Memo

istoria cravatei esarfa origine cravata focalia romana

memo pusa roth istoria cravatei din antichitate evul mediuÎn urmă cu câţiva ani la Muzeul Naţional de Artă a avut loc o expoziţie de cravate, fiind prezentat şi un bogat material documentar cu acea ocazie. Mi-am adus aminte de acea manifestare şi mi-am imaginat că majoritatea bărbaţilor planetei poartă cravată, nemaipunând la socoteală faptul că moda a fost adoptată şi de unele femei. Fiind un obiect atât de folosit, evident ca semn de eleganţă, nu putea să treacă neobservat prin istorie.

Dar memoria este o doamnă care ne surprinde mereu, fiindcă aduce în prim-plan evenimente de care noi am uitat sau au rămas o amintire oarecare. Deşi a trecut suficient timp de atunci, brusc mi-am adus aminte de momentul când am devenit pionieră, un moment special pentru copilul de atunci, urmat de intrarea în UTC. De acolo încoace a fost alegerea mea şi nimic nu m-a convins să mă înregimentez politic. Aici mă opresc cu divagaţia şi aş vrea sa vă reamintesc o strofă din cântecul copilăriei multora dintre noi: „Am cravata mea, sunt pionier, / Şi mă mândresc cu ea, sunt pionier! / Mâine – brigadier şi şef de şantier, / Chiar dacă azi sunt numai pionier.” (v. http://www.youtube.com/watch?v=xVnoe3zBtnQ)

Cravata-de-pionier

Dar să revenim la cravata noastră, mai bine spus, la istoria acestui obiect.

Din timpuri străvechi, bărbaţii au găsit cu cale să poarte la gât un soi de cravată sau eşarfă, evident, ca semn al eleganţei sau să-şi arate rangul social şi aş face referire la războinicii împăratului chinez Cheng (Shih Huang Ti*), care purtau în jurul gâtului ceva ce se asemănaesarfa barbati cu nod cu o eşarfă.

Este însă un fapt dovedit că articole vestimentare asemănătoare eşarfei au fost purtate încă din antichitate. Romanii purtau la gât bucăţi de pânză denumite focalia, pentru a se apăra de frig. Oratorii, care trebuiau să-şi protejeze gâtul, foloseau aceste „fulare” pentru ca nu cumva să-şi piardă vocea. Despre împăratul Augustus, care era friguros din fire, se ştie că purta focalia, dar numai în propria locuinţă, niciodată în public. Asta pentru că se considera că este sub demnitatea unui soldat, sau chiar a unui cetăţean, să-şi acopere gâtul şi faţa. Această idee o întâlnim şi la alte popoare, nu numai în Antichitate ci chiar şi în Evul Mediu. Raţiunile de ordin practic, dar mai ales cele legate de modă, au determinat acoperirea gâtului cu incomodele gulere de material textil.

cravata esarfa

În anul 1590, un autor italian desemna, sub termenul de cravată, o eşarfă purtată de soldații legionari, în primul rând, pentru a se proteja de frig. Cravata este la origine o piesă de îmbrăcăminte militară. Originile cuvântului cravată se spune că derivă din limba croată, de la mercenarii croaţi ajunşi în Franţa în jurul anului 1635, care au luptat și pentru regele Ludovic  al XIV-lea şi care se distingeau datorită fularului pe care-l purtau în jurul gâtului. La Paris, în timpul unei parade a victoriei, francezii au fost atât de încântaţi de eşarfele pe care le purtau croaţii, încât le-au numit „les cravates”, adică croat, şi au început să le poarte şi ei. „De atunci – aflăm din ziarul german „Frankfurter Allgemeine Sonntagszeitung” – cravatele au luat noi şi noi forme, cu toate că soldaţii din Steenkerke au fost primii care au transformat eşarfa într-o cravată cu nod.” În timpul Revoluţiei Franceze (1789–1799), un bărbat îşi arăta apartenenţa politică prin culoarea „croat”-ului, sau a eşarfei pe care o purta în jurul gâtului. În secolul al XIX-lea, eleganta societate europeană a „descoperit“ această nouă podoabă. Începând de atunci, cravata a părăsit arena militară şi politică şi a pătruns în garderobele bărbaţilor de pretutindeni. Vom continua.

Pușa Roth

*) Perioada de războaie între state s-a sfârşit cu victoria statului Ch’in, de la care provine cuvântul China. Conducătorul acestui stat, Shih Huang Ti, a devenit primul împărat chinez, pe timpul căruia execuţiile şi deportările au spulberat puterea aristocraţiei şi au eliminat orice opoziţie. Operele literare clasice au fost arse, iar cărturarii chinezi au fost persecutaţi. Ch’in a standardizat scrierea şi unităţile de măsură chineze, lansând un program de lucrări publice de mari proporţii. Un sistem rutier făcea legătura între diverse zone ale imperiului şi un Mare Zid a fost construit pentru a-i ţine la distanţă pe cei mai de temut duşmani ai Chinei, triburile nomade din nord şi nord-vest. Pentru construirea Marelui Zid a fost nevoie de un milion de oameni, acesta având o lungime de 2400 km. Shih Huang Ti a murit în anul 209 î. Hr., iar dinastia Ch’in a fost înlăturată în 206 î. Hr.

