Vasile Ernu – turneu în Polonia

Vasile_Ernu_Nascut_in_URSS

eveniment liber sa spunÎn perioada 13–14 noiembrie 2014, Vasile Ernu susține un turneu de lansări în Polonia, cu prilejul publicării recente a volumului Născut în URSS (Urodzony w ZSRR), la Editura Claroscuro, în traducerea lui Radosław Biniarz.

Joi, 13 noiembrie, la Librăria Bookarest – vinăria Foodwine, Vasile Ernu s-a întâlnit cu publicul din Poznan. Moderator: Katarzyna Kwiatkowska-Moskalewicz. Astăzi, vineri, 14 noiembrie, la ora 19.00, la Librăria Wrzenie Swiata are loc întâlnirea cu publicul din Varșovia. Invitați: Piotr Kofta și Grzegorz Szymczak.

Evenimente organizate de Editura Claroscuro, cu sprijinul ICR Varșovia.

Volumul Născut în URSS, apărut la Editura Polirom în patru ediții de succes – în 2006, ediția a II-a, cu CD, în 2007, ediția III-a, în 2010 și editia a IV-a în 2013 – , a fost distins cu Premiul pentru debut al revistei „România literară” și cu Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România pe anul 2006. Pentru același titlu a obținut nominalizări la Premiul de debut al revistei „Cuvântul”, Premiul pentru roman și memorialistică al revistei „Observator cultural” și Premiul Opera Prima al Fundației Anonimul.

Născut în URSS a fost publicat în anul 2007 la Editura Ad Marginem din Rusia (traducere de Oleg Panfil) şi în 2009 la Editura KX – Critique & Humanism din Bulgaria (traducere de Stilyan Deyanov). De asemenea, volumul a apărut recent la Editura Akal din Spania, cu titlul Nacido en la URSS (traducere de Corina Tulbure), la Editura L’Harmattan din Ungaria (traducere de László Noémi), la Editura Sulakauri din Georgia (traducere de Gaga Lomidze) şi la Editura Hacca din Italia (traducere de Anita N. Bernacchia).

Vasile Ernu este născut în URSS în 1971. Este absolvent al Facultăţii de Filosofie (Universitatea „Al. I. Cuza”, Iaşi, 1996) şi al masterului de Filosofie (Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj, 1997). A fost redactor fondator al revistei „Philosophy&Stuff” şi redactor asociat al revistei „Idea artă+societate”. A activat în cadrul Fundaţiei Idea şi Tranzit şi al editurilor Idea şi Polirom. În ultimii ani a ţinut rubrici de opinie în „România Liberă”, „HotNews” şi „Timpul”, precum şi rubrici permanente la revistele „Noua Literatură”, „Suplimentul de Cultură” şi „Observator Cultural”.

În 2009 publică la Editura Polirom cartea de eseuri Ultimii eretici ai Imperiului, apărută în traducere în limba italiană la Editura Hacca şi nominalizată la Premiul pentru eseu al revistei „Observator Cultural”, premiată în acelaşi an de revista „Tiuk!” În 2010 publică la aceeaşi editură, împreună cu Bogdan-Alexandru Stănescu, volumul Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc. 

