Doina Aldea Teodorovici – zbor pe-o aripă de eternitate…

„În Basarabia, Eminescu era în exil, era interzis, dar Vieru nu; prin Vieru, l-am cunoscut pe Eminescu.”

Ion Aldea Teodorovici

Trecem în viaţă unii pe lângă alţii, fiecare pe culoarul destinului său, intrând în timp şi ieşind din el cu aceeaşi chinuitoare dorinţă de tălmăcire profundă a verbului „a fi”. Pentru unii, tălmăcirea aceasta are o importanţă minoră. Alţii, în schimb, o transformă în crezul fundamental al propriei lor fiinţări terestre. Este şi cazul Doinei Aldea Teodorovici, un destin extrem de scurt, aproape egal ca întindere temporală cu cel al Mântuitorului christic, care a strâns însă înlăuntrul său o bogăţie covârşitoare de semnificaţii majore ale neamului său. Chip delicat, de un magnetism misterios, slobozind prin cântec şi o forţă interioară aparte, din pagina albă a cărţii, versul poeţilor români în sufletul văzutului şi nevăzutului ei auditoriu de oriunde, Doina Aldea Teodorovici a reprezentat cea mai bună definiţie a tipului de artist liric sortit de divinitate să imprime, prin alcătuirea complexă a discursului muzical propriu, o dâră extrem de puternică în conştiinţa cultural-istorică a poporului din care a făcut, cu tristeţe şi bucurie, parte. Până la ea, Basarabia nu avusese niciodată o voce cu adevărat distinctă pe tărâm interpretativ, în stare să susţină cu o tenacitate ieşită din comun idealurile naţionale continuu maltratate de-a lungul vremii de acele raţiuni dictatoriale meschine, care, printr-o semnătură adânc înfiptă în fibra unui tratat politic mârşav, au retrasat graniţe statale diverse şi au cârmit către Siberii îngheţate mase întregi de destine umane încolonate la tragedia propriei lor vieţi. Alături de Grigore Vieru, Dumitru Matcovski, Leonida Lari, Ion Hadârcă şi atâţia alţii, Doina Aldea Teodorovici împreună cu compozitorul Ion Aldea Teodorovici au devenit cu repeziciune reperele funciare ale luptei românilor de pe partea stângă a apei Prutului împotriva stingerii filonului curat al Limbii Române şi al anulării forţate a întregii simbolistici identitare aparţinătoare neamului românesc, pentru că „În Basarabia, Eminescu era în exil, era interzis, dar Vieru nu; prin Vieru, l-am cunoscut pe Eminescu”, glăsuia la început de an 1991 Ion Aldea Teodorovici, poetul Grigore Vieru fiind pentru poporul Basarabiei „[…] ceva mult mai mare decât un poet care scrie.” (Doina Aldea Teodorovici).

Doina Aldea Teodorovici (15 noiembrie 1958, Chișinău–30 octombrie 1992, București)

Denigratorii au considerat lupta şi creaţia Doinei şi a lui Ion Aldea Teodorovici o propagandă lăutărească ieftină cu iz naţionalist desuet. Alţii, dimpotrivă, au văzut în ele acea strălucire a vibraţiei singulare, ce ţine de fibra unei arte interpretativ-componistice novatoare în creaţia muzicală de gen. Poporul, în schimb, şi-a regăsit toate dorinţele ascunse cu multă grijă în spatele inimii sale umilite de ameninţarea continuă a unei istorii brutale, neapuse definitiv nici până azi, ca o descătuşare a unui suflet încarcerat pe viaţă în penitenciarul sordid al întunericului spiritual cu grijă întreţinut de forţe oculte perverse. Ceea ce nu au suportat să audă însă oponenţii declaraţi şi cei din umbră ai cântecului acestor doi mari creatori români de cultură autentică – uniți în dragoste la fel de profund ca şi în artă – a fost rostirea cu demnitate a celui mai curat şi mai profund grai strămoşesc. „M-au zguduit versurile lui Grigore Vieru atât de mult încât n-am mai putut să le rup din ochi, din respiraţie, din măduva oaselor, dacă vreţi”, mărturisea la 8 ianuarie 1991 compozitorul Ion Aldea Teodorovici. Cu o chitară în mână şi trupurile îngemănate prin cântec, şuvoiul de cântece sacre ale soţilor Teodorovici, cântece rupte din la fel de sfânta fiinţă a Limbii Româneşti, a făcut să tacă pentru puţină vreme focul nedrept al armelor cu foc continuu din tranşeele pretinsului de autorităţi front transnistrean, unind pentru câteva clipe destine care nu aveau, de altfel, nimic de împărţit…

Mihai Olteanu, Margine

Despre Doina Aldea Teodorovici am avut întotdeauna presentimentul sumbru că nu voi putea vorbi prea mult la timpul prezent al existenţei sale telurice. Cu o grabă uluitoare, acest timp inexact ca definiţie şi alcătuire asimetrică avea să facă loc cu o bruscheţe covârşitoare morţii. Refrenul ucigaş controlat nu mai permitea artei militante înecate în suferinţă şi dispreţ să îşi expună public mesajul şi nici creatorilor lui să ardă pe rugul istoriei contemporane a ţării basarabe. După valuri de ameninţări repetate asupra celor doi artişti, monologul destinului avea să sune nepermis de dur pentru Doina şi Ion Aldea Teodorovici într-o malefică noapte cu chip de demon întunecat din finalul lui octombrie 1992, ca un plesnet profund dizarmonic de palmă dată de prigonitor peste obrazul unor martiri creştini ai altui veac. Din păcate însă, veacul cu pricina nu aparţinea unui timp de mult amurgit şi cu ideile arse cu toptanul pe „altarele” de lemn ale Inchiziţiei decadente, dimpotrivă. Era un secol cu aere de modernitate şi zgomot de arme de tot soiul, ce se îndrepta cu paşi repezi către ultima suflare a sorocului său calendaristic, un secol unde progresele felurite se înghesuiau unele după altele în circul concurenţial al ordinii planetare de moment, dar care nu a exclus nicio clipă din fibra lui rece şi aprigă moartea… O moarte cu faţa vânătă şi gust de sânge închegat, căreia Doina şi Ion Aldea Teodorovici i-au simţit dimpreună râsul sarcastic şi colţii nefiinţei…

Magdalena Albu

15 noiembrie 2012

Doina și Ion Aldea Teodorovici

 Ascultă

„Răsai”, muzica: Ion Aldea Teodorovici, versuri: Grigore Vieru. Interpretează: Doina Aldea Teodorovici

 „Eminescu”, muzica: Ion Aldea Teodorovici, versuri: Grigore Vieru. Interpetează: Doina și Ion Aldea Teodorovici

 „Floare dulce de tei” – Doina și Ion Aldea Teodorovici

 „O serenadă” – Doina și Ion Aldea Teodorovici

„Bucurați-vă” – Doina și Ion Aldea Teodorovici

Vise sculptate în sticlă

Din revista Art-Emis Academy, magazin literar-artistic şi de opinie, din luna noiembrie 2012, am reţinut articolul: Nicu Dumitrescu– un artist pe ductul măiestriei, articol semnat de Maria Diana Popescu din care cităm un fragment:

„Cînd tot mai mulţi creatori contemporani, în încercarea de a concura «cultura» occidentală, îşi îndreaptă atenţia spre efecte şi mesaje şocante, Nicu Dumitrescu, un artist plastic ivit din nu ştiu ce buclă de Univers, fascinează lumea prin caligrafia şi forţa de impact a obiectelor-subiect. Compoziţiile domniei sale de mare virtuozitate sunt metafore nemişcate, sunt «vise sculptate în sticlă», după cum spunea Baudelaire. Pentru că artistul gândeşte sticla poetic, esenţa emoţiei pe care o simţim în faţa lucrărilor de mare fineţe, este dată de saltul estetico-cognitiv în schimbare de perspectivă pe fluxul percepţiei noastre. Mai mult, cred că unicitatea artei pe care o străluminează este însăşi fulguranţa şi fugacitate prin marile teme, care empatizează cu sufletul privitorului.

