunt confuze, dar în ele se simte disperarea omului care cere ajutor. Fiind cetățean al Imperiului habsburgic și maestro di capella al împăratului Ferdinand I, în 6 octombrie 1847, i se permite, la cererea lui Andrea, să fie dus la Bergamo. Aproape complet paralizat, vorbește cu greu, în cuvinte fără sens, mai degrabă monosilabic. Moare înconjurat de prieteni în ziua de 8 aprilie 1848.

Cantitatea de opere compuse într-o viaţă scurtă, de aproape 51 de ani, de cel mai prolific maestru al bel canto-ului, Donizetti, pare neverosimilă astăzi: 71 de partituri destinate teatrului liric într-un interval de două decenii şi jumătate (1818 – Enrico de Borgogna, 1844 – Caterina Cornaro). Un ritm sufocant – trei opere pe an, într-o existenţă nelipsită de umilinţe profesionale, amărăciune, doliu, călătorii (chinuitoarele călătorii ale veacului), o existenţă terminată tragic și absurd. O viaţă de romantic damnat avea să-şi ia revanşa în planul creaţiei. Destinul omului Gaetano Donizetti, cel plecat din Bergamo şi întors pentru a sfârşi în oraşul natal, nu a fost ferit de ironie. Şi ea – poate – în linie romantică. Maestrul scenelor de nebunie, compuse cu pasiune şi cu fermă disciplină a retoricii teatrale, avea să-şi încheie viaţa cu mintea rătăcită.

Donizetti compunea cu o rapiditate fenomenală, la fel ca Rossini şi nu departe de spontaneitatea mozartiană. O viteză de înţeles în contextul unei vieţi trăite parcă mereu în alertă. Cu impresarul la uşă, reuşea să termine un act din La Favorita, cu orchestraţie cu tot, în două ore. Un practician, veţi spune, şi nu un inovator, acest virtuoz al melodiei romantice. Afirmaţia este destul de curentă, ca şi suspiciunea datorată cantităţii de opere scrise. Prin comparaţie cu Bellini, autor a 9 opere, dar într-o viaţă mult mai scurtă, autorul Luciei di Lammermoor a ieşit de obicei dezavantajat. S-a formulat chiar ideea răutăcioasă că Donizetti nu este un compozitor cu mare personalitate, succesul lui datorându-se în epocă dispariţiei premature a lui Bellini (în 1835) şi retragerii lui Rossini, după 1829. Succesul, în epocă, al acestui „practician” al tuturor convenţiilor estetice proprii veacului romantic, ar fi fost aşadar conjunctural. Astăzi nu mai este probabil nevoie să demonstrăm contrariul. E drept, Donizetti îşi caută sursa de inspiraţie chiar în aceste canoane. Dar, ne putem întreba cu aceeaşi îndreptăţire cu care unii îl privesc cu suspiciune, cât contează astăzi împrejurările anilor ’30–’40 ai secolului al XIX-lea în receptarea operei sale?

Dacă romantismul exaltat al lui Donizetti poate trezi anumite îndoieli de ordin estetic (de vină ar fi şi libretele, numai că muzicianul nu putea avea altele), ştiinţa lui de a crea caractere teatrale depăşeşte nivelul unui practician, fie şi de geniu. Spectacolul vocii, atât de cultivat de opera italiană, devine un spectacol al caracterologiei, pe drumul deschis de Rossini. Accentele romantice îl conduc către dramă şi tragedie. Există însă la Donizetti cel puţin trei planuri stilistice. Deşi nu foarte clar diferenţiate, ele se lasă surprinse fără putinţă de tagădă. Primul, substanţial, ar fi acela al operei romantice (în înţelesul cel mai limpede al termenului), înclinată să facă din pasiunea tragică, adesea factice la nivelul dramaturgiei, cuvânt de ordine. Subiecte medievale, veacuri însângerate, cu cortegiul lor de sentimente în armură, defilează făcând deliciul unui public dornic să vadă pe scenă legende cântate cu virtuozitate. Să fie tulburat, şocat de grandilocvenţa tragicului. Şi pentru că am amintit de grandilocvenţă, într-un Paris care fremăta în faţa genului „grand-opéra” cultivat de Meyerbeer, Donizetti nu ezită să scrie în acest stil (La Favorita, 1840, Dom Sébastien, roi du Portugal, 1843). În această direcţie, a operei romantice, capodopera rămâne Lucia di Lammermoor (1935), secondată de „lanţul reginelor”, Anna Bolena (1830), Maria Stuarda (1834), Roberto Devereux (1837).

