Calendar: Oratoriul „Messiah” de Händel

Händel, „maestrul nostru al tuturor”, cum l-a numit Haydn, „cel mai mare compozitor”, de la care „mai am încă multe de învăţat”, după Beethoven, a fost un risipitor, acumulând, scrie Gérard Pernon, „minuni, îndrăzneli, plagiate, convenţii şi repetiţii”, pasionat de teatru şi de grandios. Admirat mereu, Händel este unul dintre primii muzicieni care au scris pentru marele public, ducând la perfecţiune structuri larg răspândite în practica muzicală a vremii. Ideea, formulată în câteva rânduri în istoria muzicii, mai mult sau mai puţin explicit, e demnă de reţinut şi nu aduce vreun prejudiciu gloriei artistice a „omului-munte”, cum îi ziceau englezii. Händel a reuşit, ca nimeni altul, să se adapteze gustului contemporanilor, mai ales în muzica vocal-simfonică şi, parţial, în cea destinată teatrului liric, fără a face totuşi concesii. Aflat, ca şi Bach, la întretăierea unor estetici contradictorii, Händel a ştiut să împrumute creator, de la italieni arta scriiturii vocale, de la germani tehnica, familiară, a cantatei, de la francezi stilul clavecinistic şi formula operei lullyste, realizând o sinteză a tuturor acestor elemente diverse, o sinteză exprimată elocvent şi, mai ales, personal, o sinteză uşor recognoscibilă. „Făcând din acest artist german muzicianul lor naţional, scrie Émile Vuillermoz, englezii au consacrat gloria celui mai internaţional dintre compozitori.”

S-ar zice, citind cele de mai sus, că Händel a avut o existenţă lipsită de adversităţi, cu glorie constantă. Mărturiile documentare atestă însă că, la Londra, nu a fost ferit de intrigi, de piedici, de duşmani. Că desele succese alternau cu momente în care compozitorul se afla în dificultate, uneori în pragul depresiunii. Este eronat să vedem în existenţa sa londoneză o pajişte cu flori. Episodul petrecut în primăvara anului 1741 este destul de elocvent pentru seria de momente sumbre prin care Händel a trecut în patria adoptivă, care – se crede – i-ar fi oferit succesul pe tavă. La sfârşitul lui februarie, compozitorul fusese nevoit să-şi închidă teatrul (Lincoln’s Inn Fields Theatre). O mai făcuse cu un an înainte din cauza frigului care îi oprea pe statornicii spectatori să umple sala la vreo premieră au la reluare. Händel trecea prin serioase dificultăţi financiare. Opera Imeneo căzuse în 1740 după al doilea spectacol, autorul ei fiind complet dezorientat. Noua operă, a 46-a şi ultima, Deidamia, jucată în premieră pe 10 februarie 1741, a fost reprezentată de trei ori. Händel era aproape ruinat.

Se retrăsese din nou în casa de pe Book-Street, meditând probabil la soluţia componistică menită să-i readucă succesul. Era limpede că moda operei italiene trecuse, nu se putea şti dacă pentru totdeauna, pentru acest capricios public londonez. Intrase oare, brusc, muzicianul primit cu atâta interes într-un fel de anonimat destul de ciudat dacă e să ne gândim la strălucita carieră pe care o purta în spate? Greu de ştiut. Biografii sunt totuşi de acord că timp de zece luni, în cursul „misteriosului” an 1741, Händel a dispărut din viaţa publică a Londrei. Orgoliu rănit? Rănit şi de câte un apel precum cel din „Daily Post”, care cerea „domnilor de rang”, în 4 aprilie 1741, să aibă milă de muzicianul falit? Posibil… Cert este că în aceste luni de voluntară recluziune, Händel se întoarce la un gen abandonat prin 1738, oratoriul, şi o face exemplar. În 24 de zile, în perioada 22 august–14 septembrie 1741, compune Messiah, lucrare monumentală în trei părţi (38 de numere), cu o durată de peste două ore şi jumătate, în versiune integrală. Este, cronologic, al nouălea din cele 22 de oratorii ale compozitorului. Pentru prima lui audiţie alege Irlanda, pentru a schimba norocul dar şi pentru că tradiţia catolică, puternică aici, îi oferea garanţii de succes. Succes care, la Dublin, în ziua de 13 aprilie 1742, când s-a cântat în primă audiţie această partitură, a fost unul de proporţii.

