Dialog intercultural

Revista bilingvă online Orizonturi culturale italo-române / Orizzonti culturali italo-romeni, cu o cadenţă lunară, promovează dialogul intercultural dintre România şi Italia, propunând interviuri, anchete, studii, prezenţe literare şi contribuţii ale colaboratorilor şi oaspeţilor români şi italieni, cu un interes predilect pentru traducerea literară ca operă de mediere. Revista dezvoltă, într-un format nou şi cu un conţinut mai complex şi diversificat, proiectul editorial bilingv Orizonturi culturale italo-române / Orizzonti culturali italo-romeni, iniţiat în noiembrie 2010 şi realizat de Afrodita Carmen Cionchin.

Revista este promovată de Asociaţia Orizonturi Culturale Italo-Române.

În numărul pe septembrie 2012, în ediţia în limba română puteţi citi:

Inedit. Mirosul de cafea la Timişoara: pe urmele lui Francesco Illy

„Gustul cafelei Illy este consistent ca şi cel al şampaniei – al cărei secret este consistenţa. Sau ca şi cel al parfumului Chanel No. 5”, declara Andrea Illy, deţinătorul faimosului concern de cafea Illy, într-un interviu acordat publicaţiei „The New York Times”.

Puţini dintre români ştiu că între Illy şi Timişoara există o poveste. Francesco Illy, fondatorul concernului Illy şi inventatorul espresorului cu abur (în anii 1930), este de fapt de origine maghiară, pe numele său Illy Ferencz, şi s-a născut la Timişoara în anul 1892 într-o familie catolică. Un adevărat destin mitteleuropean.

La 120 de ani de la naşterea sa, am pornit în căutarea locului din Timişoara în care a trăit Illy Ferencz. Şi l-am descoperit la Direcţia judeţeană Timiş a Arhivelor Naţionale, în colecţia de registre de stare civilă aparţinând Parohiei romano-catolice din Timişoara-Iosefin. În registrul cu numărul 23, anii 1890-1896, la secţiunea botezaţi, poziţia 368, apare înregistrarea naşterii şi a botezului lui Illy Ferencz. Aflăm astfel că s-a născut la 7 octombrie 1892 şi a fost botezat la 15 octombrie 1892. Tatăl, Illy János, era de meserie tâmplar, originar din Uj Pécs (Peciu Nou), iar mama, Rössler Aloisia, s-a născut tot în cartierul Iosefin. Aflăm, de asemenea, data căsătoriei părinţilor: 24 noiembrie 1879. Illy Ferencz era, aşadar, de origine maghiară după tată şi germană după mamă. Şi-a trăit primii ani din viaţă în cartierul Iosefin, pe atunci denumit Józsefváros, într-o casă din Scudier Tér (Piaţa Scudier), a cărei denumire, anterioară anului 1881, era Marktplaz, în limba germană. Scudier Tér (în limba maghiară) sau Scudier Platz (în germană), a fost ulterior denumită Kossuth Utca, apoi bulevardul Tinereţii, iar acum bulevardul Carol I. Citește mai departe.

Afrodita Cionchin & Oana Grimacovschi

Imagine din Iosefinul începutului de secol XX, cu Piaţa Scudier.
Vedere spre zona Gării Iosefin. În prim-plan: intersecţia străzilor Bem (unde se află până astăzi Piaţa Iosefin) cu Kossuth Utcza (fost Bulevardul Tinereţii, astăzi Bulevardul Carol I).

Giovanni Sartori: Între „pluri” și „multi”, dincolo de sinonimie

Giovanni Sartori este o personalitate binecunoscută în Italia, dar și în lumea academică europeană și în cea americană. Ideile sale politice, sociologice și filozofice, în schimb, sunt în mult mai mică măsură prizate de mediile universitare și culturale (nu mai pomenesc de cele de largă informare). Un argument foarte potrivit pentru aceste afirmații îl reprezintă cartea publicată acum doisprezece ani, la RCS Libri S.p.A. din Milano, cu titlul original Pluralismo, multiculturalismo e estranei.