Eseu despre fericire

Emile Vernon primavara

Lumea modernă este tentată să măsoare tot şi toate, de la simple lucruri până la sentimente. Măsurăm audienţe, măsurăm sau cântărim averi, prietenii, amoruri, necazuri, punem în balanţa imaginară tot ce ne înconjoară, dar şi viaţa noastră cu toate împlinirile şi neîmplinirile ei. Eu nu cred că firii umane îi pot fi ataşate criterii după care se măsoară fericirea, pentru că suntem oameni şi tot ceea ce este omenesc nu ne este străin. Eu cred că orice fel de criterii sunt ideale sau idealiste, pentru că viaţa nu este un turn de fildeş şi noi nu suntem îngeri. Nu cred în fericirea absolută pentru că ea este, cred eu, apanajul îngerilor. Or, omul fericit, deplin fericit ar trebui să aibă aripi, să aibă două inimi, cu una să fie om şi cu cealaltă întrupare divină. Dacă ar fi să aplic criterii cu ajutorul cărora să măsor fericirea, cu câteva excepţii, n-aş mai fi om, ci umbră. Până la urmă ce este fericirea? Este o stare sufletească perfectă aplicată peste imperfecţiunile noastre. Ar trebui să nu ne doară nimic, să nu ne deranjeze nimic, să nu ne gândim decât la la noi înşine, să nu ne lipsească nimic etc. Dacă judecăm fericirea ca o bucurie, şi acum mă refer doar la mine, da, sunt uneori fericită. Eşti fericit dacă ai lângă tine jumătatea perfectă, dar există această jumătate? Există, slavă Domnului, un strop de iubire, unul de înţelegere, de convieţuire înţeleaptă, de obişnuinţă, dar ele nu sunt suma fericirii absolute. Ca om ai momente de fericire atunci când vine un copil, dacă ai hotărât ca cineva să-ţi urmeze, copilul fiind continuarea ta pământeană, dar apariţia lui mai înseamnă griji, nevoi, dorinţe, alături de imensa bucurie de a-l vedea crescând lângă tine. Da, poate aceasta este fericirea, sigur aceasta este fericirea, împlinirea sufletească a unui om, deşi mulţi nu înţeleg asta şi se hărţuiesc prin tribunale pentru ca puiul de om să aibă identitate, să fie recunoscut şi apărat. Copilul, după părerea mea, este cel mai frumos dar al vieţii, este parte din tine, carnea ta, inima ta, eşti tu, chiar tu, într-o altă dimensiune, într-o altă existenţă, într-un alt trup. Sigur, există excepţii, prea multe excepţii, dureroase excepţii, când copilul este o povară, o greşeală, o ruşine, dar acestea trebuie asumate, pentru că o viaţă nu este o consumabilă. Este plină lumea de copii fără părinţi, de copii fără identitate, de copii aruncaţi la coşul de gunoi, de copii ucişi de propriile mame sau taţi, dar aceştia nu pot fi consideraţi oameni, ci greşeli ale naturii, rebuturi.

renoir pictura

Pierre-Auguste Renoir, Madame Charpentier și copiii săi (1876–1877) 

Fericirea este o stare şi omul are nevoie să ştie că este fericit, şi pentru asta s-a inventat, poate, cuvântul acesta magic. Ai un palat în care locuieşti, ai maşini, iahturi, avion, conturi în bancă? Atunci oamenii spun că acela e fericit, pentru că toţi dorim ceva mai mult. Dar noi suntem egali, suntem identici? Nici egali, nici identici. Bucuria de a fi pe acest pământ, indiferent de starea fizică, de statut, aceasta poate fi fericirea supremă. „Trăiesc, deci exist!”, acesta este punctul zero al demersului nostru pe acest pământ. Dacă toţi am fi egali ar fi o mare tristeţe, pentru că dorinţa de depăşire, invidia sau chiar ura, în limitele constructive, înseamnă autodepăşire, înseamnă muncă, dorinţă de mai bine şi nicidecum „să moară şi capra vecinului”. Numai Dumnezeu, în marea lui generozitate, iubeşte fără patimă, fără ură, fără ranchiună, căci el este Tatăl, el ne-a dăruit viaţa. Noi, ceilalţi, muritorii, avem la un loc toate calităţile dar şi toate defectele pământeşti, şi aşa construim parte din fericirea noastră efemeră. Mai avem nevoie de criterii, de măsurători absurde uneori ca să măsurăm clipa? Până la urmă viaţa e ca ploaia de vară, vine când nici nu te aştepţi şi se opreşte fără să-ţi dai seama.