Messiah este singura operă muzicală rămasă în conştiinţa ascultătorilor care evocă întreaga viaţă a lui Isus, folosind multe fragmente din Vechiul Testament (Isaia, Psalmi, Maleahi, Hagai, Zaharia), din Epistolele lui Pavel către Corinteni şi către Romani, şi mai puţine din Evangheliile după Luca, după Matei, după Ioan (unul singur), Apocalipsa lui Ioan, alese de libretistul Charles Jennens. Pare ciudat că, în ciuda subiectului, textul se opreşte mai puţin la Noul Testament, ceea ce de la bun început îi conferă originalitate în raport cu alte partituri inspirate din viaţa lui Isus. Care să fie motivul acestei preferinţe? Händel a fost atras de valorile poetice ale Psalmilor, de figura energică a lui Isaia, care îi oferă părăsirea canoanelor, în consecinţă, o mai mare libertate imaginară. Oratoriul acesta are o unitate arhitectonică deosebită şi, în plus, o calitate rară: nici unul dintre numerele sale nu lasă impresia de lungime, de frază muzicală în plus. Totul pare calculat şi gândit funcţional, încât, după asemenea întindere muzicală (ce ar putea fi acuzată de o sensibilitate modernă drept monotonă), ai paradoxalul sentiment al concentrării. Händel este un desăvârşit arhitect al spaţiilor monumentale, dar şi un organizator eficient al detaliilor, cărora nu pare să le dea foarte mare importanţa. Poate că exagerez, însă în faţa creaţiei sale vocal-simfonice, ai sentimentul unui confort provenit dintr-o concentrare, repet, ciudată. În Messiah subiectul contribuie la acest aspect, el fiind un rezumat poetic; fragmentele alese prezintă avantajul de a avea această particularitate specială concentrării, greu de presupus în epoca barocului.

Rezultă prin urmare o muzică al cărei dinamism trebuie reliefat cu atenţie şi exactitate. Erorile de percepţie din partea interpreţilor conduc la grave rătăciri stilistice. Pentru că această „antologie sinoptică” a vieţii Mântuitorului, cu strălucitorul ei Hallelujah, care încheie ca o explozie partea a doua, cu trompete care se avântă spre ceruri, are suficiente capcane atât la nivelul frazării, cât şi al dozajelor marilor ansambluri.

Într-un eseu din 1959, Sir Thomas Beecham a sintetizat experienţa sa de peste o jumătate de veac de analiză şi interpretare a partiturilor lui Händel. Merită cu prisosinţă să zăbovim asupra acestui text.