În varianta lui inițială, volumul era structurat în două părți de lungimi aproximativ egale ca întindere (în jur de 50 de pagini), dispuse în două părți, fiecare conținând opt subcapitole. Grija pentru echilibru „compozițional”, pentru arhitectura editorială clasică nu poate fi negată.

Traducerea românească a acestei cărți de excepție apare la Editura Humanitas, în 2007, sub titlul: Ce facem cu străinii? Pluralism vs. multiculturalism. Eseu despre societatea multietnică, fiind rodul muncii și al rigurozității exemplare a lui Geo Vasile.

După negrele evenimente din 11 Septembrie 2001, de la New York, G. Sartori adaugă, la prima versiune, un Apendice: Străini și islamici, perfect integrat în lucrarea originală, atât compozițional, cât și ideatic.

Prima parte: Pluralism şi societate liberă

În prima parte a cărții, introducând termeni și sintagme precum societate deschisă, pluralism, toleranță, pluralismul partidelor ș.a., autorul stabilește că sursele pluralismului trebuie căutate în conceptul toleranță și în „treptata sa acceptare din secolul al XVII-lea în urma războaielor religioase” (p. 17). Cele două concepte trimit, desigur, la realități diferite, iar deosebirea dintre ele constă în aceea că „toleranța respectă valorile celuilalt, în timp ce pluralismul afirmă o valoare proprie”, pluralismul consfințind că „diversitatea și deosebirea de păreri sunt valori ce-l îmbogățesc atât pe individ cât și comunitatea sa politică” (p. 17). Giovanni Sartori afirmă destul de limpede că mai mult nu înseamnă neapărat pluralism. Despărțirea și multiplicarea bisericilor în perioada Reformei protestante nu implică neapărat ivirea unui pluralism autentic. Dacă libertatea și democrația sunt valori fundamentale ale pluralismului, evocarea lor de către puritanii englezi și americani, de exemplu, nu înseamnă decât afirmarea opiniilor lor și contestarea convingerilor celorlalți. Însă, una peste alta, „experiența puritană a atârnat mult în ruperea legăturii dintre cele două sfere, cea a lui Dumnezeu și cea a Cezarului, și drept urmare, în depolitizarea societății” (p. 18–19).

Partidele politice și pluralismul iau naștere în aceleași vremuri și pe aceleași temeiuri: „partidele la plural sunt un produs ʻrealʼ al pluralismului ca ideal” (p. 22) – iată o idee deopotrivă consistentă și argumentată.

În încercarea de a clarifica cât mai riguros cu putință conceptul pluralism, G. Sartori precizează și ceea ce el nu este: nu orice societate – cu atât mai puțin toate! – este pluralistă; o existență plurală nu înseamnă automat pluralism. Pe firul acestei aserțiuni, Sartori propune și câteva niveluri de analiză: „1) pluralismul ca credință; 2) pluralismul social: 3) pluralismul politic” (p. 26). Astfel, secularizarea, varietatea, disensiunea, schimbarea devin „lucruri bune” odată cu acceptarea toleranței. Pluralismul recunoaște culturile multiple ale locului – acolo unde ele există –, dar nu caută, cu niciun chip, să le și „fabrice”; le tratează cu respect, afirmându-se pe sine, totodată, și căutând să înfrâneze orice încercare a altor grupuri de a acapara cât mai mult din „piața” culturală. Citește mai departe.

Sorin D. Vintilă

Italienii în România: un document diplomatic din anul 1912

Un document diplomatic italian despre români – inspectorul emigraţiei G. E. di Palma di Castiglione în „Buletinul Emigraţiei”, Roma, 1912 este titlul unui volum de interes despre emigraţia italiană în România, semnat de Corina Ţucu şi apărut la Editura Pro Universitaria, 2012. Publicăm studiul autoarei referitor la partea a doua a raportului redactat în 1912 de către inspectorul emigraţiei G.E. di Palma di Castiglione. Textul original al documentului poate fi consultat în ediţia italiană a acestui număr.