Pușa Roth

Martor și cronicar al bucuriei de a vedea

corneliu-ostahie-martor-vizual

L-am demascat pe Corneliu Ostahie încă acum câţiva ani, când îi apărea volumul Artişti, ateliere, galerii, subintitulat Ghid facultativ de încântat privirea, că „trişează cu graţie în marginea vizibilului”, dar văd că recidivează. Şi bine face, dar mai ales bine o mai face!

Dovadă acest nou volum de eseuri, Martor vizual*) care, pornind de la creaţiile unor artişti plastici români ai zilelor noastre, construieşte cu multă iscusinţă un ceva anume, dacă nu un „muzeu imaginar” (să fim atenţi la cuvinte, André Malraux veghează!), atunci cu siguranţă o galerie prin care ne conduce cu gust sigur şi cu dibăcia slovei potrivite.

Fire cumpănită, mereu atent la nuanţe şi la întretăierile de tâlcuri şi de înţelesuri, Corneliu Ostahie ne previne de la bun început: „Departe de a se vrea în vreun fel oarecare un instrument de ierarhizare valorică a creaţiilor celor despre care scrie în paginile sale, Martor vizual este, ca şi Artişti, ateliere, galerii, expresia unei pasiuni mai vechi şi durabile concretizate în transcrierea câtorva zeci de noi «mărturii vizuale» oneste, bazate pe contactul neintermediat cu operele comentate şi, aproape în toate cazurile, cu autorii lor.”

Este aici, în această precauţie a lui Corneliu Ostahie, o dovadă certă a unui îndelung şcolit simţ al privirii iscoditoare, capabilă să treacă dincolo de existenţa fizică a operei, ca şi de percepţia morală a individului crator. Deşi, să o recunosc, la Corneliu Ostahie, privitorul priceput, care este el însuşi, este dublat şi susţinut de un bine-ştiutor meşter al expresiei care surprinde esenţele.

mircia-dumitrescu-scena_cu_nichita_stanescu

Mircia Dumitrescu, Scenă cu Nichita Stănescu

Biografia artistului devine, în scrisul lui Corneliu Ostahie, un fericit prilej pentru a construi portrete memorabile. Aşa cum este, de exemplu, chiar acest portret al lui Vasile Anghelache cu care se deschide cartea: „Începând cu toamna lui 1976 şi până la sfârşitul anului 1980, pictorul şi graficianul Vasile Anghelache putea fi văzut aproape zilnic pe aleile parcului Herăstrău din Bucureşti. Nu se ducea însă acolo ca să se plimbe pur şi simplu, ci ca să picteze. Ciudat era faptul că picta întotdeauna în acelaşi loc, iar subiectul pânzelor sale era neschimbat: doi copaci care, în funcţie de anotimp, ba aveau frunze şi flori, ba erau complet dezgoliţi.”

Portretul moral, schiţare expresivă a ethos-ului artistului despre care scrie, este, fără îndoială, o calitate esenţială, inconfundabilă a eseisticii lui Corneliu Ostahie. Cum ar fi, bunăoară, acest portret „dinspre interior” al lui Mircia Dumitrescu, numit cu deplină îndreptăţire „un magician al semnelor în templul cuvintelor”. Iată: „În cazul lui Mircia Dumitrescu dragostea de carte nu a fost niciodată şi nu este nici acum doar o simplă vorbă în vânt sau un loc comun de care nu scapă aproape niciunul dintre cei care se încumetă să caute o explicaţie plauzibilă, corectă şi convingătoare pentru pasiunea şi consecvenţa cu care artistul ilustrează de-o viaţă operele scriitorilor, dar şi venerează tot ceea ce ţine de universul livresc, înţeles nu numai ca depozitar de informaţie, ci şi ca generator de matrice estetice şi stilistice de sine stătătoare.”