Compusă într-o lună (10 noiembrie–10 decembrie 1830), la comanda directorului Teatrului Carcano din Milano, Anna Bolena poate fi considerată ecoul rapid, în teatrul liric, al „bătăliei pentru Hernani”. Această operă romantică a fost primul veritabil triumf al lui Donizetti şi prima sa operă jucată la Paris, la nouă luni de la premiera milaneză. Deşi modifică realitatea faptelor, legenda care o înconjoară nu e lipsită de interes. Cuprins de febra romantismului, directorul teatrului milanez le comandase atât lui Donizetti, cât şi lui Bellini, câte o operă pe librete ale aceluiaşi – celebru – Felice Romani. Aflaţi unul pe un mal al lacului Como, altul pe celălalt, Donizetti, însoţit de Giuditta Pasta şi Bellini, în compania Giudittei Turina, ar fi compus Anna Bolena şi La Sonnambula. Ni-i imaginăm pe cei doi muzicieni, despărţiţi de apele lacului, în imposibilitatea de a se spiona unul pe altul, scriind cu sârg, croind planuri şi aşteptând de la cele două doamne, nerăbdătoare desigur, primul verdict. Un subiect numai bun pentru o „scenă de viaţă boemă”, în gustul epocii. Premiera celei dintâi a avut loc la 26 decembrie 1831, cu Giuditta Pasta, Elisa Orlandi, Rubini, Galli. Cât despre întrecerea contra cronometru pusă la cale de faimosul director, dacă a existat ca intenţie, ea a rămas în fază de proiect. În realitate, Bellini nu a primit libretul decât în decembrie, opera sa văzând luminile rampei la 6 martie 1831, tot cu Pasta, născută în acelaşi an cu Donizetti (1797), în rolul principal. Rivalitatea era însă reală…

Anna Bolena este un exemplu tipic de operă romantică. Subiectul desprins din Henric al VIII-lea de Shakespeare îi oferă libretistului şi compozitorului prilejul de a pune în pagină retorica romantică a pasiunii tragice. Într-o atmosferă propice receptării unor drame de acest fel – marea bătălie de la 25 februarie 1830, când s-a jucat în premieră la Comedia Franceză Hernani de Victor Hugo, fiind una câştigată în favoarea stilului care revoluţiona concepţia teatrală – Anna Bolena se impune de la prima reprezentaţie. Până la sfârşitul secolului o găsim statornic pe afişe. După moartea lui Donizetti, criticul de la „Revue des Deux Mondes” o includea printre cele cinci opere ale compozitorului care urmau să-i supravieţuiască: Lucia, Favorita, Elixirul dragostei, Don Pasquale, Anna Bolena. Se pare chiar că preţuirea publicului se îndrepta în mod special spre opera care se cântase în premieră după trei săptămâni de la prima audiţie a Simfoniei fantastice de Berlioz. Primadonele o alegeau frecvent pentru posibilitatea de a-şi pune în valoare calităţile tehnice şi dramatice, în finalul actului al II-lea, cu aria „Al dolce guidami”, prefaţată de un emoţionant solo de corn englez, văzând în ea o scenă de nebunie de aceeaşi expresivitate cu cele din Lucia di Lammermoor, Linda di Chamounix, Somnabula sau Puritanii de Bellini. După o perioadă de uitare, Anna Bolena a revenit în atenţie la mijlocul secolului XX, fiind repusă în scenă la Barcelona în 1947, apoi la Bergamo (1956) şi reintrând în repertoriul curent. În 1957, Maria Callas o cânta într-o magnifică montare a lui Visconti, la Scala din Milano, redându-i triumful de altădată.

