Poezie și muzică

scriitorul-daniel-dragan

eveniment liber sa spunUniunea Scriitorilor, Filiala Braşov şi Muzeul Casa Mureşenilor va invită marţi, 29 iulie 2014, la ora 16.00 la un Taifas literar în Saloanele Casei Mureşenilor din Brașov (str. Mureşenilor nr.1), consacrat poemului epic Exodul de Daniel Drăgan (Editura Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, 2014), volum editat cu sprijinul domnului Mihai Nicolae, director general SC Ştefadina Comserv SRL București (coperta, Horaţiu Manea).

Poemul va fi prezentat în lectură publică de autor cu concursul actorului şi poetului Adrian Munteanu şi al violoncelistului Sebastian Vârtosu, solist al Filarmonicii din Braşov. Vor urma comentarii moderate de poetul Laurenţiu-Ciprian Tudor şi eseistul Virgil Borcan.

exodul daniel dragan„Scriitor important şi complex al literaturii române contemporane, convingând pe deplin, ca prozator, opinia publică, dar fiind cel puţin la fel de valoros şi ca poet, Daniel Drăgan este un nume de referinţă al spaţiului cultural braşovean.

Exodul, un amplu poem inspirat din drama transilvănenilor de la începutul veacului trecut, din anii Primului Război Mondial, o epopee atipică structurată în 22 de cânturi, trasează un traiect epic complex, totodată o traiectorie narativă în jurul căreia se coagulează liricul. În clocotul Europei, încordarea Transilvaniei se destinde prin mişcarea roţilor carului, prin rescrierea lumii după această mişcare: «Roţile carului şi roţile lumii se mişcă». Spre deosebire de traiectul narativ al romanului Pe urmele destinului. O goană în jur de sine însuşi al lui Romulus Cioflec, identic şi sursă de organizare a hărţii epice a Exodului, arhitectura lirică a lui Daniel Drăgan dezvăluie durerea unui neam în căutarea sinelui mai larg, a unui neam căutându-şi casa, cu drumul spre casă înţeles sub lumina adverbului călăuzitor acasă. Dacă e să mai adăugăm, la ingrediente, puterea de redare a măreţiei naturii, ca în opera lui Labiş, dar şi cutremurătoarea şi îngrijorător de actuala viziune: «Rusia nu se lasă liniştită», vom vedea cum clocotul epocii se va exprima prin temperatura înaltă a lecturii. Şi este suficient, pentru a rezuma Exodul, să mă opresc asupra versurilor lui Daniel Drăgan: «Fugarii din propria ţară plecând/ din propria limbă/ din propria casă/ spre alte meleaguri duşmane şi ele/ dar încă demult învrăjbite/ sub semne de stele/ (stele necereşti) şi de cruci.»” – Adrian Lesenciuc.

primul-razboi-mondial

„«Aiasta nu se poate!», răspunsul dat unui rege, e de fapt răspunsul românului în faţa terorii istoriei. Coborât parcă din căruţa de ţărani a lui Petre Ţuţea, care a ţinut în şah trei imperii, transilvanul ipostaziat de Daniel Drăgan în Exodul însumează epic tragedia unui neam care a murit întotdeauna în picioare. Dacă porneşti din Araci (cum a făcut-o, la vremea ei familia Cioflec) şi o ţii tot spre răsărit, ajungi, prin Siberia şi Hong Kong, în Marsilia şi apoi din nou în Carpaţi. Asta, pe hartă. În realitate, numai o dârzenie bimilenară te poate determina genetic să rezişti unui astfel de traseu iniţiatic, descensus ad inferos în varianta (impecabilă prozodic) a autorului Mărgelelor roşii.

Pentru ca la capătul drumului să-ţi agăţi din nou pălăria în cuiul din meşter-grindă.

Mulţumim, Daniel Drăgan!” – Virgil Borcan.

Calendar: John Milton

Născut la Londra, pe Bread Street, John Milton (9 decembrie 1608–8 noiembrie 1674) şi-a făcut studiile la St. Paul’s School şi Christ’s College, Cambridge. Dorea să devină preot, fiind un tânăr cu puternice convingeri teologice. A renunţat însă, dovedindu-se un adversar al dogmatismului bisericii engleze, al monarhiei, al tuturor formelor de îngrădire a libertăţilor cetăţeneşti, ceea ce i-a atras renumele de „poet-cetăţean”. În perioada petrecută la Cambridge, a început să scrie poezie în latină, italiană şi engleză. Oda În dimineaţa naşterii lui Isus Cristos (On the Morning of Christ’s Nativity) este o scriere de tinereţe, datând din 1629 și publicată în 1645 în ediția de Poeme.