A doua parte a raportului redactat în 1912 de către inspectorul emigraţiei G.E. di Palma di Castiglione în „Buletinul emigraţiei” din Roma, se referă la minoritatea italiană din România, rezultat al unei imigraţii de generaţii: Gli italiani in Rumania.  Se preciza de la început că nu se ştie cu exactitate numărul lor, dar se presupunea că erau, la 1912, circa 8.000.

În ceea ce priveşte provenienţa şi meseriile, documentul clarifica elocvent: emigranţii italieni în România acelor ani proveneau din Udine în marea majoritate – deci erau friulani, oameni de la munte obişnuiţi cu greutăţile, cei mai pricepuţi cioplitori în piatră – şi astăzi mozaicarii de la Spilimbergo fiind căutaţi în toată lumea. Urmează apoi Veneto cu provincia Belluno, tot o zonă montană, Treviso şi Rovigo – de unde proveneau ţăranii care erau obişnuiţi cu lupta cu natura Deltei Padului şi care găseau nesperat pământ fertil în România, puţini emiliani din Bologna şi mai puţini italieni din Ancona sau din Bari, adică Italia centrală sau meridională. Emigra Italia de Nord în România. Emigrau friulanii şi veneti.

Gheorghe Petrașcu, Stradă la Sorrento

Meseriile lor nu puteau fi decât cele tradiţionale din provinciile italiene de origine, adică zidari, cioplitori în piatră, abili artizani în finisaje artistice, cum este cel în stuc – de unde şi numele de stucatori, specialişti în exploatarea şi prelucrarea lemnului. Exista şi un numeros corp de antreprenori italieni, care reprezenta circa un sfert din impresarii în construcţii din România şi aproximativ 40% din totalul antreprenorilor străini; antreprenorii italieni aveau comenzi publice de mare importanţă, li se încredinţa realizarea unor clădiri reprezentative din Bucureşti, ministere sau instituţii cum e Camera Deputaţilor. Operele publice ale tânărului Regat Român erau date spre îndeplinire antreprenorilor italieni: căile ferate cum sunt cele care leagă Craiova de Calafat, Târgul Ocna de Moineşti, Bârlad de Galaţi, canale, de exemplu cel de la Câmpulung, tuneluri impresionante pentru acea epocă precum unul de 3 km de la Bereşti, poduri, străzi, bănci. La Galaţi exista banca comendator-ului A. Dall’Orso.

Desigur, se făcea distincţia între coloniile fixe şi emigraţia temporară. Dintre coloniile fixe, cum e de presupus, cea mai importantă şi mai bogată se găsea la Bucureşti. În lucrarea Veneti in Romania am ţinut să subliniez importanţa acestei „colonii” prin evidenţierea mormintelor somptuoase care aparţin membrilor săi la cimitirul Bellu Catolic. Citește mai departe.

Corina Ţucu

Gustave Doré, Acvilă, ilustrație la Purgatoriul de Dante

Cu Dante în „Purgatoriu”. O deschidere către cititorul contemporan

Potrivit tradiţiei italiene a unui mediator, a unui comentator, a unui interpret care să-l prezinte pe Dante în faţa publicului, propunem textul conferinţei susţinute de italienistul Laszlo Alexandru la Clubul Saeculum din Beclean în data de 26 aprilie 2012.