Plăcerea superioară de a configura şi de a reda „plauzibill, corect şi convingător” acea „matrice estetică şi stilistică de sine stătătoare” a artistului plastic reprezintă şi exprimă însăşi identitatea eseisticii lui Corneliu Ostahie. În acest sens am înţeles „trişarea” lui la modul estetic superior şi nu pot decât să îi salut consecvenţa cu care stăruie întru a „trişa”, cu aceeaşi graţie şi putere de a ne face părtaşi la fapta sa.

marinela mantescu natura statica cu ceas

Marinela Măntescu, Natură statică cu ceas

Poet el înuşi, ba, încă, un poet cu o voce distinctă, inconfundabilă, Corneliu Ostahie „substituie” (ca să îi împrumut termenul insiprat) frumosul pânzelor cu frumosul propriilor scrise. Ca de pildă în aceste meditaţii-reverii despre pictura Marinelei Măntescu: „O energie debordantă conţinută în traiectoria pensulaţiei ample, stăpânită însă admirabil prin cromatica discretă şi echilibrată, reuşeşte parcă să scape din lanţul cauzal al geometriei bidimensionale ce domină fără niciun pic de dubiu lucrările, învăluindu-ne şi ţinându-ne captivi în mrejele magnetismului său fascinant şi feeric în acelaşi timp.”

Nu întâmplător am făcut trimitere la înzestrarea (şi nu doar meserie!) de poet a lui Corneliu Ostahie. Iar, dacă mă gândesc mai bine, am cred solide motive să văd aceste depoziţii eseistice ale Martorului vizual care se vrea el a fi, tot un fel de experienţe pe sufletul viu (după cum se numea volumul său de versuri apărut în 1980).

Sau, dacă preferaţi o altă trimitere livrescă, pentru Corneliu Ostahie îngemănarea fericită dintre ştiinţa şi arta privirii unei opere plastice este tot un fel de „existenţă de probă”. Adică o formă anume de a vedea, de a simţi, de a înţelege şi de a spune.

Şerban Cionoff

*) Corneliu Ostahie, Martor vizual, București, Editura Detectiv, 2013.

Caragiale, scriitorul secolului al XXI-lea

centenar caragiale al gavrilescu studiu caragiale arta controversei

eveniment liber sa spunUn studiu doct, cu perspectivă enciclopedică asupra epocii, este C… de la Caragiale. Arta controversei de Al. Gavrilescu, apărut la începutul lui decembrie 2012. La o sută de ani de la moartea autorului, după atâtea exegeze ale operei sale, cele clasicizate sau altele, de dată mai recentă, care au insistat asupra modernității scriitorului, inclusiv din perspectiva secolului al XX-lea, pare că nu se mai pot spune multe lucruri noi, fie ca judecată de ansamblu, fie cu referire aplicată la un text sau altul. Nimic mai fals. Mai ales în privința esteticii caragialiene, așa cum se desprinde ea din publicistică, dar și implicit din operă, sunt încă multe de spus în contextul de idei și frământări ale epocii. Citind studiul lui Al. Gavrilescu, am avut sentimentul că I. L. Caragiale a fost discutat oarecum izolat, preluând câteva clișee (realism, naturalism, absurd etc.), dar fără a vedea cadrul larg, european în care poate fi înscris scriitorul român, care era de altfel la curent sau intuia perfect mișcarea de idei contemporană. Într-un fel, istoria noastră literară, cu unele excepții, l-a privit și pe Caragiale ca pe un fenomen local, izolat, născut în cadrul specific și determinat al literaturii naționale, fără a face legăturile necesare cu ideile europene, cu controversele și orizontul de așteptare general din epocă. Îndeosebi în ce privește teatrul, fascinația perfecțiunii formei și expresiei caragialiene, caracterul memorabil, „clasicitatea” personajelor puse în acțiune, replicile ajunse pe buzele tuturor au devansat discuția asupra esteticii, asupra fondului de idei care animau spațiul european și la care Caragiale era racordat ca nimeni altul, tot așa cum sunt racordați – îmi permit această comparație – scriitorii secolului al XXI-lea la ideile care ne animă pretutindeni. Citește cronica integral pe Portalul „Centenar Caragiale”.