În genul comic, Donizetti alătură descendenţa clasică, rossiniană cu exigenţele, diferite, ale operei comice franceze. În Don Pasquale (1843), el se dovedeşte un virtuoz al genului buf, construind savuros caractere muzicale pe un subiect contemporan, ceea ce teoretic ar întoarce totul la epoca lui Beaumarchais şi Mozart iar ca abordare dramaturgică, ar reconstitui preceptele realiste ale lui Goldoni. Elixirul dragostei (1832) păstrează nota clasică a comediei sentimentale. Romanza lui Nemorino, „Una furtiva lagrima”, este una dintre cele mai frumoase pagini pentru tenor din întreaga istorie a operei italiene, în orchestraţia ei compozitorul realizând o fericită îmbinare timbrală între fagot şi harpă, care înlătură orice suspiciune de rutină şi convenţionalism. Pe un libret franţuzesc, Fiica regimentului (1840) e o comedie în costum militar, cu subiect plasat la 1815, în Tirolul elveţian, resuscitând orgoliul faimosului Regiment 21 de grenadieri, considerat invincibil. O operă greu de cântat din cauza ariei de tenor (rolul lui Tonio, „militaire et mari”) din finalul actului întâi, „Ah! mes amis… Pour mon âme”, în care Donizetti scrie nu mai puţin de nouă do acut, înspăimântătorul do al tenorilor, lângă alte note înalte (la, si bemol). În plus, pour la bonne bouche, acest do este atacat abrupt, într-un salt de octavă. Aceşti do sună ca nişte explozii şi, dacă ei aparţin într-adevăr partiturii originale şi nu sunt adăugaţi ulterior pentru cucerirea publicului întotdeauna avid de asemenea forţări supraomeneşti ale registrului, care au însă farmecul lor, imaginea unui Donizetti tributar presiunii cântăreţilor nu ni-l face mai sărac în substanţă muzicală. Efectul lor nu este un surplus de virtuozitate, o gratuitate, pentru simplul motiv că derivă logic din construcţia amplei arii. Un savuros rataplan revine aproape ca un leitmotiv în Fiica regimentului.

Donizetti îl prefaţează ca nimeni altul, prin tuşa de veridicitate a dramei, pe Verdi, anticipând din multe puncte de vedere teatralitatea verdiană. Unul dintre acestea, şi nu cel din urmă, este limbajul orchestral. Armoniile, apropierile şi combinaţiile timbrale, rolul solistic al instrumentelor în caracterizarea personajelor prefaţează orchestra dramatică din opera lui Verdi. A avut acest maestru al scenelor de nebunie un simţ exact al necesităţii dramatice; operele lui nu au lungimi, nici pasaje inutile, nici uverturi prea ample, prea simfonizate, planturoase, în detrimentul piesei propriu-zise. În Lucia, un scurt preludiu, ca în Rigoletto, introduce în atmosfera misterioasă a castelului scoţian al lui Walter Scott: nu e nevoie decât de două minute şi jumătate, în tonurile funeste ale alămurilor. Scena finală din Anna Bolena e scrisă cu multă economie, totul pare calculat pentru a nu deveni plictisitor pe scenă.

În fine, acest aşa-zis „practician”, atât de muzical şi atât de artist în fond, a avut, spre deosebire de Verdi, şi geniu comic, ceea ce implică întotdeauna un proces de distanţare în interiorul unei forme date. Jucată în premieră la Teatrul Italian din Paris, pe 3 ianuarie 1843, cu Giulia Grisi (Norina), creatoarea rolului Adalgisei din Norma, Giovanni Mario (Ernesto), Antonio Tamburini (Malatesta), Luigi Lablache (Don Pasquale), cântăreţi de clasă, sub bagheta compozitorului, Don Pasquale putea părea, stilistic, o aventură. Vremea operei bufe trecuse, Parisul cucerit altădată de Rossini respira aerul comediei sentimentale şi al vodevilului. Donizetti a avut însă curajul acestui anacronism, mutând schemele genului într-un limbaj care, dacă nu este fundamental diferit, are o prospeţime şi o naturaleţe cuceritoare. Satira lui nu e nici superficială, nici „încruntată”. Lovitura a fost una de maestru: opera s-a jucat numai în 1843 pe cel puţin 12 scene, la Londra, Milano, Bruxelles, Lille etc. şi succesul a rămas de atunci constant.

