Romanul „Adam și Eva” de Liviu Rebreanu, tradus pentru prima dată în limba cehă

 

adam si eva in limba ceha traducere jiri nasinec

eveniment liber sa spunEditura Havran din Praga a publicat prima traducere în limba cehă a romanului Adam şi Eva (Adam a Eva) de Liviu Rebreanu. Traducerea şi prezentarea îi aparţin cunoscutului traducător Jiří Našinec.

jiri-nasinec2

Toma Novac, personajul principal al romanului Adam şi Eva (1925), bazat pe teoria privind reîncarnarea sufletului în unitatea de bază a principiului feminin şi masculin, cade victimă geloziei emigrantului rus Ştefan A. Poplinski. Pe patul de moarte, la sanatoriul doctorului Filostrat, retrăieşte toate cele şapte vieţi ale sale, în care fusese pe rând păstor în India antică, administrator de provincii în Egipt, scrib în Babilon, cavaler roman în timpul domniei împăratului Tiberiu, călugăr în Germania medievală, medic în perioada Marii Revoluţii Franceze şi profesor de filosofie în România anilor ´20 ai secolului trecut. În toate reîncarnările caută, chiar cu preţul unei suferinţe trupeşti inumane, iubirea ideală, pentru ca sufletele lor să se poată uni din nou pe vecie…

Romanul fantastic al lui Rebreanu, pornind de la moştenirea romanticilor şi comparat adesea cu celebrul roman al lui Jack London, Rătăcitor printre stele, şi-a păstrat, şi după nouăzeci de ani de la apariţie, prospeţimea iniţială ca odă adusă iubirii nemuritoare, care învinge moartea, asigurându-i omului tinereţea veşnică.

Scriitorul român Liviu Rebreanu, fondatorul romanului românesc modern, a intrat în liviu rebreanusubconştientul colectiv prin romanul realist Ion (1920, apărut în limba cehă în 1929 şi 1980), inspirat din mediul satului transilvănean, considerat drept primul roman modern din literatura română. Abordarea novatoare a temei, bazată pe suprimarea subiectivității autorului, care nu se implică în acţiune, lăsând personajele să se caracterizeze singure prin atitudine, a apărut pentru prima oară în volumul de povestiri Frământări (1912; traducere în cehă: Trýzeň), urmat de culegerile Golanii (1916; Pobudové), Mărturisire (1916; Zpověď) şi Răfuiala (1919; Odplata). Romanul psihologic, îndreptat împotriva războiului, Pădurea spânzuraţilor (1922; tradus în cehă în 1928, apoi într-o nouă traducere în 1960: Les oběšených) dezvoltă tema centrală a nuvelei Catastrofa (1921; Katastrofa, 1961): dilema morală a ofiţerului din armata austro-ungară, pus în situaţia de a lupta împotriva fraţilor lui de dincolo de Carpaţi. În povestirea „de cameră“ Ciuleandra (1927; Tanec lásky a smrti, 1977, 1985), influenţat de opera lui L. Andreev, Rebreanu meditează la tara ereditară şi la efectul acesteia în domeniul sentimental şi social. Capodopera autorului o constituie romanul Răscoala (1932; în cehă sub titlul Výbuch hněvu, 1974, 1984), în care scriitorul a dovedit o capacitate neobişnuită de a capta psihologia mulţimii, devenind astfel unul din cei mai importanţi autori români de proză interbelică.

Lidia Našincová

 Corespondență de la Praga

Delia Nartea și Șerban Gomoi în „Domnişoara Iulia” de August Strindberg

Centenar August Strindberg (22 ianuarie 1849–14 mai 1912)

Joi, 10 mai 2012, la ora 19.00, la Radio România Cultural, Teatrul Național Radiofonic vă invită să ascultați spectacolul Domnişoara Iulia de August Strindberg. Traducere de Viorel Vizureanu. Adaptare radiofonică de Costin Tuchilă. Regia artistică: Liviu Lucaci și Vasile Manta. În distribuție: Delia Nartea, Șerban Gomoi, Sorina Ștefănescu. Muzica originală: Delia Nartea. Redactor: Costin Tuchilă. Regia de montaj: Florina Istodor, Robert Vasiliță, Florin Bădic. Regia de studio: Janina Dicu. Regia tehnică și muzicală: Mihnea Chelaru. Producător: Domnica Țundrea. Înregistrare din 2011. Spectacolul va fi difuzat și la Radio România Internațional, sâmbătă 12 mai 2012, ora 13.15. Înregistrare din 2011.