Fructe ale imaginaţiei şi măiestriei, rarităţi şi unicate, dialog în limbaj universal, rezistenţă şi fragilitate, în mrejele focului înalt, sticla nu se mistuie, se creează pe sine şi eliberează din magma ei cristalină obiecte, cărţi, portrete, ca reflex al cunoaşterii şi cercetării culturale, cu deschidere specială spre zona literaturii sau Istoriei. Amintesc în context: Luceafărul poeziei româneşti, Mihai Eminescu, inclusiv cărţi ale sale, „Istoria României pe sticlă”, I. L. Caragiale, trofee, ceasuri de birou, ceasuri de perete, pietre de suflet, caricaturi, portrete etc. Din dragoste pentru cartea lui Eminescu şi-a construit propriile cărţi din sticlă. Acest artist fără pereche, având pentru fiecare piesă o poveste, a atribuit, ca nimeni altul, fiecăreia trăsăturile esenţei şi armoniei universale. Gramatica fascinantă a bulgărilor de materie incandescentă, temele abordate şi creionarea nobilă a obiectelor intrate în rol, se supun legii cadrului. Artistul face dovada alchimistului care îmbogăţeşte registrul artei de gen. Superbele creaţii, fiecare prin complexitate şi valoare, dau viaţă sticlei într-un mod unic. Obiectele din sticlă sunt ele însele şi, în acelaşi timp, altceva; sunt ce ni se arată la prima privire, dar şi ceea ce au devenit prin măiestria prelucrării: ARTĂ.”

Fiziologia gustului: Moş Kaizer

Doamnelor şi domnilor, tot umblând printre cărţi să mai aflu câte-o poveste despre gusturi şi epoci, m-am oprit la amintirile lui Ion Dulgheru despre vestita cârciumă Caru cu bere, acolo unde se bea bere prezentată la desfacere şi se puteau mânca frankfurteri şi crenvurşti.

Localul a fost înfiinţat pe la 1879 în clădirea vechiului han Zlătari, prin strădania lui Neculai Mircea, gospodar cu scaun la cap sosit de prin părţile Ardealului. Preparatele de bază erau crenvurştii speciali cu hrean, frankfurterii graşi cât cârnaţii, ridichea neagră „servită ca supliment” şi o brânză grasă, fermentată, considerată o delicatesă, dar care-ţi lua nasul când era pregătită la masa consumatorilor, patricienii, fără garnitură, aşezaţi pe talgere de lemn, berea specială fără acid, ce avea darul să îmblânzească toată această adunare culinară. Moş Kaizer, un chelner care şi-a petrecut toată viaţa la „Caru cu bere” îşi amintea că aici i-a cunoscut pe Caragiale, Eminescu, Coşbuc, dar şi pe Iancu Brezeanu. Continuă lectura „Fiziologia gustului: Moş Kaizer”

Agero

Cu articole bine scrise și teme de larg interes, cu subiecte de actualitate, la un nivel jurnalistic exemplar, este nr. 35 al revistei „Agero”, Magazin cultural de opinie și informaţie în limba română, care apare în Germania, la Stuttgart. Redactor șef: Lucian Hetco. Revista „Agero” cuprinde analize și comentarii pe teme de istorie, cultură, economie, limbi străine, actualitate germană, proză, poezie etc., beneficiind de colaborarea unor personalități române din Europa, SUA, Canada, Noua Zeelandă, Australia, Basarabia și România.

Doamna Maria Diana Popescu ne-a semnalat apariția acestui număr din cuprinsul căruia am selectat câteva articole, eseuri, comentarii.

Victorii celebre ale oştilor române conduse de Iancu de Hunedoara

de dr. Tiberiu Ciobanu

Înfrângerea armatei turceşti, care sub conducerea lui Mezid, beiul de Vidin, invadase sudul Transilvaniei în martie 1442, şi readucerea Ţării Româneşti în rândul forţelor ce alcătuiau frontul antiotoman, îl determină pe sultanul Murad al II-lea să iniţieze, în august 1442, o nouă expediţie militară la nord de Dunăre.După cum consemnează cronicile vremii, urdia turcească avea de această dată efective cu mult mai mari decât în primăvară (cca. 80.000 de războinici numai din Rumelia), oştilor rumeliote, cele din partea europeană a Imperiului Otoman) alăturându-li-se numeroşi akângii, 2.000 de ieniceri şi 6 sangeacuri (conduse de „şase bei şi sangeaci de spahii”) din Anatolia. Citește mai departe.

Dr. Dionisie Dubinciuc – Medicină şi poezie

de Maria Diana Popescu, Agero

Clasic şi modern, romantic, îndrăgostit sau resemnat, fascinat de patologia lirică a cuvântului scris, un doctor de metafore priveşte elegant din carte spre noi. Graţie zestrei culturale vivante pe care o înstăpâneşte, dr. Dionisie Dubinciuc alege, în locul spectacolului vizual crud şi senzual al poeziei postmoderne, registrul romanţios, răscolitor, nu neapărat prin exaltarea sensibilităţii, cât prin profunzimea semnificaţiilor. Spirale şi ramuri, ca simboluri arhetipale ale structurii sinelui integrat în vers, construiesc un microcosmos poetic, unde medicina însăşi pare să opereze profunda şi deseori misterioasa legătură dintre aceste două domenii, devenite brusc inseparabile. Poezia din Vine o vreme… , ca suport profilator al unui spirit sugestiv, iterează trăiri poetice proprii (tristeţea, singurătatea, aşteptarea, dorul, chemarea), ca într-o litanie unde înfiorarea mistică şi îndoiala se topesc în crescendoul speranţei, dînd celui ce-l citeşte impresia că se află în luminişul pânzei Dans în faţa unei fântâni de Lancret: „Rugăciuni în miez de noapte, fulgere pe cer senin, / Tremur lung la poarta vieţii cu beţie şi cu dans, / venerând madone triste în poeme şi-n venin, / Morţii daţi-i ultimatum, vieţii daţi-i un avans.” Mai mult decât nişte legi fundamentale operează în ceea ce este de fapt trupul poeziei sale. Sunt luate decizii ale căror consecinţe nu pot fi prevăzute, fiecare decizie având caracterul unei amplificaţii lirice: „Stau aplecat peste câmpia udă / Şi peste florile ce stau să moară, / Sunt prea stresat de viaţa noastră nudă, / Şi cred c-am să dispar aşa-ntr-o doară.” Citește mai departe.

Nicolas Lancret (1690– 1743), Dans în fața unui fântâni

Unde sunt ierarhii Bisericii Ortodoxe Române?!

de Gheorghe Constantin Nistoroiu

„…Putea-voi duce austeritatea persoanei mele după pilda Prototipului nostru, măcar până la drumul arzător al apostolatului zilnic, cu resemnare la auzirea vorbelor de ocară şi chiar la primirea de lovituri şi scuipări pentru învăţătura Evangheliei?… Căci de o încoronare de spini şi de întinsul mâinilor pe cruce e prea greu să mai vorbim noi, muritorii de astăzi!” (Episcopul Grigorie Leu)

„A venit timpul când arhiereii trebuie să-şi scoată mitrele aurite- semnul slavei lui Hristos, şi să-şi pună cununi de spini, căci mai mult se huleşte astăzi în popor numele Domnului decât se slăveşte”. (Ieromonahul Tihon).