Citând o frază din propriile sale memorii, marele dirijor ţine să precizeze de la început: „Din epoca sa, omenirea nu a mai ascultat nici o muzică vocală care să poată rivaliza, fie şi de departe, cu măreţia construcţiei şi a tonului său, cu nobleţea şi tandreţea melodiilor sale, cu abilitatea scolastică, ingeniozitatea şi infinita varietate a efectelor sale.” Sir Thomas Beecham este convins că ideea poate fi uşor susţinută dacă se compară scriitura corală a lui Händel cu a oricărui compozitor de la Palestrina încoace, ajungând la concluzia că autorul lui Saul nu are rival în acest domeniu, în timp ce ilustrul său contemporan Bach excelează în muzica pur instrumentală, îndeosebi în formele restrânse, „mai accesibile executantului modern”. Fireşte, ideea e discutabilă, ca orice afirmaţie restrictivă, dacă ne gândim că oratoriile şi cantatele lui Bach au mulţi adepţi, că multe dintre ele sunt considerate pe bună dreptate capodopere. Dar, într-o perspectivă sintetică, de la înălţimea unei priviri care îşi îngăduie asemenea exigenţe, o putem accepta. Cert rămâne faptul, exprimat de muzicianul citat, că Bach „este înainte de toate un compozitor germanic şi că nu ne-am putea înşela în această privinţă”. În timp ce Händel „este cu certitudine un mare maestru internaţional al tuturor timpurilor. A compus muzică italiană mai bine decât orice italian; muzică franceză mai bine ca orice francez; muzică engleză mai bine ca orice englez; şi, exceptându-l pe Bach, i-a depăşit de departe pe toţi ceilalţi germani. Naţionalismul, produs al secolului al XIX-lea, nu l-a privit deloc.” Gloria lui Händel s-a dovedit constantă până la sfârşitul veacului romantic. După moartea compozitorului (14 aprilie 1759), renumele său a fost, timp de multe decenii, în creştere. Englezii au organizat festivităţi de o amploare nemaiîntâlnită când se împlinea un sfert de secol de la moartea lui Händel, reunind comemorarea cu aniversarea centenarului naşterii. Târziu, în prima parte a secolului XX, interesul pentru creaţia sa avea să cunoască un recul. Sir Thomas Beecham se vede nevoit să explice motivele şi trebuie să recunoaştem că are perfectă dreptate: „…superioritatea fără rival a lui Händel provine din cunoaşterea şi exploatarea vocii umane, mai ales în ansambluri. Dar noi, astăzi, nu ascultăm des acest gen de muzică, căci cântul coral a pierdut enorm din popularitatea sa de altădată. Chiar în Anglia, unde a fost mijlocul naţional de expresie muzicală timp de două secole, el nu mai prezintă deloc interes pentru publicul mediu al concertelor. Fără nici o îndoială, cauza este crearea orchestrei moderne.” Şi cum explicaţiile vin de la unul dintre cei mai mari dirijori ai veacului, nu avem nici un motiv să nu le dăm crezare. Nu putem blama publicul, scrie Thomas Beecham, pentru preferinţa manifestată faţă de varietatea şi culoarea ansamblului orchestral. „În aproape toate operele corale, nu avem decât patru diviziuni ale sunetului sau, s-ar putea zice, ale culorii: în orchestră, există mai mult de douăsprezece. Marea superioritate a varietăţii oferite de diferitele partide ale corzilor, combinate cu efectele constrastante ale instrumentelor de suflat – lemne şi alămuri – iată ce pretinde şi obţine publicul. Dacă pare gata să asculte cu plăcere şi bună dispoziţie o bucată simfonică mai mult de o oră, el refuză să accepte o reunire de voci care cântă pe aceeaşi durată, fără intermezzo orchestral.” Dirijorul englez spera atunci, în 1959, că farmecul acesta, de dată modernă, al orchestrei va sfârşi prin a obosi într-o bună zi. După aproape o jumătate de veac, este încă imposibil să ştim dacă a avut dreptate… Putem însă fi siguri că Händel place astăzi la fel de mult ca în veacul său, poate tocmai pentru faptul că el „a întrebuinţat masele vocale cu aceleaşi scopuri cu care compozitorii secolului al XIX-lea au folosit orchestra modernă.” Dar – iarăşi putem fi siguri – Händel reprezintă un miraj şi prin partiturile instrumentale, de la cele 12 concerti grossi la celebra Muzică a apelor.

Lumea muzicală dezbătea pe la mijlocul secolului trecut o problemă pe care nu cred că o vom putea evita nici în mileniul al treilea. Cum îl cântăm pe Händel şi, prin extindere, pe toţi contemporanii lui: folosind ansamblurile mici cu care această muzică era interpretată în epoca ei? Dar ce se întâmplă dacă aduci pe scena unei săli cu 2500–3500 de locuri un cor de 30 sau 40 de persoane şi un ansamblu instrumental minimal, „câteva corzi şi o duzină de suflători”? Ce efect poate face într-o sală mare, precum cele moderne, asemenea formaţie vocal-simfonică? Secolul al XIX-lea dăduse un răspuns prin moda de a convoca uriaşe coruri, rareori susţinute de un număr suficient de instrumente. Sir Thomas Beecham aminteşte că înaintea primului război mondial, la marile festivaluri Händel de la Crystal Palace, corurile de 4000 sau 5000 de voci deveniseră obişnuinţă. Veacul romantic se revărsa în toată splendoarea lui… Soluţia contemporană, oferită de şeful de orchestră, este una de compromis „între efectele opulente şi cele sărăcăcioase”. Adică exact ceea ce Sir Thomas Beecham a întreprins la înregistrarea din 1959 a oratoriului Messiah, cu orchestra şi corul de la Royal Philarmonic, aflată pe un disc al Casei RCA din New York, versiune legendară, în care reapar pentru prima dată după 150 de ani, secţiunile eliminate din interpretările devenite tradiţionale ale partiturii – un apendice care însumează 17 de minute de muzică.