Domnișoara Iulia, jucată în premieră în 19 septembrie 2009 pe scena Teatrului de Comedie din București, a reprezentat un veritabil eveniment al stagiunii 2009–2010 prin calitatea artistică – viziunea regizorală, jocul actorilor, scenografie şi costume, dar şi prin reacţia publicului. Rareori am văzut la o premieră atât de multă lume adunată la uşa teatrului, încercând cu disperare să ajungă în sală, așa cum s-a întâmplat în acea zi de început de toamnă. Dar nu numai atât: plin de interes a fost, cu certitudine, felul în care a fost receptat spectacolul lui Liviu Lucaci cu această „piesă naturalistă”, cum îşi subintitula Strindberg Domnişoara Iulia (1888), moment de răscruce nu numai în dramaturgia scriitorului suedez ci şi în cea de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Unii, poate, au avut atunci un sentiment de nedumerire că la unele dintre replici s-a râs, fără ca regizorul să fi căutat în mod expres efecte comice, să „îngroaşe” anumite accente, cum se practică frecvent. Această dramă cu două personaje principale, care se consumă într-un timp foarte scurt, însă cu reverberaţii simbolice (Noaptea de Sânziene), îşi dovedeşte după mai mult de 120 de ani de când a fost scrisă nu numai actualitatea, ci şi modernitatea. Pe lângă faptul că August Strindberg anunţă în mod evident expresionismul, el are abilitatea de a distruge într-o manieră personală, uneori imprevizibilă, o serie lungă de convenţii. În teatrul modern limitele dintre genuri (dramă, comedie) nu mai există, modalităţile de abordare interpretativă devenind, parcă prin compensaţie, cât se poate de diversificate. Aspectul este evident şi în Domnişoara Iulia, oricât s-ar crede că piesa este „datată” în perioada naturalismului. Aşa încât între plâns şi râs, între răsfrângerea dramei profunde şi deriziune, între cinism şi ridicol, paşii sunt uneori infimi, mai ales pentru spectatorul de astăzi. Legătura amoroasă născută dintr-un capriciu în Noaptea de Sânziene declanşează în Domnişoara Iulia criza care scoate la lumină, în pură accepţie naturalistă, ereditatea încărcată, sentimentul inferiorităţii sociale, contradicţiile sufleteşti ale eroilor. Legătura dintre valetul Jean şi contesa Iulia (de neacceptat în spiritul conservatorist al epocii) este o iubire tulbure, în care aspiraţia se loveşte de zidul regretului.

Din toate aceste elemente citite cu multă precauţie în cod contemporan, Liviu Lucaci a compus un spectacol admirabil, de un echilibru perfect, ştiind să pună unde trebuie accentele, să creeze eficient relaţiile de joc dintre actori. Într-o oră şi jumătate, drama lui Strindberg se urmărea pe nerăsuflate, fără ca ritmul de joc să pară în vreun moment grăbit. Succesul de la premieră al spectacolului cu Domnișoara Iulia s-a menținut constant și la celalalte reprezentații, varianta sa radiofonică fiind la fel de bine primită.

Într-o nouă traducere, realizată de Viorel Vizureanu, montarea radiofonică, reprezentând la data premierei (17 noiembrie 2011) debutul lui Liviu Lucaci în calitate de regizor de teatru radiofonic, păstrează în bună parte atmosfera de pe scenă, particularitățile jocului celor trei actori, chiar și ritmul de joc, tensiunile, limita fragilă dintre situațiile comice sau aparent comice și cele dramatice. Nu în ultimul rând, din dorința de autenticitate, se cuvine menționat că recuzita folosită pentru crearea efectelor expresive în plan radiofonic a fost una naturală, cu zgomote create la înregistrare în studio, evitând inventarul de zgomote înregistrate.