Primirea binecuvântării dumnezeieşti de a păstori sufletele şi conştiinţele credincioşilor, cercetându-le, îndrumându-le, curăţindu-le, ajutându-le, vindecându-le, întărindu-le şi călăuzindu-le spre Lăcaşul cel de sus, la Supremul Arhiereu Iisus Hristos, este cea mai înaltă demnitate la care poate să aspire dreptmăritorul sau muritorul creştin. Fiind o demnitate divină prin misiunea ei dumnezeiască este mai presus de toate celelalte demnităţi, fie ele chiar regale sau imperiale, întrucât permanenta împlinire şi desăvârşire îşi are menirea în destinul Crucii: al bucuriei şi al suferinţei, al jertfirii şi al biruinţei.

Arhiereul, păstorul în genere, odată chemat şi ales la slujirea lui Dumnezeu şi a Naţiei sale, nu-şi mai aparţine sieşi decât ca bunăvoinţă a dăruirii totale lui Dumnezeu, Neamului său şi întregii creaţii a Ziditorului.

Istoria primului mileniu creştin atât pe plan naţional cât şi universal a avut cinstea de a se încununa cu frumuseţea cununilor martirice ale credincioşilor şi deopotrivă ale Păstorilor lor.

În acest sens ne stau mărturiile Istoriei Bisericii Ortodoxe Române şi cele ale Istoriei Bisericii Universale. Citește mai departe.

Meşterul Manole, Alesul

de prof. Vasile Duma

După Mioriţa, legenda Meşterului Manole este creaţia literară populară căreia i s-au consacrat cele mai multe studii şi comentarii. Filozofi, folclorişti, istorici ai religiilor, scriitori, etc., au simţit nevoia să se aplece asupra acestui personaj-mit (Mircea Eliade), pentru a-i descifra mesajul şi impactul pe care l-a avut asupra spiritualităţii româneşti. Unii au încercat chiar să-l rescrie, creând opere literare proprii, cea mai cunoscută fiind drama omonimă a lui Lucian Blaga.

Fântâna lui Manole, Curtea de Argeş

Citind balada populară Mănăstirea Argeşului suntem încă de la început puşi în faţa unui fapt prestabilit: eroul nu este un om obişnuit („Nouă meşteri mari / Calfe şi zidari / Şi Manoli zece, / Care-i şi întrece), fiind ales de către Negru-Vodă să-i ridice „Monăstire naltă / Cum n-a mai fost altă”, pe un loc consacrat „un zid părăsit / Şi neisprăvit”, undeva „Pe Argeş în gios”. Încrezător în forţele proprii, Manole se apucă de lucru, „Dar orice lucra, / Noaptea se surpa”, spre nemulţumirea domnitorului, care „se mira / Ş-apoi îi mustra, / Ş-apoi se-ncrunta / Şi-i ameninţa / Să-i puie de vii / Chiar în temelii” şi disperarea meşterilor: „Calfe şi zidari, / Tremura lucrând, / Lucra tremurând”. Este acesta un moment de grea cumpănă pentru Manole („nici că mai lucra”), care pune sub semnul întrebării capacitatea sa de a-şi împlini menirea, fiindu-i ameninţată nu numai viaţa, dar şi reputaţia, precum şi convigerea că se află sub oblăduirea Celui de Sus, pentru gloria căruia lucrează pe pământ, ridicând biserici de o frumuseşe neasemuită. Somnul îi aduce însă răspunsul la frământările sale şi îi redă încrederea în sine. Simţindu-se iarăşi în graţia unor forţe superioare („O şoaptă de sus”), Manole destăinuie tovarăşilor de lucru sacrificiul pe care trebuie să-l facă pentru a putea termina edificiul: „În zid de-a zidi / Cea-ntâi soţioară, / Cea-ntâi sorioară / Care s-a ivi/ Mâni în ziori de zi”, meşterii legându-se prin jurământ să păstreze taina şi să ducă la îndeplinire mesajul divin.

Apariţia propriei soţii a doua zi îi întăreşte lui Manole convingerea că el este cel ales, dar în acelaşi timp îl aruncă în pragul disperării. Într-o altă cultură, un astfel de om s-ar fi simţit onorat să-şi poată sacrifica ceea ce îi este mai drag, dacă asta este voinţa zeilor. Manole consideră însă că jertfa care i se cere este prea mare, chiar şi pentru unul ca el şi, simţindu-se încă în graţiile Atotputernicului, invocă îndurare pentru sine („în genunchi cădea”) şi salvarea soţiei, fără să conştientizeze că acest lucru înseamnă încălcarea propriului jurământ şi, în acelaşi timp, respingerea condiţiei necesare pentru terminarea construcţiei. Rugăciunile sale sunt primite „Domnul se-ndura / Ruga-i asculta”, dar ceea ce a fost dinainte stabilit nu mai poate fi schimbat: „Nici c-o înturna! / Ea mereu venea / Pe drum şovăia / Şi s-apropia”. Citește mai departe.

„Pentru mine, dacă Germania nu e, nimic nu e”

Interviu cu Marina Constantinoiu, redactor şef la Jurnalul Naţional, realizat de Octavian D. Curpaş, SUA

„Jurnalistul este mai degrabă sanitar decât om de cultură. Sanitar al societăţii. Primul ajutor, în caz de nevoie. Iar nevoie este permanent. Nevoia de informaţie, căci omul informat este puternic.” (Marina Constantinoiu)

Cuvântul scris a fost şi va rămâne o forţă care poate schimba lumea, ceea ce conferă jurnalismului un statut clar, bine conturat în teatrul existenţial al fiecărei naţiuni. În acest context, condiţia sine qua non pentru transmiterea informaţiei şi prezentarea fidelă a realităţii este propria informare şi documentare a specialistului din presă scrisă. Acurateţea şi rigurozitatea informaţiei sunt extrem de importante, dar destul de dificil de realizat, mai ales în cazul politicii externe – ramură de top a genului gazetăresc. Jurnalistul – în general, cel de politică externă – în special are nevoie în permanenţă de documentare şi informare corectă.

Un astfel de profesionist, fin analist de politică externă pentru care munca reprezintă o adevărată pasiune este şi Marina Constantinoiu, redactor şef al unuia dintre cotidienele presei centrale din România: „Sunt pasionată de Orientul Mijlociu, în special de Israel, pe care l-am vizitat de nenumărate ori, dar am fost şi în Iordania şi Siria. Am vizitat multe ţări din Europa, în jur de 20, şi am ajuns de două ori în Statele Unite.” Munceşte intens de mai bine de 10 ani la Jurnalul Naţional, mai întâi ca şef al departamentului de politică externă şi apoi ca redactor şef, considerând că alegerea acestei profesii nu-i aparţine, hotărârea în acest sens luând-o „viaţa însăşi”.