Costin Tuchilă

Doina Aldea Teodorovici – zbor pe-o aripă de eternitate…

„În Basarabia, Eminescu era în exil, era interzis, dar Vieru nu; prin Vieru, l-am cunoscut pe Eminescu.”

Ion Aldea Teodorovici

Trecem în viaţă unii pe lângă alţii, fiecare pe culoarul destinului său, intrând în timp şi ieşind din el cu aceeaşi chinuitoare dorinţă de tălmăcire profundă a verbului „a fi”. Pentru unii, tălmăcirea aceasta are o importanţă minoră. Alţii, în schimb, o transformă în crezul fundamental al propriei lor fiinţări terestre. Este şi cazul Doinei Aldea Teodorovici, un destin extrem de scurt, aproape egal ca întindere temporală cu cel al Mântuitorului christic, care a strâns însă înlăuntrul său o bogăţie covârşitoare de semnificaţii majore ale neamului său. Chip delicat, de un magnetism misterios, slobozind prin cântec şi o forţă interioară aparte, din pagina albă a cărţii, versul poeţilor români în sufletul văzutului şi nevăzutului ei auditoriu de oriunde, Doina Aldea Teodorovici a reprezentat cea mai bună definiţie a tipului de artist liric sortit de divinitate să imprime, prin alcătuirea complexă a discursului muzical propriu, o dâră extrem de puternică în conştiinţa cultural-istorică a poporului din care a făcut, cu tristeţe şi bucurie, parte. Până la ea, Basarabia nu avusese niciodată o voce cu adevărat distinctă pe tărâm interpretativ, în stare să susţină cu o tenacitate ieşită din comun idealurile naţionale continuu maltratate de-a lungul vremii de acele raţiuni dictatoriale meschine, care, printr-o semnătură adânc înfiptă în fibra unui tratat politic mârşav, au retrasat graniţe statale diverse şi au cârmit către Siberii îngheţate mase întregi de destine umane încolonate la tragedia propriei lor vieţi. Alături de Grigore Vieru, Dumitru Matcovski, Leonida Lari, Ion Hadârcă şi atâţia alţii, Doina Aldea Teodorovici împreună cu compozitorul Ion Aldea Teodorovici au devenit cu repeziciune reperele funciare ale luptei românilor de pe partea stângă a apei Prutului împotriva stingerii filonului curat al Limbii Române şi al anulării forţate a întregii simbolistici identitare aparţinătoare neamului românesc, pentru că „În Basarabia, Eminescu era în exil, era interzis, dar Vieru nu; prin Vieru, l-am cunoscut pe Eminescu”, glăsuia la început de an 1991 Ion Aldea Teodorovici, poetul Grigore Vieru fiind pentru poporul Basarabiei „[…] ceva mult mai mare decât un poet care scrie.” (Doina Aldea Teodorovici).

Doina Aldea Teodorovici (15 noiembrie 1958, Chișinău–30 octombrie 1992, București)

Denigratorii au considerat lupta şi creaţia Doinei şi a lui Ion Aldea Teodorovici o propagandă lăutărească ieftină cu iz naţionalist desuet. Alţii, dimpotrivă, au văzut în ele acea strălucire a vibraţiei singulare, ce ţine de fibra unei arte interpretativ-componistice novatoare în creaţia muzicală de gen. Poporul, în schimb, şi-a regăsit toate dorinţele ascunse cu multă grijă în spatele inimii sale umilite de ameninţarea continuă a unei istorii brutale, neapuse definitiv nici până azi, ca o descătuşare a unui suflet încarcerat pe viaţă în penitenciarul sordid al întunericului spiritual cu grijă întreţinut de forţe oculte perverse. Ceea ce nu au suportat să audă însă oponenţii declaraţi şi cei din umbră ai cântecului acestor doi mari creatori români de cultură autentică – uniți în dragoste la fel de profund ca şi în artă – a fost rostirea cu demnitate a celui mai curat şi mai profund grai strămoşesc. „M-au zguduit versurile lui Grigore Vieru atât de mult încât n-am mai putut să le rup din ochi, din respiraţie, din măduva oaselor, dacă vreţi”, mărturisea la 8 ianuarie 1991 compozitorul Ion Aldea Teodorovici. Cu o chitară în mână şi trupurile îngemănate prin cântec, şuvoiul de cântece sacre ale soţilor Teodorovici, cântece rupte din la fel de sfânta fiinţă a Limbii Româneşti, a făcut să tacă pentru puţină vreme focul nedrept al armelor cu foc continuu din tranşeele pretinsului de autorităţi front transnistrean, unind pentru câteva clipe destine care nu aveau, de altfel, nimic de împărţit…