Memo

Ața și acul

În mâna unei gospodine

un ac spunea acestea aței:

„O, haimana fără picioare

și fără cap, pe unde umbli?

Eu merg și cos rupturi, într-una,

și unde-ajung, de ce, din urmă,

te ții ca scaiul după mine?”

Surâse ața: „Pretutindeni

eu te urmez, căci fără mine

cum ai putea să coși tu, singur?

Orice ruptură cât de mică

cu mine doar se întregește –

de ce ascunzi ce vede-o lume?

Pe urma pașilor tăi, pururi

eu mă târăsc, de ce vrei oare,

să mă înlături de pe cale?

De ochiul tău dacă-ntr-o seară

mă voi ascunde, ce faci ziua?

Căci unde-i ac, dar nu e ață,

nu coși cu lauda-ngroșată.

Te vezi în ochiu-ți doar pe tine,

și nu mă mai zărești pe mine –

dar ce te faci, când te privește,

cu mii de ochi, întreaga lume?

Sunt slabă și neputincioasă,

dar fără mine, ac puternic,

nu poți să faci o-mpunsătură!”

Parvin Etesami ( 1906–1941)

Traducere de George Dan

Am ales această poezie a poetei persane Parvin Etesami pentru a intra triumfal în istoria nedespărţiţilor prieteni: acul şi aţa. Ei, oare cu cine să începem, cine a apărut mai întâi? Aţa sau acul ? E ca în povestea cu oul şi găina! Nici acum nu s-au lămurit oamenii cine a fost mai întâi. Oul sau găina?

Lăsăm oul şi găină şi începem cu istoria aţei. Eu cred, şi istoria devenirii umane o demonstrază, că atunci când oamenii au avut nevoie de îmbrăcăminte au folosit tendoane de animale şi fâşii subţiri de piele, datorită faptului că primele obiecte vestimentare au fost confecţionate din piei de animale. O altă etapă a fost aceea când triburile au început să confecţioneze sfoară din diverse plante. Până când s-a descoperit modul actual de confecţionare a aţei, prin răsucirea mai multor fire, au trecut multe secole. Astfel, la început au fost utilizate ca materiale bumbacul, lâna şi mătasea, ca mai târziu să fie descoperite şi valorificate fibrele sintetice, cum ar fi nylon-ul şi polyester-ul. Dar degeaba ai aţa, dacă nu ai şi micul obiect numit ac, cu ajutorul căruia să realizeze obiectele vestimentare!

Primele ace erau confecţionate din oase de animale sau din lemn, iar mai târziu au apărut acele din bronz şi din oţel. În timp, acele din oţel au ajuns la o dimensiune atât de fină, încât puteau coase orice fel de material, inclusiv mătase, fără să lase nicio urmă.

Secole la rând, cel mai mare producător de ace a fost Redditch, companie care producea cele mai bune ace de pe piaţă, cum ar fi Milward’s şi Able Morrall’s. Redditch a păstrat cu grijă secretul fabricării unor ace atât de fine şi de bună calitate. Secretul consta în tehnica de lustruire continuă a acelor cu pulberi fine de şlefuire. Maşinăriile care funcţionau pe bază de apă s-au dovedit atât de eficiente, încât au fost utilizate timp de generaţii întregi. Vă puteţi imagina că aţa a avut, prin oameni sus-puşi, şi o influenţă economică, în urma unui război pierdut? Da, s-a întâmplat chiar pe vremea împăratului Napoleon Bonaparte.

În 1806, flota lui Napoleon a fost învinsă la Trafalgar, iar împăratul a vrut să se răzbune pentru această înfrângere, interzicând exporturile către Anglia. Însă contrabandiştii au reuşit să ajungă cu marfă în Anglia, dar preţul aţei de cusut din mătase a crescut nefiresc de mult. Preţul unei papiote de aţă echivala cu salariul pe două zile de muncă. Câţiva ani mai târziu, acest lucru s-a schimbat, iar în 1851 Anglia avea aproximativ 100.000 de producători de mătase. În prezent, mai există o singură fabrică producătoare de mătase naturală în Anglia, la Whitchurch.

Apoi a urmat blocarea importurilor de mătase din China, fapt ce a dus din nou la o creştere exagerată a preţului. Din nevoia urgentă de a găsi o alternativă mai ieftină, Patrick şi George Clarck au inventat o metodă de răsucire a firelor din bumbac, fapt ce a dus la obţinerea unei aţe de cusut extrem de eficientă. Aţa din bumbac avea de asemenea avantajul de a putea fi reciclată. În 1882, Clark şi-a deschis propria fabrică de aţă de cusut în Scoţia, iar câţiva ani mai târziu fiul său îşi deschide şi el o fabrică: Coats.

În timp, s-a dovedit că aţa de cusut produsă de Clark nu era suficient de rezistentă pentru maşinile de cusut, fapt ce l-a determinat pe George Clark, unul dintre nepoţii săi, să inventeze o aţă specială pentru maşini – o aţă din şase fire.

Aceasta este povestea celor doi prieteni care fac cea mai bună echipă din lume, din toate timpurile: aţa şi acul.

Pușa Roth