Bucureşteancă 100%”, Marina Constantinoiu este pasionată de tot ce înseamnă politică externă, înclinaţie evidentă manifestată încă din copilărie. Licenţiată a Facultăţii de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării a Universităţii din Bucureşti (1994), în prezent predă studenţilor de aici două materii de specialitate. Ca o „Leoaică” ce este (născută la 13 august 1970), reuşeşte să-şi exercite obligaţiile profesionale cu abilitate şi dedicare, în pofida faptului că timpul alocat familiei nu este întotdeauna aşa cum și-ar dori. Este căsătorită cu fostul său coleg de bancă din liceu, căruia ar vrea să-i poată aloca mai mult timp decât o face, pentru că, inevitabil, meseria de jurnalist înseamnă multă muncă, un program aleatoriu şi implicare permanentă.

Dacă are abilitatea de a depăşi greutăţile inerente care apar în exercitarea acestei meserii atât de complexe este pentru că „puterea de a merge mai departe a venit natural”, fără a fi nevoie de o „reţetă specială” şi asta pentru că „totul stă în puterea unui virus: virusul presei!” Citeşte interviul.

Mihai Potcoavă, Petunii, 2005

Grăuntele de adevăr, literatură, adevărurile trăite

de Daniel Mureșan

Ne aflăm printre adevăruri. Un număr dintre ele nu pot fi cunoscute fiindcă întregul se manifestă în prea multe conexiuni, acestea mai adaugă altele. Ce se poate face, până unde putem limpezi pretenţiile adevărului, ale acestor pânze ce se ţes la infinit? Hegel se opreşte, sigur cu alte cuvinte, la ceea ce a spus şi Aristotel despre adevăr: ,,Adevărul în filozofie înseamnă că acest concept şi realitatea corespund.” Putem şi trebuie să privim adevărul din mai multe perspective, după cum trebuie să revenim la Aristotel şi la Hegel, la matcă..

După Descartes întregul trebuie împărţit în părţile sale, studiate părţile. Cunoaşterea e necesar să urmeze calea de la simplu la complex e obligatorie reîntregirea a ceea ce a fost împărţit cu toate adiţionările până la cele ultime. (Simplă şi de neîntrecut metoda carteziană). Neodihna, dragostea pentru marea autenticitate, adunarea tuturor coroborărilor posibile, suferinţele căutării te pot apropia de grăuntele de adevăr, bun al tuturora.

Artiştii, calea este atât de cunoscută, îi alătură vieţii crâmpeie din trăirile lor, ale tale, sentimente, experienţe comune, altele, pentru a urma viaţa, în indiferenţă, lacrimi şi bucurii şi din când în când încurajări ca şi aceea a criticului G. Călinescu. El pune în lucru înţelesul adevărului, aşa ne pare, zicând: ,,A urmări numai adevărul, aceasta este obiectivitatea.” Dar în tot ce fac oamenii se ataşează unor opinii, tot aşa se comportă şi scriitorii, creatorii cu nevoile grăuntelui de adevăr, ale adevărurilor personale. Apoi îmbrăţişează mai mult opiniile publice entuziaste, sau numai le descriu. De atâtea ori a fost maculat adevărul la comanda dictaturilor, ale intereselor legate de putere. Erau duşi, spre ex., ţăranii să vadă viaţa prosperă, recoltele necuvenit de mari ale vecinilor ce-au intrat cu un an înainte în gospodăriile agricole colective (aici erau aduse camioane pline cu produse, maşini agricole, toate bune pentru imaginea momentului, apoi toate erau purtate prin alte sate ce erau încă insuficient ,,încadrate”… pentru a declara că socialismul a învins definitiv la oraşe şi la sate.

Silniciile de tot felul; cotele ce nu puteau fi plătite, canalul, închisorile, execuţiile au pus capăt vieţii unor oameni demni, nobili. Aşa este adevărul un rege detronat, căruia destinul i-a rezervat să trăiască împreună cu ,,Opinia publică”, căreia Nicolas Chamfort îi spune regina lumii, pentru că ]prostia e regina proştilor.” Citeşte mai departe.

Emil Cojocaru, Fată citind

De rerum… Limba română

de Eugen Evu

„Şi încurcă-le limbile, ca să nu ajungă asemeni nouă şi să urce la ceruri”, citat din memorie, din Genesa V.T.

O limbă „nevindecată”, prezenţa diactricielor fiind dinspre turci, bulgari şi ruşi (slavi.)… De la latinii post-dacici, avem desigur patrimoniul lingvistic ştiut; până la retragerea romană (271 – Aurelian) – latina vulgata, iar apoi câteva secole de năvăliri, cea mai influenţabilă (prin ortodoxism şi alte zone ale societăţii…) – fiind a slavilor… (de unde vine şi „sclavi”?)

Prefix nominal BAB – de la Babilon vine… În Bucegi, Babele, Baba Dochia etc. Posibil şi unele corupte, Babadag; altundeva este Bab-El- Mandeb ş.a.;

BAL – sud-dunărean, este posibil unul păstrat de la BAAL(?), BAL, Bel, adică alb, strălucitor (ca zeii, Daoi ş.c.l.)?

Vocabula UR, prefix, sufix sau integrată

UR vine sigur de la Uriaşi (Urieş, sau om mare la statură). Exte omniprezent în tot spaţiul actual al României, ca şi cel omonimic-biblic, în toponimică sau onomastică, de Jidovi (nume pentru uriaşi: Jidvei, Movile, Peşteri, Munţi, explicit „ale jidovilor” ş.c.l). Poate că şi G-ul, zeitatea promordială cu rezonanţă, egipţiană, de GEB, la protodaci GEBELEISIS (Gebel(e)Isis!) – vine din consoana „J”, Jebeleisis (?), există localitatea Jebel ş.a. (n. r. sau ridicatură, munte, în arabă?)

Despre vocabula UR am scris episodic în unele cărţi ale mele şi într-o revistă arădeană. UR poate fi de la URIEL, vezi cartea extraordinară Aparatul lui Uriel, dar şi Cartea lui Enoh (apocrifele) şi numele îngerului Uriel, prezent alături de Mihael, la „adormirea Maicii Domnului” şi „operaţiunea de inseminare” (conform unor analişti în domeniu), a Fecioarei Maria, „prin Duh Sfânt”…

[…] Cuvintele… Literele au fost iniţial cuneiforme, deci un fel de cuie, cuvinte-cuie. Iar textul, pejorativ zicând, este crucificare de Sine… Suferinţă psihică, curente ca onirism, pornolirism ş.c.l.; mituri-cheie: Eros şi Thanatos, Eros şi Psyche, Orfeu, „disfuncţie maniacală” (Itinerar psihiatric dr. Brânzei, Socola) etc. Încrucişare, idem….” Citeşte mai departe.

Mihai Potcoavă, Isabela, 2008

De ce Eminescu?

de Geo Găletaru

Asistăm cu stupoare, de câţiva ani încoace, la o discreditare sistematică şi furibundă a tot ceea ce are tangenţă, mai mult sau mai puţin, cu specificul nostru naţional. O elită culturală cu apetenţe internaţionaliste, marcată iremediabil de sindromul cosmopolitismului (manifestat sub forma unor puseuri de orgoliu intelectualist), încearcă să impună cu obstinaţie idei şi precepte culese (de) aiurea, inventând ad-hoc contexte aberante, incompatibile cu spiritul acestui popor.