Mihai Olteanu, Margine

Despre Doina Aldea Teodorovici am avut întotdeauna presentimentul sumbru că nu voi putea vorbi prea mult la timpul prezent al existenţei sale telurice. Cu o grabă uluitoare, acest timp inexact ca definiţie şi alcătuire asimetrică avea să facă loc cu o bruscheţe covârşitoare morţii. Refrenul ucigaş controlat nu mai permitea artei militante înecate în suferinţă şi dispreţ să îşi expună public mesajul şi nici creatorilor lui să ardă pe rugul istoriei contemporane a ţării basarabe. După valuri de ameninţări repetate asupra celor doi artişti, monologul destinului avea să sune nepermis de dur pentru Doina şi Ion Aldea Teodorovici într-o malefică noapte cu chip de demon întunecat din finalul lui octombrie 1992, ca un plesnet profund dizarmonic de palmă dată de prigonitor peste obrazul unor martiri creştini ai altui veac. Din păcate însă, veacul cu pricina nu aparţinea unui timp de mult amurgit şi cu ideile arse cu toptanul pe „altarele” de lemn ale Inchiziţiei decadente, dimpotrivă. Era un secol cu aere de modernitate şi zgomot de arme de tot soiul, ce se îndrepta cu paşi repezi către ultima suflare a sorocului său calendaristic, un secol unde progresele felurite se înghesuiau unele după altele în circul concurenţial al ordinii planetare de moment, dar care nu a exclus nicio clipă din fibra lui rece şi aprigă moartea… O moarte cu faţa vânătă şi gust de sânge închegat, căreia Doina şi Ion Aldea Teodorovici i-au simţit dimpreună râsul sarcastic şi colţii nefiinţei…

Magdalena Albu

15 noiembrie 2012

Doina și Ion Aldea Teodorovici

 Ascultă

„Răsai”, muzica: Ion Aldea Teodorovici, versuri: Grigore Vieru. Interpretează: Doina Aldea Teodorovici

 „Eminescu”, muzica: Ion Aldea Teodorovici, versuri: Grigore Vieru. Interpetează: Doina și Ion Aldea Teodorovici

 „Floare dulce de tei” – Doina și Ion Aldea Teodorovici

 „O serenadă” – Doina și Ion Aldea Teodorovici

„Bucurați-vă” – Doina și Ion Aldea Teodorovici

Avangarda XXII

Paul Klee, Grădina de iarnă

Fundaţia Culturală „Georgeta şi Mircea Cancicov” organizează cea de-a XI-a ediţie a Festivalului-Concurs Internațional de Creaţie Literară „Avangarda XXII”, care se desfășoară la Bacău în perioada 27–20 septembrie 2012.

Festivalul îşi propune descoperirea şi promovarea creatorilor de poezie, proză, teatru, critică literară şi eseu în limba română – tineri şi adulţi, începători şi profesionişti –, a celui mai bun debut în volum, a celor mai buni poeţi consacraţi, precum şi a celei mai bune antologii de autor, identificarea şi promovarea celor mai valoroase reviste literare şi de cultură de limbă română din ţară şi străinătate. De asemenea, iniţiativa îşi mai propune descoperirea şi promovarea valorilor autentice băcăuane prin acordarea Premiilor Anuale ale Fundaţiei „Georgeta şi Mircea Cancicov” pentru Literatură, Cultură, Arte şi Jurnalism.