„Oricine se va înălţa, va fi smerit;

şi oricine se va smeri, va fi înălţat”

(Matei, XXIII, 12)

Îi mulţumesc bunului prieten Aurel Podaru pentru invitaţia pe care mi-a adresat-o de-a vorbi aici. Mă bucur să fiu din nou la Clubul Saeculum din Beclean, la a patra întîlnire culturală la care particip, mereu cu alte argumente. M-am gîndit să vă propun un subiect foarte bogat, legat de una dintre pasiunile mele, Divina Comedie. În ultimii ani am avut o serie de publicaţii pe această temă, chiar anul trecut mi-a apărut o carte de dialoguri acoperind preponderent Infernul. Acum aş vrea să fac un pas înainte, să merg spre Purgatoriu cu comentariile, cu explicaţiile, cu deschiderea lui Dante către cititorul contemporan. E nevoie de o explicitare a sa, fiindcă este vorba despre un autor medieval, extrem de complex pentru italienii înşişi, care nu prinde „în transmisiune directă”. E deja un lucru obişnuit ca în Italia să existe un mediator, un comentator, un interpret care să-l prezinte pe Dante în faţa publicului. La noi, în România, el este mai curînd necunoscut, iar atunci cînd se tipăreşte ceva despre poetul florentin, sînt cîţiva specialişti „de nişă”, care vorbesc doar pentru o mînă de oameni şi uneori spun prostii, ca să fiu sincer cu dumneavoastră. Eu nu pe această felie restrînsă încerc să activez, ci mă străduiesc să-l deschid pe Dante către o receptare cît mai largă, mai extinsă. Iar pentru aşa ceva este nevoie de o mediere, de o explicitare.

Mi-am intitulat intervenţia Cu Dante în Purgatoriu şi am plasat-o sub efigia unui motto din Evanghelia după Matei. Veţi vedea că e extrem de definitoriu acest pasaj pentru ceea ce mă pregătesc să prezint. Aş începe spunînd că ideea de Purgatoriu, în credinţă, e destul de recentă pentru momentul în care Dante a tratat-o. În mitologiile antice exista o împărţire în două mari categorii, binele şi răul, Hadesul şi Cîmpiile Elizee, virtuoşii şi păcătoşii. Ideea canonică a Purgatoriului a fost acceptată în Biserica Catolică abia la Conciliul de la Lyon din 1274. Dacă ne gîndim că Dante s-a născut în 1265, el avea deja 9 ani cînd conceptul a fost preluat. Putem spune că Purgatoriul e contemporan cu Dante. Înainte de asta era promovată configuraţia binară, bine-rău, lipsea valoarea intermediară. Teologii vremii au perceput o nemulţumire faţă de o asemenea radicalitate. Lumea nu poate fi împărţită doar în buni şi răi. Trebuie ca şi cei nu foarte răi să aibă o şansă, să poată spera la mîntuire. Şi-atunci s-a „inventat” acest spaţiu de mijloc, care totodată a făcut gîndirea mai complicată, a diversificat judecata teologică, dar şi pe cea morală.

În accepţiunea creştinismului occidental există două momente de evaluare a persoanei. Se realizează o analiză individuală a fiecăruia, după moarte, cînd ajungem în Infern, sau în Purgatoriu, sau în Paradis. Şi se va produce a doua apreciere, la Judecata de Apoi, aceea definitivă, cînd Purgatoriul va dispărea. Aşadar, ţinutul despre care vorbim e un spaţiu intermediar, între bine şi rău, dar este şi un loc provizoriu.

Deşi ideea a fost lansată şi acceptată, în mod canonic, abia pe vremea lui Dante, poetul italian e cel care oferă imaginea artistică cea mai spectaculoasă, mai complexă şi mai completă a Purgatoriului. El ia conceptele teologice şi le aplică într-o sferă literară, prin intermediul fanteziei sale. Să adaug că avem o carte extrem de interesantă, a lui Jacques Le Goff, un reputat specialist care a scris despre Naşterea Purgatoriului şi a analizat toate aceste frământări ideologice din deceniile secolului al XIII-lea. Demonstraţia lui atentă şi documentată arată felul cum Dante a împins pînă la maxim posibil conceptul, în extensia, diversitatea şi precizia sa, de-a lungul câtorva decenii.