Costin Tuchilă

Oratoriul „Messiah”, Uvertura (Sinfonia) – London Philharmonic Orchestra

„Hallelujah” din „Messiah” – London Symphony Orchestra, Tenebrae Choir, dirijor: Sir Colin Davis, decembrie 2006

„For unto us a child is born” din „Messiah” – London Symphony Orchestra, Tenebrae Choir, dirijor: Sir Colin Davis, decembrie 2006

„Behold a virgin / O thou that tellest” –Ian Howell (contratenor)

„And He Shall Purify the Sons of Levi” – London Philarmonic Orchestra and Chorus

Partitura „Hallelujah”

Calendar: 75 de ani de la premiera mondială a operei «Oedipe» de George Enescu

Astăzi se împlinesc 75 de ani de la premiera mondială a operei Oedipe de George Enescu, tragedie lirică în 4 acte pe un libret de Edmond Fleg după Sofocle. Vineri 13 martie 1936 a avut loc prima reprezentaţie la Opera din Paris (Opéra Garnier; pe afiş apărea atunci scris Théâtre National  [de l’]Opéra), sub direcţia muzicală a lui Philippe Gaubert, în regia lui Pierre Chéreau, cu decoruri realizate de André Boll. Coregrafia aparţinea maestrului de balet Aveline. În rolul titular: baritonul André Pernet. Din distribuţia premierei făceau parte: Marsysa Ferrer (Iocasta), Etchéverry (Tiresias), Jeanne Monfort (Sfinxul), Froumenti (Creon), Courtin (Antigona), M. J. De Trevi (Paznicul), Almona (Meropa), Narçon (Marele Preot), Claveric (Phorbas), Cambon (Tezeu), Chastenet (Laios).

Spectacolul s-a transmis în direct la Radio România, fiind aşteptat atât la Paris, cât şi la Bucureşti, cu mare interes.

Susţiută de Jacques Rouché, director al Academiei Naţionale de Muzică şi director, din 1913, al Operei pariziene şi al Théâtre des Arts, montarea fusese pregătită intens, repetiţiile începând cu mai bine doi ani în urmă. Partitura fusese definitivată în 1931 de compozitor, care în 29 martie 1924 dirijase în primă audiţie absolută un fragment orchestral la Paris, în cadrul Concertelor Colonne. În 1934 apăruse la Editura Salabert din Paris reducţia pentru voce şi pian a partiturii, nu şi partitura generală, cu ştimele de orchestră, în ciuda contractului (aceasta avea să tipărită, împreună cu reducţia, abia în 1964, de Editura Muzicală din Bucureşti). Enescu fusese nevoit să copieze ştimele cu efort propriu, mărturisind că acest efort financiar a însemnat 50.000 de franci (pentru drepturile de autor primind 12.000 de franci). Dar aceste amănunte erau complet nesemnificative faţă de uriaşa emoţie a premierei primită favorabil, chiar cu entuziasm din partea celor mai mulţi critici, în ciuda dificultăţii limbajului enescian, dificultăţi resimiţite din plin de interpreţi. Înaintea premierei, dirijorul Philippe Gaubert spunea că Oedipe „este o operă magnifică, dar ea prezintă dificultăţi enorme. Prietenul meu vechi Enescu ne-a făcut viaţa dură.”