Valori culturale emblematice, constituind osatura axiologică a unei spiritualităţi inconfundabile, sunt repuse cu asiduitate în discuţie, pentru a fi negate printr-un insidios proces de intenţie, iar macularea lor, în loc să provoace măcar reţinere, dacă nu dezgust sau revoltă, tinde să devină o practică curentă a unei elite culturale având vocaţia unică a demolării. Scenariile acestei execuţii sumare reiterează cu uimitoare fidelitate spiritul malefic al proceselor similare din anii proletcultismului, de care le deosebesc doar cinismul de rigoare al regizorilor actuali şi ambalajul pseudo-democratic al justificărilor invocate. „Mioriţa”, Mihai Eminescu, Mihail Sadoveanu, Octavian Goga, George Călinescu, Tudor Arghezi, Mircea Eliade, Constantin Noica, Emil Cioran, Marin Preda, Nichita Stănescu, Ion Lăncrănjan, Eugen Barbu, Paul Anghel sau Marin Sorescu au trecut, rând pe rând, pe sub furcile caudine ale intoleranţei şi agresivităţii acestor killeri culturali predestinaţi tuturor fanatismelor conjuncturale. Citeşte mai departe.

http://www.agero-stuttgart.de/

Prezentare de Puşa Roth

A apărut nr. 7, pe luna iulie, al revistei „Orizonturi culturale italo-române”

Revista bilingvă online „Orizonturi culturale italo-române” / „Orizzonti culturali italo-romeni”, cu o cadenţă lunară, promovează dialogul intercultural dintre România şi Italia, propunând interviuri, anchete, studii, prezenţe literare şi contribuţii ale colaboratorilor şi oaspeţilor români şi italieni, cu un interes predilect pentru traducerea literară ca operă de mediere. Revista dezvoltă, într-un format nou şi un conţinut mai complex şi diversificat, proiectul editorial bilingv „Orizonturi culturale italo-române” / „Orizzonti culturali italo-romeni”, iniţiat în noiembrie 2010 şi realizat de Afrodita Carmen Cionchin.

Revista este promovată de Asociaţia Orizonturi Culturale Italo-Române.

În acest număr, în ediţia în limba română puteţi citi:

• In memoriam Marco Cugno (1939–2012)

În 5 iunie 2012 s-a stins din viaţă profesorul Marco Cugno, titular al catedrei de limba română de la Universitatea din Torino. Românist de prestigiu internaţional, având la activ numeroase traduceri (printre cele mai cunoscute numărându-se scrierile lui Norman Manea şi o monumentală antologie a poeziei româneşti din secolul XX), şi-a dedicat viaţa promovării culturii şi literaturii române în Italia. Publicăm în acest număr textele in memoriam semnate de prof. Smaranda Bratu Elian, acad. prof. Ioan-Aurel Pop şi scriitoarea Doina Ruşti.

• Adela Greceanu: „Să fii poet înseamnă să ţii pasul cu prospeţimea lumii”, interviu realizat de Afrodita Carmen Cionchin

Un moment de reflecţie asupra poeziei în propria viaţă şi scriitură. Ni-l propune Adela Greceanu, pornind de la ideea că „acum, pentru mine poezia are legătură cu un puternic sentiment al ineditului. Cu senzația că mereu totul e nou și de-o rigoare fără cusur. Și că eu sînt contemporană cu totul ăsta și că nu trebuie decît să fiu exact acolo unde sînt. Pare simplu, dar nu e.”

• Între roze şi betoane. Incursiune neaşteptată prin Babelul estului de Aymeric Jeudy, traducere din limba franceză de Veronica Cristodorescu şi Camelia Gintaru

„Lăsând deoparte volumul Mânăstirea din Parma de Stendhal, savurez sub soarele de plumb magnetismul Pieţei Unirii din Timişoara. Mă cufund pentru câteva clipe în cursa nebunească a tânărului Fabrice Del Dongo pe care Stendhal l-a aruncat, atât de tânăr, în intrigile de la Parma şi din Italia începutului de secol XIX. Cu un secol mai devreme, în faţa aceluiaşi oraş, Parma, sucomba Contele de Mercy. Claude Florimond de Mercy, la acea vreme guvernator al Banatului şi al Timişoarei în slujba Habsburgilor, şi-a lăsat amprenta asupra Timişoarei după aproape două secole de prezenţă otomană. Sunt astfel antrenat într-o altă cursă, cea a unui oraş al confluenţelor, la răscruce de drumuri şi de vremuri.”

•„Corriere della Sera”: Timişoara, smart city de Afrodita Cionchin & Oana Grimacovschi

Sub egida „Art & Tourism”, Italia propune prima manifestare internaţională care vizează turismul cultural în societatea actuală (www.artandtourism.it), printr-o nouă abordare care pune în dialog lumea turismului şi cea a culturii (administraţii publice, agenţii de turism şi tour operatori, instituţii şi operatori culturali). Cea dintâi ediţie s-a desfăşurat în intervalul 18–20 mai 2012 la Fortezza da Basso (Florenţa), incluzând şi a zecea ediţie a „Euromeeting”, conferinţa internaţională organizată de Regiunea Toscana şi dedicată politicilor regionale pentru un turism european sustenabil şi competitiv. În acest an, reuniunea a fost consacrată „Smart Cities”, acelor centre urbane în care dezvoltarea economică şi socială merge în pas cu respectarea mediului ambiant şi atenţia pentru calitatea vieţii. Oraşele protagoniste au fost Ghent şi Bruges (Belgia), Zagreb (Croaţia), Erfurt (Germania) şi Timişoara (România).

• Eros și singurătate în proza lui Roberto Pazzi, comentariu şi traducere de Ela Iakab, redactor al revistei „Actualitatea literară”

Îmi voi regreta moartea, pentru că nu te voi mai vedea (Corbo Editore, Ferrara, 2010), cel mai recent roman al prozatorului italian Roberto Pazzi, distins în vara anului 2011 cu Premiul „Eugenio Montale – Fuori di Casa”, nu frapează prin dimensiunea sa documentară, deși narațiunea crește pe fundalul vârstei longobarde a Italiei, când domnia regelui Autari (încoronat în 589, la câțiva ani de la moartea regelui Alboino, după atacul longobarzilor, survenit în perioada unui vid de putere) alunecă, imprevizibil și enigmatic, către sfârșit și regina Teodolinda, admiratoare și prietenă a papei Gregorio, alege, prin căsătorie, un nou rege, în persoana ducelui de Torino, Agilulfo.

• „Eminescu, un gigant al liricii europene”. În dialog cu Roberto Pazzi, interviu realizat de Ela Iakab

Un dialog între scriitor şi critic: Roberto Pazzi discută cu Ela Iakab despre cel mai recent roman al său, Mi spiacerà morire per non vederti più, întrebându-l pe criticul literar cum a receptat această carte, dar şi celelalte două care au fost deja traduse în română, Evanghelia lui Iuda și Conclav. Vorbeşte şi despre Eminescu care, în viziunea sa, „are adâncime filosofică și forță de inspirație ca orice gigant al liricii europene. Poeziile lui Eminescu mă ating cel mai intens acolo unde sentimentul morții şi al vidului este zguduitor, prin viziunea extraordinară a Totului și a Neantului, contopite într-o singură dimensiune. Numai mari poeți ca Rainer Maria Rilke, Verlaine, Lorca, Montale, Ungaretti mi-au mai comunicat o asemenea senzație”.

• „Dolce stil novo” n-a existat? de Laszlo Alexandru

Lumea prezentului e ocupată să trăiască, nu are încă perspectivă şi clarviziune taxonomică imediată. Pentru mai buna cunoaştere a trecutului se cristalizează, abia în gîndul cercetătorului, unele grupuri de personalităţi şi trăsături decelabile ulterior. Ele primesc astfel nume şi identitate. Perioada interbelică n-a existat, cu această terminologie, decît după al doilea război. Cei ce trăiau în anii ’30 habar n-aveau că va mai urma o conflagraţie mondială. Sau, aşa cum arăta G. Călinescu în eseurile sale despre estetică, gînditori ca J. Burckhardt şi Doamna de Staël au impus în istoria culturii structuri şi denumiri (Renaşterea, Romantismul), pentru fapte şi situaţii neutre, pe care ei le-au identificat retrospectiv şi le-au asociat. „Aceste formulări nu sunt arbitrare decît fiindcă faptele pe care se bizuie sînt autentice; dar subiective, adică ieşite din mintea unuia singur, sunt cu siguranţă.”