Cum existenţa cotidiană oferă atâtea elemente comice, imaginaţi-vă aşadar un bătrân celibatar de modă veche, zgârcit, credul şi încăpăţânat, dar în fond un om cumsecade: Don Pasquale, cetăţean roman de pe la începutul secolului al XIX-lea. Ridicol bietul, aşa cum s-a născut în plină epocă de bel canto. Libretistul îl caracterizează succint înaintea primei pagini cu note muzicale. Să ne amuzăm, să luăm totul „a la légere” dar cu un strop de înţelegere, căci bătrânul e un „buon uomo in fondo”. Majoritatea surselor îi indică drept autori ai libretului pe Giovanni Ruffini şi pe compozitor. În schimb, în ediţia din 1961 a Casei Ricordi apare ca libretist Michele Accursi. Trimiterea la Bădăranii de Goldoni este posibilă în privinţa caracterelor personajelor, construite elocvent şi savuros, muzica răsfăţându-şi ascultătorii cu arii, duete, scene memorabile. Un scurt Allegro furtunos, în Re major, semnalează la începutul uverturii atmosfera comică. Această introducere de cinci măsuri care antrenează întreaga orchestră, în fortissimo, pare un hohot de râs. Două teme tratate inegal constituie materialul muzical al uverturii. Prima este serenada lui Ernesto din actul al treilea, „Com’è gentil”. În operă ea este acompaniată de două chitare. Prin expresivitatea liniei melodice, prin conţinutul muzical şi lirismul deloc patetic, „Com’è gentil” rivalizează cu celebra „Una furtiva lagrima”. În uvertură, serenada este intonată de violoncelul solo, dublat de fagot, apoi preluată de corn. La reluare, violoncelul va fi însoţit de flaut, conferind acestei sereneade un ton de lirism senin, nelipsit de o notă de candoare. Tonalitatea Fa major şi ornamentele folosite cu precauţie asigură impresia de amabilitate, de linişte în contrast cu farsa comică pe care o vom urmări în operă. După un pasaj dinamic al orchestrei, viorile prime aduc discret tema a doua, în Re major, cavatina Norinei din actul I, „So anch’io la virtù magica”, o arie de virtuozitate pentru soprană, foarte potrivită pentru caracterizarea personajului. În tempo moderat, această melodie capricioasă, intonată lejer la început, se instalează treptat şi va domina uvertura, cântată de viori, flaute, clarinete. Ea este dezvoltată sumar, metamorfozele conferind un plus de dinamism şi culoare. În tipic stil bel canto, pasajele rallentando alternează cu izbucnirile ansamblului, orchestraţia este strălucitoare, grupele de instrumente dialogheză grăbit, îşi trec unele altora replici vioaie. După un fragment tumultuos, viorile şi flautele readuc în tempo alert tema cavatinei într-o coda incendiară.

Deliciile virtuozităţii, ca mijloc de caracterizare, îşi găsesc în Donizetti o gazdă desăvârşită. În actul al treilea al operei Don Pasquale, duetul de un comic irezistibil pentru voci grave este o pagină antologică din întreaga istorie a operei bufe. Don Pasquale, bas şi doctorul Malatesta, bariton, plănuiesc să-i surprindă pe cei doi amanţi, Ernesto şi Norina, în grădină. Credulitatea bătrânului care va fi astfel răzbunat, se confruntă cu şiretenia doctorului Malatesta, amic cu Don Pasquale dar „amicissimo” cu Ernesto, cum notează libretistul. Don Pasquale e plin de satisfacţie, un fel de bucurie senilă îl cuprinde la gândul inofensivei sale răzbunări. Doctorul Malatesta îi cântă în strună, el, care aranjase de fapt întreaga farsă, încheiată fericit. Acest duet de mare dificultate, cu pasaje rapide, „diabolice”, solicită o adevărată performanţă de respiraţie şi de dicţie, mai ales în finalul scris în măsura de şase optimi, unde basul şi apoi baritonul sunt supuşi unei probe de foc. Repetând aceeaşi notă, do, într-un lanţ de şaisprezecimi, ei trebuie să facă inteligibil textul. Burlescul e subliniat de frecventele schimburi de replici, de exclamaţii, cu complicitatea timbrală a orchestrei. Ofensiva luată în ultimul secol al mileniului de melodramele romantice ale unui Bellini sau Donizetti, în care nu s-a redescoperit însă vreo fantomă a trecutului, ci tocmai calitatea artei muzicale, a produs şi reacţii de respingere. Uneori cu totul nedrepte, ca acestea, formulate de Antoine Goléa în capitolul Paradoxuri şi neînţelegeri în jurul romantismului din volumul Muzica din noaptea timpurilor până în zorile noi, în care Bellini şi Donizetti sunt consideraţi compozitori „fără temperament veritabil”: „Amândoi alegeau subiecte la modă, librete scrise după romane de groază, de cavalerism, de capă şi spadă, după poveşti sângeroase din vremea Renaşterii italiene sau din castelele scoţiene, pentru a elucubra sumbre melodrame perfect ridicole, fără umbra unei emoţii adevărate sau a vreunei reacţii umane autentice, o lume populată cu fantoşe cântătoare ale căror orăcăieli nu aveau absolut nimic comun cu sentimentele pe care se presupune că aveau menirea să le exprime sau cu aventurile pe care erau puse să le trăiască. Trebuie să avem curajul s-o gândim şi s-o spunem, faţă de ofensiva luată, în secolul nostru, al XX-lea, de un repertoriu care astăzi datorează totul discului şi câtorva vedete care îşi închipuie că pot reîncarna anumite fantome ale trecutului şi câtorva teatre italiene sau engleze care-şi irosesc în această direcţie şi numai în aceasta, rezervele lor de originalitate şi de curaj. De asemenea şi cumplitei ignoranţe a unor antreprenori de spectacole şi a sfătuitorilor lor, care patronează această reînviere artificială.” Am citit puţine aprecieri mai hazardate, sprijinite pe bune intenţii, decât aceasta. Să fie „orăcăieli” „Casta diva”, capodoperă de muzicalitate, „Regnava nel silenzio” sau sextetul din Lucia? Sunt toate aceste partituri artificiale, perfect ridicole, rămâne opera italiană un „monument de artificiu şi minciună”? Ar însemna nu numai să negăm o bună parte a muzicii, ci să manifestăm obtuzitate faţă de idei şi forme care şi-au câştigat o poziţie sigură în cultura universală.