Pentru rolul lui Oedip, compozitorul considera că interpretul ideal ar fi fost Şaliapin. „Şaliapin – îşi aminteşte George Enescu – trăia şi aş fi dat totul ca el să joace şi să cânte rolul principal. Nu avui ocazia ca să i-l propun. Puţin timp înaintea morţii sale [12 aprilie 1938, Paris, n.n.], pe când încă mai cânta Don Quichotte de Massenet la Opera Comică, Şaliapin mă invită să-l văd. M-am dus într-o seară la cabina lui între două acte. Îmi spuse, simplu, o frază care, în acea clipă, mi se păru stranie…

– Vreau să văd libretul, dar fără să aud o singură notă de muzică…

Mai târziu am înţeles că mai înainte de a judeca muzica voia să măsoare importanţa rolului şi să ştie dacă forţele lui îi îngăduie să-l înfrunte. Fiind sigur că nu ar fi putut să rămână în scenă atât de mult timp, îmi înapoie textul într-o bună zi, fără să spună nici un cuvânt. Eram foarte trist, mărturisesc, gândindu-mă că Oedip ar fi putut să fie Şaliapin.” (Bernard Gavoty, Amintirile lui George Enescu, Paris, Éditions Flammarion, 1955; traducere de Romeo Drăghici şi Nicolae Bilciurescu, Bucureşti, Editura Muzicală, 1982).

La premieră, André Pernet avea să fie însă un interpret magnific, compensând nostalgia compozitorului. Era un mare cântăreţ, dublat de un talent actoricesc rar, cu o forţă şi expresivitate scenică potrivite rolului lui Oedip. „Lucrasem împreună zile şi săptămâni şi înalta sa conţştiinţă mă copleşise”, mărturisise Enescu. „Umbra lui Mounet-Sully se ţine de paşii personajului şi parcă se interpune mereu între spectator şi actor. Dar dl. André Pernet găseşte accente aşa de natural tragice, dă personajului un relief aşa de izbitor, încât se impune şi creează un personaj nou şi totuşi tradiţional în originalitatea lui.” (Jean Chantovoine, „La semaine musicale. Académie Nationale de Musique – Oedipe”, Paris, 20 martie 1936).

Cu trei zile înaintea premierei, în 10 martie 1936, direcţia Operei a programat o repetiţie generală cu public, invitând personalităţi artistice şi critici muzicali. Aşa încât, chiar înaintea primului spectacol, presa anunţa o reprezentaţie cu totul deosebită. Ecourile ajungeau şi la Bucureşti. „Este cel mai frumos moment al vieţii mele. Nu cutezam să sper într-o asemenea recompensă. Ce bucurie de a fi cunoscut această glorie în a doua patrie, Franţa.” (George Enescu, în Oedip de G. Enesco la Opera din Paris, „Adevărul”, Bucureşti, 12 martie 1936). „Oedipe este un spectacol emoţionant şi magnific”, scria Robert Dezarnaux cu o zi înaintea premierei (La Musique. À l’Opéra – Oedipe, La Liberté, Paris, 12 martie 1936). Emil D. Fagure, care asistase la Paris la repetiţia generală, transmitea pentru ziarul „Lupta” din 12 martie 1936: „Fapt este că astăzi geniul muzical al lui Enescu este, în esenţă, dramatic. Altfel nu s-ar explica cum muzica lui din Oedip apare atât de lcară, lesne inteligibilă şi exercită  auditorului o «priză» atât de directă, în timp ce muzica lui de cameră şi cea simfonică reclamă un public muzical cu mult mai atent.”

„La Opera din Paris, avea să remarce H. Malherbe, Oedipe pare că e jucat de unăpopor întreg. Peste patru sute de personae, artişti ai cântului, dansatoare, figuranţi, sunt adunate pe scenă. Dl. Jacques Rouché, director al Operei, ajutat de Dl. Pierre Chéreau a stabilit o punere în scenă totodată vie şio stilizată, de un efect măreţ. Frumoaseledecoruri ale D-lui André Boll sunt minunate. Orchestra e condusă cu o viguroasă autoritate de Dl. Philippe Gaubert, care a avut de învins dificultăţi serioase…” Pentru filosoful Gabriel Marcel, scena finală din Oedipe „este una din culmile muzicii, de la Wagner încoace. […] sublim este singurul cuvânt care se potriveşte şi e permis să-l folosim fără nicio umbră de ezitare.”