Premiile sunt următoarele:

• Pentru prozatorii consacraţi, care nu au depăşit vârsta de 55 de ani:

Premiul „GEORGETA MIRCEA CANCICOV” pentru cea mai bună carte de proză a anului 2011

• Pentru poeţii consacraţi, care nu au depăşit vârsta de 55 de ani:

Premiul „GEORGE BACOVIA” pentru cea mai bună carte de poezie a anului 2011

• Pentru dramaturgii consacraţi, care nu au depăşit vârsta de 55 de ani:

Premiul „ION LUCA” pentru cea mai bună carte de teatru a anului 2011

• Pentru criticii literari consacraţi, care nu au depăşit vârsta de 55 de ani:

Premiul „VASILE SPORICI” pentru cea mai bună carte de critică literară a anului 2011

• Pentru poeţii care au debutat editorial în anul 2011 şi care nu au depăşit vârsta de 47 de ani:

Premiul pentru cea mai bună carte de debut a anului 2011

• Pentru cea mai bună antologie (inclusiv de autor) de poezie a anilor 2011:

Premiul „GEORGE BACOVIA”

• Pentru poeţii care nu au debutat editorial şi nu au depăşit vârsta de 35 de ani:

Premiul de debut în volum al Editurii Fundaţiei Culturale Cancicov Bacău

La această categorie se vor mai acorda Premiile II şi III, trei menţiuni, precum şi premiile unor reviste literare.

• Pentru cea mai bună revistă literară şi de cultură a anului 2011:

Premiul FUNDAŢIEI CULTURALE „GEORGETA şi MIRCEA CANCICOV”

• Pentru întreaga creaţie poetică, Juriul va acorda:

Premiul „OPERA OMNIA” şi/sau PREMIUL DE EXCELENŢĂ

Premiile anuale ale Fundației Culturale „Gorgeta și Mircea Cancicov” pentru literatură, cultură, arte și jurnalism

În vederea stimulării şi promovării la nivel local, naţional şi internaţional a creatorilor băcăuani din domeniile literaturii, artelor, ştiinţei şi învăţământului, juriul constituit va acorda:

• Premiul pentru cea mai bună carte de poezie a anului 2011

• Premiul pentru cea mai bună carte de proză a anului 2011

• Premiul „NICU ENEA” pentru cel mai bun artist plastic al anului 2011

• Premiul de Excelenţă pentru cel mai bun jurnalist al anului 2011

• Premiul de Excelenţă pentru cel mai bun solist-vocal/instrumentist al anului 2011

• Premiul „Dr. VASILE ADĂSCĂLIŢEI” pentru cel mai bun ansamblu folcloric al anului 2011.

Vezi  Programul Festivalului-Concurs Avangarda XXII

Câştigătorii celei de-a cincea ediţii a Festivalului Internaţional „Titel Constantinescu”

Asociaţia Renaşterea Râmniceană şi Editura Rafet au desemnat câştigătorii celei de-a cincea ediţii a Festivalului Internaţional de Creaţie Literară „Titel Constantinescu”. Marele Premiu „Titel Constantinescu” a fost acordat volumului O jumătate de moarte de D. R. Popescu.