Epitaful Lui Shakespeare (On Shakespear[e]) este primul poem publicat de John Milton, în 1630, la 14 ani de la moartea lui Shakespeare, retipărit fără semnătură în 1632, în a doua ediție a operelor complete ale lui Shakespeare, Second infolio: „Îi vom slăvi lui Shakespeare osul sfânt, / Clădindu-i vraf de pietre pe mormânt? / Sau cere-se ca moaştele-i să stea / Sub piramida care-mpunge-n stea? / Moştenitor al faimei, te îmbie / Asemenea plăpândă mărturie? / Mirarea şi uimirea-ne nu-s oare / Statuia ta mereu dăinuitoare? / În ciuda artei cea cu trudnic pas / Curg stihurile tale, şi popas / În inimi face delficul tău vers / Din cartea ta cu slova de neşters. / Lăsându-ne de fantezie goi, / Ne faci de marmur’ stane tu pe noi; / Şi-astfèl, atât ţi-e cripta de măreaţă, / Încât şi regi o ar plăti cu-o viaţă.” (Traducere de Tudor Dorin).

Se pare că maturizarea sa literară a venit destul de târziu, Milton visând însă de la tinereţe la reînvierea epopeii clasice, ceea ce va reuşi să realizeze târziu, în ultima parte a vieţii, prin Paradisul pierdut, cel mai mare poem epic englez, capodoperă a literaturii universale.

Odele, elegiile, sonetele de tinereţe sunt de factură renascentistă, influenţate mai mult de literatura italiană, decât de tradiţia engleză: Voiosul (L’Allegro), Meditativul (Il penseroso, 1632). Talentul său puternic şi mai ales erudiţia (a fost unul dintre cei mai cultivaţi poeţi englezi ai epocii, având vaste cunoştinţe filosofice, teologice, literare, ştiind latină, greacă, ebraică, franceză, italiană, spaniolă) au atras atenţia încă de la început, poeme ca Lycidas (elegie la moartea prietenului său, poetul Edward King, în 1637) şi Comus (mască în gustul vremii, 1634) fiind şi astăzi rezistente. În 1638 pleacă în Italia, unde rămâne un an. Întors în Anglia, devine un adept al cauzei puritane. Începe să scrie pamflete şi lucrări cu caracter social şi politic, fiind pentru ani buni unul dintre cei mai citiţi autori: Doctrina şi instituţia divorţului (1643), care avea la bază propria sa experienţă conjugală nefericită, Areopagitica, în care era de-a dreptul revoluţionar, susţinând libertatea presei, Despre reformă în Anglia (1641), Motivul pornirii guvernului bisericii împotriva prelaţilor (1642), Împuternicirile regelui şi ale magistraţilor (1649), în care sprijinea cauza independenţilor care îl întemniţaseră pe regele Carol în timpul revoluţiei puritane. Acest pamflet i-a asigurat lui Milton poziţia de secretar pentru afaceri externe în guvernul lui Oliver Cromwell, căruia i-a rămas fidel, continuând să îl apere prin scrieri ca: Prima apărare a poporului englez (1651), A doua apărare a poporului englez (1654), Apărarea sinelui (1655).

În ultima parte a vieţii a orbit, intrând în dizgraţie după Restaurare, în timpul lui Carol al II-lea. Din această perioadă datează marele poem Paradisul pierdut, publicat sub într-o primă ediţie în 1667, în 10 cărţi, semnat J. M. În ediția următoare, din 1674, poemul este reorganizat în 12 cânturi. Paradisul regăsit (1671), urmarea primului, este net inferior. Samson Agonistes (1671) este o dramă poetică pe modelul tragediei clasice greceşti, dar cu subiect biblic.

John Milton este autorul a 18 sonete în limba engleză şi 5 în italiană, acestea din urmă în stilul lui Petrarca. Deşi nu se poate vorbi de originalitate în această privinţă, fapt puţin important în epocă, ele se înscriu printre cele mai frumoase sonete din istoria speciei. Sonetul XIX este într-adevăr tulburător: „Când cuget cum pierdui lumina mea, / Spre jumătatea vieţii, şi că-n mine / Unicul meu talent ce viu mă ţine / Stă sterp, măcar că duhul mi s-ar vrea // Părintelui meu slugă, şi să dea / Măsura-mi dreaptă-n slove nehaine, / Mă-ntreb nătâng: înfăptuiri senine / Ceri, Doamne, de la orbi? Răbdarea, ea, // Ăst murmur curmă, răspunzând îndată: / De-ofranda noastră cerul lipsă n-are, / În blându-i jug calci calea cea mai dreaptă. // La ordinu-i regesc, umana gloată / Dă-ntr-una ghes pe ţarini şi pe mare; / Iar servi îi sunt şi cei ce doar aşteaptă.” (Traducere de Tudor Dorin).