Costin Tuchilă

„Ah! mes amis… Pour mon âme”, Fiica regimentului –Juan Diego Flórez, Opera din Viena, 2007

„Chacun le sait, chacun le dit”, Fiica regimentului – Diana Damrau

Uvertura operei Don Pasquale – Sinfonia Orchestra Giovanile „Luigi Cherubini”, dirijor: Riccardo Muti

„Quel guardo il cavaliere… So anch’io la virtù magica!”, Don Pasquale – Mirela Zafiri

„Com’è gentil”, Don Pasquale – Juan Diego Flórez, Opera din Zürich, 2006

Duetul Malatesta – Don Pasquale, Don Pasquale – Mark Oswald, Paul Plishka, Metropolitan Opera Orchestra, dirijor: James Levine

Uvertura operei Anna Bolena

„Piangete voi?… Al dolce guidami… Coppia iniqua”, scena finală din Anna Bolena – Anna Netrebko, 2 aprilie 2011

„Una furtiva lagrima”, Elixirul dragostei – Luciano Pavarotti, Royal Philharmonic Orchestra, dirijor: Kurt Herbert Adler, 13 aprilie 1982

Barcaruola a due voci, Elixirul dragostei – Ildebrando D’Arcangelo (Dulcamara), Anna Netrebko (Adina)

„Regnava nel silenzio”. Lucia di Lammermoor – Maria Callas, Philharmonia Orchestra, dirijor: Tullio Serafin, 1959

Mozart în interpretarea Teodorei Gheorghiu la Sala Radio

Apreciata soprană Teodora Gheorghiu revine miercuri 23 februarie 2011, ora 19.00, pe scena Sălii Radio, cu un program mozartian. Sub bagheta dirijorului Adrian Morar, soprana şi Orchestra de Cameră Radio vor interpreta Exultate, jubilate, KV 165, Schonlacht der holde Frühling, KV 580, Et incarnatus est din Missa în do minor, KV 427, Ah, se in ciel benigne stelle…, toate, lucrări ale compozitorului austriac.

Pe lângă acestea, programul serii mai include un îndemn la pace, oratoriul Opriţi războiul! de Bence–Muk, şi lucrările lui Joseph Haydn, Nocturna nr. 2 în Fa major şi Divertismentul nr. 5 în Sol major.

Acesta este al doilea concert pe care fosta solistă a Operei din Viena îl susţine în acest început de an la Sala Radio. În urmă cu doar o lună, ea a făcut parte din distribuţia operei Copilul şi vrăjile de Maurice Ravel, alături de Ruxandra Donose, Philippe Do, Valentin Racoveanu, Yuriy Tsiple.