Scriind despre premiera absolută a operei Oedipe de George Enescu, care  a însumat la Paris 11 reprezentaţii în 1936–1937, criticul Émile Vuillermoz făcea următoarea remarcă: „Muzica sa în teatru nu deţine clasicul rol pe care i-l dau «criticiştii». Ea nu analizează nimic, nu declamă, ci se mulţumeşte să freamăte cu o sensibilitate miraculoasă. Ea este subconştientul dramei [s.n.]. Forma aceasta eliptică, discreţia şi lirismul ei adânc n-au fost totdeauna înţelese la prima audiţie. Cum să înţelegi de prima dată o astfel de muzică, atât de uimitor lipsită de prejudecăţi, care îşi schimbă mereu forma şi se reînnoieşte cu fiecare situaţie?”

Ne putem întreba astăzi, după şaptezeci şi cinci de ani de la premiera pariziană a lui Oedipe, când opera enesciană este unanim recunoscută şi din ce în ce mai des cântată, ce ar însemna această sintagmă, „subconştientul dramei”, în strânsă legătură cu un fapt muzical. Dacă am raporta „subconştientul dramei” la cele două tragedii ale lui Sofocle, Oedip rege şi Oedip la Colona, „topite” de Edmond Fleg în actele al III-lea şi al IV-lea ale libretului său, am spune că ea traduce sensul filosofic. Prin voinţa de a suferi, vinovatul fără vină, universalul Oedip, fiinţă slabă dar conştientă, dezbracă armura tiranică a zeilor şi atinge treapta supremă a purificării. Omul iese învingător din confruntarea cu destinul; la Sofocle, mitul se umanizează. Dacă Eschil urmărea figura eroului în momentul împlinirii blestemului, Sofocle îşi îndreaptă atenţia asupra soartei acestuia. Suferinţele lui Oedip se datorează în mare măsură faptelor sale iar destinul hotărât de zei este mai puţin important. Odată cu Sofocle păşim practic într-o altă etapă a concepţiei asupra desfăşurării tragice, în care situaţiile de individualizare rămân precumpănitoare.

Dar cum poate fi reflecată această tensiune psihologică într-o operă, fie ea şi de tip wagnerian (mai exact în descendenţă wagneriană)? Libretul scris de Edmond Fleg a ales finalmente o soluţie optimă. Ideea sa de a oferi întreaga istorie a nefericitului erou, concentrând acţiunea într-un singur text unitar care extinde însă evenimentele cuprinse în Oedip rege şi Oedip la Colona, s-a dovedit, pe lângă noutatea ei, funcţională în raport cu exigenţele spectatorului modern. Istoria subînţeleasă pentru spectatorul antic, familiar cu mitul, devine astfel cadru narativ coerent pentru dezvoltarea motivelor mitului: motivul blestemului divin şi odată cu el tema limitei tragice, misterul proorocirii, răzbunarea zeilor, motivul monstrului devorator, al luptei dintre om şi forţele naturii, tema eroului civilizator, salvator al colectivităţii, păcatul, vina, motivul vinovatului fără vină, autocunoaşterea, autodemascarea, negarea ordinii divine, pedeapsa, tema morţii ca formă de nemurire. Sacrificarea unităţii de loc şi de timp din tragediile lui Sofocle creează premisele dezvoltării dramatice pe urma preceptelor wagneriene, e adevărat cu mai multă libertate în folosirea leitmotivelor, ca „fir conductor”. În Opera şi drama, Wagner considera de altfel mitul lui Oedip „imagine limpede a istoriei omenirii”, apt de transpunere muzicală.