Spectacolul a marcat totodată debutul la teatrul radiofonic al tinerilor actori Șerban Gomoi, în rolul lui Jean și Sorina Ștefănescu (Kristin).

Actriţă aflată la deplina maturitate artistică, Delia Nartea creează în Domnişoara Iulia un personaj memorabil prin capacitatea de a exprima cele mai fine nuanţe ale psihologiei atât de complexe a eroinei lui Strindberg. De la trufie la umilinţă, de la simplul joc erotic la pasiune, de la încredere la suspiciune, de la iubire la ură, de la momentele de detaşare cinică la revărsarea subconştientului, de la visare la calculul meschin, de la lumină la întuneric, în umbra simbolică a Nopţii de Sânziene, actriţa parcurge cu un firesc desăvârşit şi totodată cu o expresivitate aparte drama personajului. Şerban Gomoi creează la rândul său un personaj cu relief puternic, accentuând complexul inferiorităţii trăit de valet, dar și rafinamentul servitorului stilat care îşi asumă la început situaţia fără a se complica, pentru a deveni apoi tiranic şi cinic în dorinţa sa absurdă de a-şi depăşi condiţia socială, umilind-o pe tânăra contesă.

Costin Tuchilă

Fotografii din spectacol: Bogdan Amarfi

„Domnişoara Iulia” de August Strindberg, în premieră la Teatrul Național Radiofonic

Luni, 14 noiembrie 2011, la ora 11.00, la barul Hotelului Ramada Majestic din București (Calea Victoriei nr. 38–40), în cadrul proiectului „Ne auzim la Majestic”, va avea loc audiția cu public a spectacolului Domnişoara Iulia de August Strindberg. Traducere de Viorel Vizureanu. Adaptare radiofonică de Costin Tuchilă. Regia artistică: Liviu Lucaci și Vasile Manta. În distribuție: Delia Nartea, Șerban Gomoi, Sorina Ștefănescu. Muzica originală: Delia Nartea. Redactor: Costin Tuchilă. Regia de montaj: Florina Istodor, Robert Vasiliță, Florin Bădic. Regia de studio: Janina Dicu. Regia tehnică și muzicală: Mihnea Chelaru. Producător: Domnica Țundrea.

Premiera radiofonică va fi difuzată joi, 17 noiembrie 2011, la ora 19.00, la Radio România Cultural și, în reluare, sâmbătă 19 noiembrie 2011, la ora 13.15, la Radio România Internațional.

Jucat în premieră în 19 septembrie 2009 pe scena Teatrului de Comedie din București, spectacolul cu Domnișoara Iulia a reprezentat un veritabil eveniment al stagiunii 2009–2010 prin calitatea artistică – viziunea regizorală, jocul actorilor, scenografie şi costume, dar şi prin reacţia publicului. Rareori am văzut la o premieră atât de multă lume adunată la uşa teatrului, încercând cu disperare să ajungă în sală, așa cum s-a întâmplat în acea zi de început de toamnă. Dar nu numai atât: plin de interes a fost, cu certitudine, felul în care a fost receptat spectacolul lui Liviu Lucaci cu această „piesă naturalistă”, cum îşi subintitula Strindberg Domnişoara Iulia (1888), moment de răscruce nu numai în dramaturgia scriitorului suedez, ci şi în cea de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Unii, poate, au avut atunci un sentiment de nedumerire că la unele dintre replici s-a râs, fără ca regizorul să fi căutat în mod expres efecte comice, să „îngroaşe” anumite accente, cum se practică frecvent. Această dramă cu două personaje principale, care se consumă într-un timp foarte scurt, însă cu reverberaţii simbolice (Noaptea de Sânziene), îşi dovedeşte după mai mult de 120 de ani de când a fost scrisă nu numai actualitatea, ci şi modernitatea. Pe lângă faptul că August Strindberg anunţă în mod evident expresionismul, el are abilitatea de a distruge într-o manieră personală, uneori imprevizibilă, o serie lungă de convenţii. În teatrul modern limitele dintre genuri (dramă, comedie) nu mai există, modalităţile de abordare interpretativă devenind, parcă prin compensaţie, cât se poate de diversificate. Aspectul este evident şi în Domnişoara Iulia, oricât s-ar crede că piesa este „datată” în perioada naturalismului. Aşa încât între plâns şi râs, între răsfrângerea dramei profunde şi deriziune, între cinism şi ridicol, paşii sunt uneori infimi, mai ales pentru spectatorul de astăzi. Mici  sunt la Strindberg şi paşii dintre planul simbolic, care este de fapt o formă de reflectare a subconştientului şi „proza vieţii” în care se consumă drama. Unele replici cinice din piesă – un cinism care pare a se întoarce de fapt asupra autorului ei – pot fi cu certitudine citite azi şi dincolo de cheia lor ironică, adică în registru comic. În plus, spectatorul contemporan nu mai resimte determinările contextuale ale piesei lui Strindberg (care există fără îndoială), ci universalitatea temei ei şi modul atât de personal în care dramaturgul suedez o tratează. Legătura amoroasă născută dintr-un capriciu în Noaptea de Sânziene declanşează în Domnişoara Iulia criza care scoate la lumină, în pură accepţie naturalistă, ereditatea încărcată, sentimentul inferiorităţii sociale, contradicţiile sufleteşti ale eroilor. Legătura dintre valetul Jean şi contesa Iulia (de neacceptat în spiritul conservatorist al epocii) este o iubire tulbure, în care aspiraţia se loveşte de zidul regretului.