• Mariana Codruţ, Premiul de Publicistică 2011 al Filialei Sibiu a USR

Mariana Codruţ a primit Premiul de Publicistică „Octavian Goga” al Filialei Sibiu a Uniunii Scriitorilor din România pe anul 2011, pentru volumul Românul imparţial (Editura Dacia XXI). Festivitatea de premiere a avut loc la Biblioteca ASTRA din Sibiu în data de 12 iunie 2012. Despre publicistica sa, Andrei Pleşu afirma că „ea valorifică o sumă de calităţi native, rare în gazetăria de azi, în ciuda proliferării ei inflaţioniste: e vorba de limpezimea nobilă a stilului, de simţul nedegradat al limbii şi de rigoarea atitudinii. Mariana Codruţ scrie ca un om drept, atent la realitate, atent la nuanţe, dar străin de echivocul oricărei negocieri. Ştiinţa de a valorifica detaliul, dexteritatea optimei formulări şi, în plus, farmecul unei emotivităţi reţinute – sînt notele constante ale scrisului său”.

• Tendinţe şi implicaţii ale migrației moldovenilor în Italia de Olga Coptu

Fenomenul migrației moldovenești în Italia este relativ recent, își are începuturile la sfârșitul anilor ’90, dar ia amploare și înregistrează dimensiuni importante către 2010, când implică peste 130 de mii de persoane, din care ¾ sunt femei. Urmările acestui fenomen sunt evidente atât pentru țara de origine a migranților, cât și pentru țara lor de destinație.

Emigrarea în masă a muncitorilor moldoveni a condus la o reducere constantă a indicatorilor angajării în câmpul muncii din țară (de la 54,8% în 2000 la 42,5% în 2007), din cauză că majoritatea persoanelor emigrează la vârsta când sunt apți de muncă. Totodată se înregistrează o micșorare a numărului de șomeri (în Moldova numărul persoanelor care se află în șomaj se menține în jurul a 5%, față de media europeană de 8%).

Efectele pozitive, dar și negative ale migrației sunt deja evidente pentru țara de origine, avantajul cel mai important sunt remitențele, după cum ne mărturisesc rezultatele unui studiu comisionat de către Banca Mondială. Aceste sume de bani sunt utilizate pentru consum, făcând posibilă o viață mai bună pentru rudele rămase în patrie și permit migranților să investească în propria țară. În același timp, aceste remitențe generează locuri de muncă pentru cei din Moldova și pentru foștii migranți.

Sugestii ale poeziei bacoviene: negrul şi palidul, eseu de Ştefan Lucian Mureşanu

Motto: „În poezie m-a obsedat întotdeauna un subiect de culoare. Pictura cuvintelor sau audiţie colorată. […] Îmi place mult vioara. Melodiile au avut pentru mine influenţa colorată. Întâi am făcut muzica şi după strunele vioarei am scris versuri. Fie după note, fie după urechea sufletului, acest instrument m-a însoţit cu credinţa până azi. Am făcut şi compoziţie pentru mine. Pictorul întrebuinţează în meşteşugul său culorile: alb, roşu, violet. Le vezi cu ochii. Eu am căutat să le redau cu inteligenţa, prin cuvinte. Fiecărui sentiment îi corespunde o culoare. Acum, în urmă m-a obsedat galbenul, culoarea deznădejdii. De aceea şi ultimul meu volum poartă titlul Scântei galbene. Roşu e sângele, e viaţa zgomotoasă […]. În plumb văd culoarea galbenă. Compuşii lui dau precipitat galben. Temperamentului meu îi convine această culoare. După violet şi alb, am evoluat spre galben […]. Plumbul ars e galben. (I. Valerian, De vorbă cu G. Bacovia).

Andreea Gheorghiu, Ieșirea din sine

Ştefan Lucian Mureşanu surprinde câteva dintre sugestiile poeziei bacoviene, legate de prezenţa şi semnificaţia negrului şi palidului. „Pentru Bacovia, negrul înseamnă pământul, spaţiul provizoriu de observaţie, pentru că adevărata lui meditaţie are loc în încăperile umede ale dedesubtului teluric. Palidul, cenuşiul, negrul pământului sunt doar coduri ale unui spaţiu iniţiatic al poetului, el cunoaşte greutatea plumbului care este mult mai apăsătoare chiar decât cea a pământului pe care încă mai calcă până la revelaţie”.

• Scriitura „migrantă” din Italia. Corina Bebereche, debut la Salonul de Carte de la Torino

Salonul Internaţional de Carte de la Torino din acest an a adus şi un debut literar în ceea ce priveşte scriitura „migrantă” din Italia. Este vorba despre Corina Sofia Bebereche, născută în 1978 la Măcin. A ajuns în Italia în 2002, stabilindu-se la Torino, unde a început să scrie în italiană. La Standul României din cadrul Salonului şi-a lansat, în 11 mai, cartea de poveşti intitulată Cuore di Vipera (în traducere Inimă de Viperă), apărută în 2012 la Editura Sottosopra. A urmat prezentarea din 23 iunie, la Libreria Zanaboni din Torino.

„Cartea s-a născut în primul rând din pasiunea scrisului, dar şi din dorinţa de a lăsa ceva în urma mea. Am scris-o gândindu-mă la copii, care sunt bucuria noastră. Văzându-i minunându-se în timp ce ascultă o poveste, observând zâmbetele lor gingaşe, cel mai mare dar pe care ni-l pot oferi.

Volumul cuprinde 15 poveşti ilustrate, care se adresează atât celor mici, cât şi celor mari: Cuore di Vipera (Inimă de viperă), Tremani (Treimâini), La madre del Sole e Allodola (Mama Soarelui şi Ciocârlia), Il volto del piccolo grande uomo (Chipul micului mare om), La principessa Lacrima e la strega (Prinţesa Lacrima şi vrăjitoarea), La mendicante (Cerşetoarea), I dieci alberi (Cei zece copaci), Gina Eugina, Marusia, Il saggio coniglietto (Iepuraşul înţelept), La libellula millantatrice (Libelula lăudăroasă), La terra dei diavoli (Tărâmul diavolilor), Glabro e il bastone del re (Spânul şi bastonul regelui), La sarta e l’occhio di gatto (Croitoreasa şi ochiul de pisică), Fienile (Fânarul).”

• Master în „Civilizaţie italiană şi cultură europeană”, Facultatea de Litere, Istorie şi Teologie, Universitatea de Vest din Timişoara

Programa de studii a masterului în „Civilizaţie italiană şi cultură europeană” din cadrul Facultăţii de Litere, Istorie şi Teologie de la Universitatea de Vest din Timişoara poate fi consultată pe site-ul Universităţii de Vest din Timişoara.

Academia Itinerantă Andrei Şerban 2012

Institutul Cultural Român şi ICR New York, în colaborare cu Centrul de Cercetare şi Creaţie Teatrală „Ion Sava” al Teatrului Naţional din Bucureşti şi Centrul Cultural Palatele Brâncoveneşti Mogoşoaia, vor organiza în perioada 8–21 iulie 2012 cea de a patra ediţie a Academiei Itinerante Andrei Şerban, desfășurată anul acesta la Centrul Cultural de la Mogoșoaia.