Primele două acte refac întreaga legendă a lui Oedip, până la încoronarea ca rege al Tebei. Prologul şi primele trei tablouri „se afiliază – scrie Pascal Bentoiu în Capodopere enesciene (Bucureşti, Editura Muzicală, 1984) – unui fel de a vedea şi de a construi romantic, iar ultimele două acte unuia clasic.” Dar unitatea viziunii nu este pierdută în acest fel, dimpotrivă, ea este interpretarea în planul formelor sonore, a arhitecturii proprii acestei opere, a subiectului şi a mutaţiilor produse progresiv în plan reflexiv. Ideea libretistului care reuşeşte să sintetizeze o naraţiune mitologică întinsă şi mai ales complexă este transpusă genial de compozitor într-o muzică „psihologică, reflexivă, interiorizată” (Octavian Lazăr Cosma, Oedip-ul enescian, Bucureşti, Editura Muzicală, 1967). „Muzică psihologică”, adică lipsită de convenţiile curente în dramele muzicale, de orice restricţie, respingând elocvenţa. Este pariul câştigat de Enescu, poate nu totdeauna uşor de înţeles, deşi limbajul său nu este nici un moment greoi, ci permisiv celor mai fine trăiri psihologice, presupuse de dinamica subconştientului. În Amintirile lui George Enescu de Bernard Gavoty, compozitorul oferă cheia înţelegerii acestui tip de discurs muzica care absoarbe libertăţi impresioniste dar şi o anumită tensiune expresivă promovată de expresionismul muzical. Alungarea, pe cât posibil, a efectelor uşoare (pe cât posibil, pentru că muzica la Oedip nu este totuşi complet lipsită de efecte, unele chiar onomatopeice, dar realizate coloristic în spirit modern) a nedumerit o parte a criticii. „Această restricţie pe care mi-am impus-o singur – mărturiseşte George Enescu – mi-a dat prilejul să citesc într-o critică apărită în «Figaro» regretele – exprimate cu multă prietenie – ale lui Reynaldo Hahn, care îmi reproşa «dispreţul fată de o întreagă categorie de mijloace artistice şi anume acelea pe care le conferă melodia – sau, dacă vreţi, melosul – ritmul şi stabilitatea tonală.» Dar tocmai acestor tradiţionale mijloace artistice (care se adaptează de bine de rău la subiectele teatrale) nu am vrut să le fac concesii; căutam expresia şi stilul ce se potriveau mai bine cu firea mea şi cu aceea a personajelor mele: trebuia deci să prevăd că voi provoca anumite surprize – şi poate chiar decepţii – în rândul celor care – în teatru – au cultul convenţionalului.” Fiind un „personaj al tuturor timpurilor”, Oedip şi drama lui pot fi tălmăcite în limbaj modern, adică prin folosirea relativ abundentă a pasajelor declamate, „pe jumătate cântate, pe jumătate vorbite”, a sfertului de ton. De aici impresia de psalmodie, susţinută şi de elementele rapsodice. Această componentă sensibilă este în primul rând răspunzătoare de caracterul psihologic, reflexiv al muzicii enesciene. Citat de compozitor fără rezervă, Émile Vuillermoz remarca şi contribuţia orchestraţiei la consolidarea unei asemenea impresii: „Orchestra nu comentează pe larg evenimentele, le suportă insă, cu un fel de pasivitate tremurăştoare. Se înfioară în porniri pline de nelinişte, fără să-i pese de o logică constructivă şi de o retorică simfonică. la picioarele scenei, ea pare oglinda unei ape iluminate sau umbrite de reflexele schimbătoare ale acţiunii. Ea este asemenea omenirii înspăimântate de zei. Apoi, în ultimul act, această tehnică a freamătului face loc unui lirism compact, de o ţesătură bogată, exaltând elementul uman mai presus de fatum […]” Senzaţia de muzică aproape camerală, în ciuda folosirii unui aparat orchestral uriaş, derivă tocmai din accentul pus pe elementul psihologic, întotdeauna prioritar în Oedipe de George Enescu.

Costin Tuchilă

George Enescu, „Oedip”, Preludiu

George Enescu, „Oedip”, actul I, Prolog, „Teba cântă din şapte turle”

George Enescu, „Oedip”, fragment – David Ohanesian (Oedip)

George Enescu, „Oedip”, actul al II-lea, fragment – David Ohanesian (Oedip), Elena Cernei (Iocasta)

George Enescu, „Oedip”, actul al III-lea, fragment – David Ohanesian (Oedip), Elena Cernei (Iocasta)

***

André Pernet – „Paiaţe” de Leoncavallo, Prolog

André Pernet – „Neguţătorul din Veneţia” de Reynaldo Hahn, Aria lui Shylock