Din toate aceste elemente citite cu multă precauţie în cod contemporan, Liviu Lucaci a compus un spectacol admirabil, de un echilibru perfect, ştiind să pună unde trebuie accentele, să creeze eficient relaţiile de joc dintre actori. Într-o oră şi jumătate, drama lui Strindberg se urmărea pe nerăsuflate, fără ca ritmul de joc să pară în vreun moment grăbit. Succesul de la premieră al spectacolului cu Domnișoara Iulia s-a menținut constant și la celalalte reprezentații și, sperăm, varianta sa radiofonică va fi la fel de bine primită.

Într-o nouă traducere, realizată de Viorel Vizureanu, montarea radiofonică, reprezentând debutul lui Liviu Lucaci în calitate de regizor de teatru radiofonic, păstrează în bună parte atmosfera de pe scenă, particularitățile jocului celor trei actori, chiar și ritmul de joc, tensiunile, limita fragilă dintre situațiile comice sau aparent comice și cele dramatice. Nu în ultimul rând, din dorința de autenticitate, se cuvine menționat că recuzita folosită pentru crearea efectelor expresive în plan radiofonic a fost una naturală, cu zgomote create la înregistrare în studio, evitând inventarul de zgomote înregistrate.

Spectacolul marchează totodată debutul la teatrul radiofonic al tinerilor actori Șerban Gomoi, în rolul lui Jean și Sorina Ștefănescu (Kristin).

Actriţă aflată la deplina maturitate artistică, Delia Nartea creează în Domnişoara Iulia un personaj memorabil prin capacitatea de a exprima cele mai fine nuanţe ale psihologiei atât de complexe a eroinei lui Strindberg. De la trufie la umilinţă, de la simplul joc erotic la pasiune, de la încredere la suspiciune, de la iubire la ură, de la momentele de detaşare cinică la revărsarea subconştientului, de la visare la calculul meschin, de la lumină la întuneric, în umbra simbolică a Nopţii de Sânziene, actriţa parcurge cu un firesc desăvârşit şi totodată cu o expresivitate aparte drama personajului. Şerban Gomoi creează la rândul său un personaj cu relief puternic, accentuând complexul inferiorităţii trăit de valet, dar și rafinamentul servitorului stilat care îşi asumă la început situaţia fără a se complica, pentru a deveni apoi tiranic şi cinic în dorinţa sa absurdă de a-şi depăşi condiţia socială, umilind-o pe tânăra contesă.

Costin Tuchilă

 La înregistrare, în Studioul „Mihai Zirra” al Radiodifuziunii

Fotografii de Alexandru Dolea