Scris în versuri albe, Paradisul pierdut, unica epopee izbutită din literatura engleză, este un amplu poem alegoric compus în perioada 1658–1663, în bună parte dictat (în 1652, Milton îşi pierduse complet vederea, probabil din cauza unui glaucom.) Tema generală, de inspiraţie biblică, ar fi acea a izgonirii din Paradis, combinată cu motivul îngerului căzut, Lucifer, cum am spune noi astăzi, prelucrate însă metaforic şi alegoric într-un limbaj care nu mai are nici o legătură cu textul Scripturilor.

„Doar o privire grăbită nu desluşeşte în amplul epos al «gonirii din paradis» decât o versificare monumentală a textului Scripturilor; nu se poate ignora împrejurarea (şi nici un comentator nu o mai omite) că Milton a creat această operă în anii când monarhia se întorcea în Anglia, «izbândă a filistenilor care prihănesc sfinţenia» republicii. Umbra acestui dezastru cade, întunecată, asupra ultimelor cânturi ale eposului.

Vreme de două secole, Paradisul pierdut a avut, pentru cultura engleză dominată de dogma protestantă, o autoritate aproape nelimitată: imaginea lumii proiectată de el era însuşită fără rezerve şi chiar cei care nu credeau în legenda izgonirii din paradis, o înţelegeau ca pe o figurare a unei catastrofe primordiale, astfel încât cânturile poemei miltoniene erau interpretate ca reprezentări ale «primelor vârste ale umanităţii».” (Dan Grigorescu).

Reproduc un fragment din Cântul al VI-lea, descrierea luptei îngerilor cu oştile răzvrătiţilor: „Şi iată, se dezlănţui furia / Ca o furtună, cu un huiet care / Nicicând în Cer nu se mai auzise; / Scrâşniră armele, lovind armuri, / Într-o oribilă nearmonie; / Crunt scârţâiră carele turbate, / Din roţile de bronz; şi durăt groaznic / Iscă-ncleştarea; peste capul nostru / Zburau săgeţi de foc ţiuitoare, / În bolţi de foc imense peste oşti. / Nimicitor, sub bolta cea încinsă, / Şi fără frâu se slobozi asaltul, / De zgudui cu larma-i mare Cerul; / O, de-ar fi fost pe lume-atunci Pământul, / S-ar fi cutremurat până-n adâncuri! / Ne poate fi mirare, oare, faptul, / Atunci când mii şi mii de mii de îngeri / Se războiau de o parte şi de alta? / Când cel mai slab putea să-şi strige sprijin / A elementelor putere? Când / Sugeau din toate ţărmurile vlagă? / O, ce putere-ar fi avut aceşti / Potrivnici fără număr să adape / Războiul veşnic însetat de vieţi, / Sălaşul lor cu ură tulburându-l, / Chiar nimicindu-l, poate, dacă Tatăl / Atotputernic nu-i ţinea în frâu / Cu mâna lui ce cârmuieşte Cerul! / Părea, prin număr, orice legiune / O oaste câtă frunză, câtă iarbă, / Precum şi orice mână înarmată / Prin forţa-i egala o legiune. / Părea, în luptă, fiece războinic / Un cap de oaste – orice cap de oaste / Părând că-i un războinic oarecare; / Ştiau când să asalte, când să-ntoarne / Tăria luptei, când să-nchidă şi / Când să deschidă flancurile strânse / Ale războiului spăimântător! / Nici gând de fugă ori de dat napoi / Şi nici un fapt care să-nsemne teamă, / Căci fiecare-şi era sieşi sprijin, / De parcă numai, numai braţul lui / Îi hotăra, atunci, izbânzii sorţii! / Plinitu-s-au eterne prin renume / Isprăvi – căci felurită, uriaşă / Această luptă se desfăşura, / Ba pe-ntărită vatră, ba luându-şi / Avântul pe-o puternică aripă, / Cumplit învolburând întreg văzduhul, / Schimbându-l într-un crâncen foc războinic. / Lung timp rămaseră în cumpănire / Ai bătăliei sorţi – atâta cât / Satan, ce o putere fără seamăn / De-a lungul cruntei zile dovedise, / Dar neaflându-şi vreun egal prin arme, / Oricât zburase el din rând în rând / Prin valma serafimilor răzbiţi – / Atâta cât nu nimeri în locul / În care sabia lui Mihail / Cosea, dintr-o pălire, escadroane.” (Traducere de Aurel Covaci).

Costin Tuchilă