Academia Itinerantă Andrei Şerban, program-cadru al Institutului Cultural Român, iniţiat de Corina Şuteu şi coordonat de ICR New York, este concepută ca un laborator interdisciplinar de creaţie în jurul personalităţii artistice a regizorului Andrei Şerban, reunind tineri actori, alături de artişti din alte discipline. Cea de-a patra ediţie a Academiei Itinerante va avea loc în acest an în România cu o nouă serie de ateliere-rezidenţă, găzduite de Centrul Cultural Palatele Brâncoveneşti Mogoşoaia şi organizate în colaborare cu Centrul de Cercetare şi Creaţie Teatrală „Ion Sava” al Teatrului Naţional din Bucureşti şi cu sprijinul MARA Society. Atelierele susţinute de regizorul Andrei Şerban vor avea loc între 8 şi 14 iulie, respectiv 15–21 iulie 2012, şi vor reuni peste 60 de actori, regizori, scenografi, coregrafi, dramaturgi şi muzicieni. Atelierele din anii precedenţi au avut ca focus cazul Tanacu (2007), opera lui Brâncuşi (2009) şi Eminescu (2011), iar cel din acest an se va concentra pe Shakespeare şi Caragiale.

 

 

Eminescu in grija profesionistilor

Azi ma „pascuse” putin revolta din cauza ca a fost o zi prea grea, din punct de vedere al parerismului despre Eminescu. Sintagme ca „poetul nepereche”, „luceafarul poeziei romanesti”, vorba unui prieten, definitii de rebus, au inundat si presa, si blogurile.
Am facut Eminescologie in facultate. Nu as indrazni niciodata sa ma erijez in specialist si, daca as vrea sa imi consolidez respectul fata de Eminescu, i-as mai citi o opera.
Acesta este motivul pentru care am invitat astazi la emisiunea „Liber sa spun” doi colegi, personalitati multidisciplinare – jurnalisti, critici, scriitori, dramaturgi: pe Pusa Roth si pe Costin Tuchila.
In afara modestiei cu care deja m-am obisnuit, m-am trezit in fata unui scenariu bine pus la punct, cu discutii deja stabilite, cu dialog deja conturat, cu temele gazetariei eminesciene schitate, cu fragmente din Fonoteca de aur a Radiodifuziunii Romane (Calinescu, Arghezi citind fragmente de articole eminesciene).
Am avut provocari, cred ca numai cine nu munceste, nu are. Ni s-a blocat un calculator care a „inghitit” un CD, am ramas cu fragmente neizolate din track-uri mari, a trebuit Mada Ion sa le „potriveasca” „la mana”. Dar nu ne pot pune frana astfel de fleacuri.
Nu ne-a impiedicat nimeni sa aflam ca Eminescu a fost un critic serios al puterii din vremea sa, dar si un fin analist al situatiei economice. Ca el traducea stiri din germana, tinea cea mai mare parte a continutului de la ziarul „Timpul”. Ca s-a epuizat, muncind ore intregi, fara sa manance, fara sa se recreeze. Dar si ca a fost uneori dur, a avut pozitii transante, uneori extreme.
Dar, vorba autorilor, cine suntem noi sa il judecam pe Eminescu?
E de recunoscut faptul ca teoria junimista a combaterii formelor fara fond a fost adusa de Eminescu in continutul articolelor sale, care sunt argumentate, fac analize atente si detaliate.
Eminescu a criticat starea politica, situatia dezastruoasa a armatei care a luptat in Razboiul de independenta, criza de valori, educatia si scoala romaneasca, ba chiar si pe regele Carol.
Spuneam in emisiune, si imi mentin opinia, ca noi, presa de acum, ar trebui sa tacem vreo saptamana si sa difuzam/publicam doar Eminescu. E la fel de „proaspat” ca atunci si mai bun decat noi, cei de acum.

Istoria se repeta. Pana cand? Fragmente din articole eminesciene

Recitesc o parte a gazetariei eminesciene, descopar alta. Am mai avut contact cu ea la facultate, in timpul cursului de Eminescologie. Incep sa imi explic de ce aceasta parte nu exista si in programa de liceu. Va propun cateva fragmente scrise in ziarul Timpul de cel pe care, citindu-l ca ziarist, ma infurii. Nu pe el, pe lipsa de noroc a neamului nostru.

Cât despre aluatul protoplasmatic care formează, la noi,
un stat în stat, aşezat asupra instituţiilor şi a poporului avem puţine
de adaos (adăugat n.n.). Trăind din politică şi prin politică, şi neavând
nici un alt soi de resurse materiale sau de putinţă de a-şi câştiga
existenţa, el e capabil de-a falsifica totul: şi liste electorale, şi
alegeri, şi forme parlamentare şi idei economice, şi ştiinţă, şi
literatură. De aceea, nu ne mirăm dacă vedem acest proteu al unui
universalism incapabil şi ambiţios, îmbrăcând toate formele
posibile: miniştri, financiari, întreprinzători de lucrări publice,
deputaţi (parlamentari n.n.), administratori, membri la primărie, soldaţi,
actori, totul în fine… Aluatul din care se frământă guvernanţii noştri
e acea categorie de fiinţe fără ştiinţă de carte şi consistenţă de
caracter, acei proletari ai condeiului, dintre care mulţi abia ştiu scrie
şi citi, acei paraziţi cărora nestabilitatea dezvoltării noastre interne,
defectele instrucţiei publice şi golurile create în ramurile
administraţiei publice, prin introducerea nesocotită a tuturor
formelor civilizaţiei străine, le-au dat existenţă şi teren de înmulţire;
aluatul e o populaţie flotantă a cărei patrie întâmplătoare e
România, şi care, repetând fraze cosmopolite din gazete străine,
susţine, cu o caracteristică lipsă de respect pentru tot ce e întradevăr
românesc, că aceste clişeuri stereotipe egalitare,
liberschimbiste, liberale şi umanitare, acest bagaj al literaţilor
lucrativi de mâna a treia, aceste sforăitoare nimicuri, sunt cultură
naţională sau civilizaţie adevărată”

„Am văzut cu înlesnire”, Timpul, 24 februarie 1880, în Opere, vol. XI, pag.31, 30

“Favoarea şi interesul electoral singure prezidează la alegerea amploaiaţilor statului, cu toate că cine nu ştie că, integritatea, capacitatea, experienţa, şi probitatea factorilor însărcinaţi de-a aplica legile şi regulamentele sunt condiţiuni esenţiale ale mersului regulat al unei bune administraţii, a garanţiei drepturilor şi apărării intereselor fiecăruia – dintre cetăţeni n.n. -, şi, prin urmare, a bunului trai şi liniştei publice? Dar, sub regimul actual, interesul personal, convenienţele de coterie, primează faţă de interesul general şi binele public. Necesitatea de-a conserva o majoritate compactă şi devotată în Adunări trece peste orice alte consideraţii. Pentru a dobândi glasurile deputăţiilor trebuie exigenţele – pretenţiile n.n. – lor satisfăcute, se încredinţează funcţiunile delicate de prefecţi şi subprefecţi creaturilor deputaţilor – protejaţilor parlamentarilor n.n. -, care, sub numele -protecţia n.n. – lor administrează districtele după plac şi dispun, fără nici o responsabilitate, de interesele, de averea şi de onoarea cetăţenilor. Funcţiunile publice sunt, adesea, în mâinile unor oameni stricaţi, loviţi de sentinţe judecătoreşti;astfel muncitorii de pământ – sintagma, de fapt, îi desemnează pe toţi truditorii n.n. -sunt supuşi la vexaţiuni, la acte arbitrare, adevărate cauze care – le n.n. – aduc mizeria. Justiţia, subordonată politicii, a devenit o ficţiune şi nu mai există nici o
garanţie pentru cele mai preţioase interese ale societăţii”.