S-au acordat următoarele premii:

• Marele Premiu „Titel Constantinescu” – cu publicarea volumului de teatru:

O JUMĂTATE DE MOARTE de D. R. POPESCU

• Marele Premiu „Titel Constantinescu” – cu publicarea volumului de proză:

ÎN OSTROV LA MAREA ALBĂ de EMIL LUNGEANU

• Premiul „Victor Frunză” – cu publicarea volumului de proză:

CU TRAISTA DE BASME PRIN LUME de TUDOR CICU

• Premiul „Octavian Moşescu ” – cu publicarea volumului de versuri:

ECOUL TĂCERII-EPIFANII STELARE de NICOLETA MILEA

• Premiul ,,Alexandru Sihleanu’’ – cu publicarea volumului de proză:

EL DESCONDOCIDO de MARIN TRAŞCĂ (Spania)

• Premiul ,,C.C. Datculescu” – cu publicarea volumului de versuri:

LUNA ŞI LUMINA de OLIVER ROLAND (Germania), traducere de Mircea M. Pop

• Premiul „Florica Cristoforeanu” – cu publicarea volumului de versuri:

CELE MAI FRUMOASE POEZII de EMILE VERHAEREN (Belgia), traducere de ION ROŞIORU

• Premiul „ Dumitru Pricop” – cu publicarea volumului de critică:

ANAMNEZE NECESARE de MIRCEA DINUTZ

• Premiul ,,MIRCEA MICU” – cu publicarea volumului de proză:

A UNSPREZECEA PORUNCĂ de FLORENTINA LOREDANA DALIAN

• Premiul ,, Slam Râmnic” – cu publicarea volumului de eseuri:

AGGREGATOR de MIRCEA V. HOMESCU

• Premiul ,,FĂNUŞ NEAGU” – cu publicarea volumului de eseuri:

HĂRŢUIREA MORALĂ de MARIE-FRANCE HIRIG0YEN (Franța), traducere de FLORICA IONEA.

Vor primi premiul special al Editurii Rafet: Petre Rău, Eduard Leahu, Popescu Mariusz, Any Drăgoianu, Gruia Lucian, Ela David, Teo Cabel, Constantin Oprică, Ştefan Lucian Mureşanu, Jianu Liviu-Florin, Maria Pilchin (Chişinău) Ion Drăgoian, Otilia Duma, Francisc Pal (Canada), Sorin Şirineasa, Kabbout Mariana, Andrei Velea, Liviu Ioan Mureşan, Popescu George Adrian, Mihai Posada.

Cei 11 volume ale autorilor câștigători, publicate de Editura Rafet, vor fi lansate în cadrul Festivalului Internaţional de Creaţie Literară „Titel Constantinescu”, împreună cu Antologia Festivalului, sâmbătă 18 august 2012, ora 11.00, la Casa de Cultură ,,Florica Cristoforeanu” din Râmnicu Sărat.

Unul dintre partenerii media ai evenimentului este Opera scrisa.ro.

Pascal Bruckner se întâlneşte cu cititorii români

Binecunoscutul autor Pascal Bruckner se va întâlni cu cititorii români miercuri 27 iulie 2011, la ora 18.00, la Libraria Cărtureşti Verona din Bucureşti, unde va avea loc lansarea celui mai recent volum al său, Paradoxul iubirii, publicat de Editura Trei. Alături de autor vor fi prezenți regizorul Chris Simion, criticul literar Dan-Silviu Boerescu şi directorul editorial al Editurii Trei, Magdalena Mărculescu.

Paradoxul iubirii este un volum de eseuri provocatoare despre iubire. Cartea lui Pascal Bruckner descrie variaţiile paradoxale la care este supusă iubirea, analizând calea de la erotism la căsătorie. Se poate vorbi, crede autorul, de progres în ceea ce priveşte condiția femeii, condiţiile de muncă sau sănătatea oamenilor. Dar nu şi atunci cand vorbim despre sentimente şi pasiuni. Dilema omului contemporan este întreţinută de dorinţa lui paradoxală de a se bucura, în iubire, atât de pasiune, cât şi de independenţă.

Pascal Bruckner este autorul mai multor romane, între care bestsellerul Luni de fiere, precum şi a numeroase eseuri: Euforia perpetuă, Mizeria prosperităţii, Tirania penitenţei. Eseu despre masochismul occidental, Noua dezordine amoroasă, ultima scrisă împreună cu Alain Finkielkraut. Toate aceste cărţi au aparut la Editura Trei.

Puşa Roth