Soprana Teodora Gheorghiu a studiat flautul înainte de a se consacra cântului vocal, la Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca. A participat la numeroase cursuri de master şi a fost distinsă cu premii în competiţii dintre care Concursul „Regina Elisabeta” în Bruxelles, „Julian Gayarre” în Pamplona şi „George Enescu” în Bucureşti.

Teodora Gheorghiu a debutat la Opera Naţională Bucureşti în anul 2003, cu rolul Reginei Nopţii din Flautul fermecat de W. A. Mozart, debutul pe scena Operei de Stat din Viena venind un an mai târziu. În calitate de solistă a acestei instituţii, soprana a interpretat numeroase roluri, printre care Adela (Liliacul), Regina nopţii (Flautul fermecat), Nannetta (Falstaff), Fiakermilli (Arabella), Adina (Elixirul dragostei), Elvira (Italianca în Alger), Sophie (Werther) şi Eudoxie (La Juive). După rourile interpretate la Opera din Viena, a obţinut bursa „Herbert von Karajan”. Apoi a cântat Căsătoria secretă de Cimarosa la Théâtre de la Monnaie din Bruxelles. Au urmat colaborări cu Teatrul din Lucerna, Opera Naţională Lorraine din Nancy, Grand-Théâtre din Geneva, Opera din Lausanne şi Théâtre des Champs-Elysées din Paris, unde a interpretat rolurile Rosina (Bărbierul din Sevilla), Musetta (Boema) precum şi rolul titular al operei Zaide.

În anul 2005 a fost invitata lui José Van Dam pentru un concert la Palais des Beaux Arts din Bruxelles.

Voce deosebită, coloratură pură, frumos timbrată, Teodora Gheorghiu s-a pregătit intens urmând cursuri de perfecţionare cu Susana Eken de la Capela Muzicală „Reine Elisabeth” din Belgia, José van Dam, Helmut Deutsch, Tom Krause şi Andreas Scholl precum şi participând la alte numeroase cursuri din SUA, Germania şi România.

Teodora Gheorghiu a colaborat cu reputaţi dirijori: Seiji Ozawa, Franz Welser-Möst, Marco Armiliato, Bertrand de Billy, Peter Schneider, Adam Fischer, Christophe Rousset şi alţii.

Apreciată pentru vocea deosebită şi coloratura pură frumos timbrată, Teodora Gheorghiu a fost premiată personal de José Carreras în 2002, la Pamplona.

Dirijorul Adrian Morar este o prezenţă activă pe scenele lirice din România, binecunoscut publicului meloman şi recunoscut de critica de specialitate datorită profesionalismului şi nivelului artistic ridicat al fiecărui spectacol derulat sub conducerea sa muzicală.

Arta dirijatului de orchestră şi cea a conducerii muzicale a spectacolelor de operă le-a dobândit şi prin participarea activă la diferite stagii de pregătire: curs de dirijat cu Eric Ericson la Harlem, Olanda, 2001; cu Peter Eötvös, Ton Koopman şi Eri Klass la Masterclass „Kirill Kondrashin”, Hilversum, 2000; la Seminarul Internaţional „Bartόk”, Szombathely – curs de dirijat orchestră cu Zoltan Peskό; la Filarmonica „Oltenia” Craiova – cursuri de dirijat orchestră cu Octav Calleya, 1999-2000; la Academia „Bach” din Stuttgart – dirijat orchestră cu Helmuth Rilling 1995 şi la Academia „Bach” din Cluj-Napoca – cursurile de dirijat şi canto cu Christfried Brodel din Dresda, 1992–1996.

Adrian Morar este laureat al mai multor competiţii printre care: Concursul de dirijat coral „Gh. Dima”, Cluj-Napoca, 1994, Concursul de dirijat orchestră „Janos Ferencik”, Budapesta, 2002, Concursul „Tineri de azi ai Operei”, ediţia a II-a, Cluj-Napoca, 2004, Concursul de dirijat operă „Béla Bartók” ,Cluj-Napoca, 2005. În anul 2002 a fost distins de către Forumul Muzical Român cu Premiul „Ludovic Spiess“ şi în ianuarie 2009 cu Premiul „Lia Hubic”.

Biletele se găsesc la Casa de Bilete a Sălii Radio (Str. G-ral Berthelot nr. 60–64) şi prin reţeaua Eventim, magazinele Germanos, Vodafone, librăriile Cărtureşti, Humanitas şi online pe www.eventim.ro.