(Timpul, 10 decembrie 1882)

“Un om e implicat într-o mare afacere pe cât se poate de scandaloasă, care se denunţa. Acest om este menţinut în funcţie; dirijază – el n.n. –
însuşi cercetările făcute contra sa; partidul ţine morţiş a-l reabilita, alegându-l în Senat. Aici el însuşi denunţă că există această scabroasă afacere, dar maturul corp trece la ordinea zilei, lăsând să recază colţul vălului ce se ridicase”.

(Timpul, 27 ianuarie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 43 )

Pretutindeni, în administraţie, în finanţe, în
universităţi, la Academie, în corpurile de selfgovernment, pe jeţurile
de miniştri, nu întâlnim, în mare majoritate, decât, iarăşi şi iarăşi,
acele fatale fizionomii nespecializate, aceeaşi protoplasmă de
postulanţi, de reputaţii uzurpate, care se grămădeşte înainte în
toate şi care tratează c-o egală suficienţă toate ramurile
administraţiei publice”34. Şi-aceasta, în timp ce “patru din cinci părţi
ale poporului nostru, nu iau parte la viaţa publică, ale cărei sarcini
le poartă, însă, mai greu decât oricine altul”35, iar “miile de funcţii
administrative şi sutele de funcţii judecătoreşti, sunt puse în
mişcare într-un singur scop, pentru a le stoarce voturile.

( Timpul, 20 februarie 1881, 10 iulie 1880)

Ce parere aveti?

Surse: Arhiva BCU, Testamentul politic al lui Mihai Eminescu, autor
Radu Mihai CRIŞAN (ii multumesc colegului Andrei Constantin), cursurile de la facultatea de Litere, Universitatea Bucuresti.

Calendar: Ion Creangă

În 31 decembrie 1889, după-amiază, murea la Iaşi, în bojdeuca din mahalaua Ţicău, Ion Creangă. Anul, atât de nefericit pentru istoria literaturii române, îşi mai adăuga un nume ilustru. Ziua de 15 iunie 1889 marcase moartea lui Mihai Eminescu. În 4 august murise Veronica Micle.

Bolnav de mulţi ani, Creangă avea presimţiri sumbre iar vestea morţii lui Eminescu îl doborâse: „Fu văzut plângând ca un copil şi adormind cu cartea de poezii a lui Eminescu. Presimţirea morţii se înnegri şi mai tare în inima lui. De acum el se gândi cu seriozitate la stingere şi-ncepu să-şi pună întrebări asupra vieţii viitoare. Ca diacon, nu prea se gândise la astfel de lucruri, luat de necazurile vieţii, şi nici seminarul nu avea obiceiul să răscolească sufletul cu nişte probleme care nu trebuie popilor de ţară.” (G. Călinescu, Viaţa lui Ion Creangă, 1938).

Tratamentul pe care îl urmase ani îndelungaţi, băile şi cura de ape minerale de la Slănic Moldova nu dăduseră prea multe rezultate. Crizele de epilepsie deveniseră din ce în ce mai dese în ultimul an. În 31 decembrie 1889, pe la ora prânzului se dusese în oraş şi intrase în tutungeria sa din strada Goliei nr. 51, „o prăvălie întunecoasă şi urâtă, cu o mică odăiţă în fund dând spre o curte murdară”. Nu există, din amintirile contemporanilor, amănunte sigure despre scopul acestei ieşiri în oraş şi felul în care s-a derulat tragicul eveniment. Se ştie că în tutungerie se afla fratele său, Zahei şi că aici Creangă a avut o nouă criză de epilepsie şi un atac de apoplexie, care avea să-i fie fatal. Se pare că Zahei l-a dus în Ţicău. Seara, vestea morţii s-a răspândit în Iaşi. „Tipograful Ionescu şi Miron Pompiliu se îngrijesc de înmormântare, Zahei aleargă şi el pe la cine ştie cine, şi părintele Gh. Ienăchescu pretinde a fi avut el sarcina îngropării. V. Pogor, care era primar, dădu locul la cimitir. În sfârşit, se răspândi în pripă o invitaţie, cu un înger şi o salcie, concepută în acest stil:

«Ioan Creangă

Profesor în vârstă de 52 ani după o lungă suferinţă a încetat din viaţă în ziua de 31 decembrie. Înmormântarea va avea loc marţi 2 ianuarie ora l precis la cimitirul „Eternitatea” unde se află depuse rămăşiţele lui. Fii [sic], frate şi surori roagă pe toţi amicii, colegii şi cunoscuţii a asista la înmormântare.»

Nu asistară însă prea mulţi, fiindcă invitaţiile nu putură fi împărţite la vreme şi mai ales fiindcă vremea era rea. Ploua de două zile, zăpada se topise şi deodată un ger umpluse uliţele de gheţuş. Lumea se temea să iasă pe stradă. Veniră învăţătorii, elevi şi studenţi şi tânărul licenţiat N. Iorga, Artur Stavri, Ed. Gruber, A. C. Cuza şi alţii, bineînţeles părintele Gh. Ienăchescu şi ceilalţi tovarăşi la manuale. Sicriul era înconjurat de coroane, dintre care numai una din partea unui junimist, anume N. Gane. Pe panglica coroanei lui Constantin Creangă, bombastic, ca de obicei, se citi inscripţia: «Voitorului meu de bine scump prieten şi tată». Se ţinură obişnuitele cuvântări. Bătrânul institutor Toma Săvescu vorbi cu «o emoţiune foarte comunicativă» de viaţa şi meritele răposatului. Mai patetic fu Eduard Gruber, care cuvântă în numele cercului literar, în care zise că intrase Creangă de doi ani. «Jalnică adunare – vorbi el – o dureroasă datorie, cea de pe urmă, ne adună azi pe toţi în faţa mormântului unde în curând va odihni pentru vecie Ion Creangă, acest fruntaş al literaturii române. Nemângâiatul fiu, rudele, prietenii şi tinerimea entuziastă admiratoare a lui Creangă îşi simt acum inima zdrobită şi cugetarea înnourată în faţa muţeniei şi a neclintirei în care el zace, muţenie şi neclintire care ne face să ne îngrozim şi să ne podidească lacrămile, pentru că nu mut şi nu neclintit a fost Creangă în viaţa lui.»

Altă moarte se cădea feciorului Smarandei şi al lui Ştefan a Petrei, care se rătăcise dincoace de Siret, adus de căruţa lui moş Luca. El trebuia să fie purtat în căruţa cu boi, în port ţărănesc, cu mâinile încrucişate, bocit creştineşte de babe şi de multele lui rubedenii, tămâiat şi prohodit de popii şi dascălii satului său, înmormântat în ograda bisericii pe lângă care se jucase şi învăţase, pentru ca femeile să presare la praznice tămâie într-un hârb pe groapa sa năpădită de ierburi şi să se jeluiască cu capul rezemat de strâmba cruce, în apropierea ruinoasei cetăţi a Neamţului, prin care seara trec domoale vitele, acolo de unde se vede înceţoşat Ceahlăul, şi Ozana se-aude clipocind. I-a fost dat altfel.” (G. Călinescu, op. cit.).

Costin Tuchilă