În ce este bogată abordarea lui Dante? Poetul îşi construieşte universul din Divina Comedie cu multă abilitate. După cum ştiţi, există cele trei cărţi, Infernul, Purgatoriul şi Paradisul. Personajul principal este însuşi protagonistul, toată acţiunea evoluează la persoana întâi singular. Din dorinţa de a-şi spăla păcatele, de a-şi căuta şi a-şi dobîndi mîntuirea, el traversează succesiv aceste trei ţinuturi. Mai întâi coboară în Infern, apoi trece prin Purgatoriu şi urcă pe urmă în Paradis. Poemul culminează cu cîntul o sută, cînd Dante ajunge în faţa lui Dumnezeu. În cele ce urmează ne concentrăm pe a doua sa carte, pentru a localiza mai precis unele aspecte. Citește mai departe.

Laszlo Alexandru

Dante Maffìa, nominalizat la Nobel în 2012. Poeme alese

Dante Maffìa, născut la Roseto Capo Spùlico (Cosenza, Calabria) în 1946, a fost fascinat de cărţi şi de „pommedìje” (poveşti folclorice) ascultate cu nesaţ la gura sobei. Relatează el însuşi într-o poezie scrisă la 13 ani: „Seara colind / din casă-n casă /să ascult basme /povestite de bătrâni / în preajma vetrei/ ca un cerşetor /ce are nevoie de-o bucată de pâine”. Pentru a ne face o idee despre pluralitatea preocupărilor lui Dante Maffìa, despre multitudinea itinerariilor sale literare, e de-ajuns să aruncăm o privire asupra textelor publicate, aproape douăzeci de poezie, şapte de proză, cincisprezece de eseistică (fără să includem îngrijirea unor opere de Tasso, Goldoni, Campanella), asupra activităţii de critic militant, de fondator a trei reviste de poezie care au căutat şi caută să străpungă cercul de complicitate ce anihila meritata vizibilitate a unor poeţi autentici. Reţinem în privinţa bibliografiei sale critice nume ca Leonardo Sciascia, Luigi Reina, Natalino Sapegno, Enzo Siciliano, Pasolini, Giacinto Spagnoletti, Aldo Palazzeschi (care i-a prefaţat debutul editorial din 1974 cu Il leone non mangia l’erba), Maurizio Cucchi, Giovanni Raboni, Leonida Repaci, Mario Luzi, Dacia Maraini, Giuliano Manacorda etc.

Poetul şi criticul Dario Bellezza considera că Dante Maffìa ar fi „unul dintre cei mai fericiţi poeţi ai Italiei moderne”, iar Claudio Magris a scris: „Maffìa este un poeta doctus: opera lui cuprinde poezii dar şi roman, eseistică şi critică. Scriitor ce se situează la răscrucea multor fruntarii, Maffìa s-a confruntat cu o mulţime de voci ale literaturii contemporane şi cu nucleele modernităţii; una din cele mai fericite trăsături ale lui este prezenţa simultană a unei subtile şi călite conştiinţe critice, atentă la criteriile istorice şi la spaima devenirii, la fantezia mitică pătrunsă de sentimentul unităţii imuabile a fiinţei.”

O ştire proaspătă despre Dante Maffìa se cuvine a fi împărtăşită cititorilor noştri: candidatura sa a fost supusă de mai multe personalităţi ale literaturii italiene şi universale, precum şi de o seamă de instituţii culturale de importanţă naţională, juriului premiului Nobel pentru literatură 2012. În afara zecilor de romane, cărţi de poezie, eseuri şi articole, autorul se află în linia întâi a celor mai fierbinţi probleme sociale precum imigrarea, şomajul şi exodul pe mare al unor disperaţi din Africa şi Asia debarcaţi în Italia, ospiciile, fabricile pline de riscuri etc.

Tradus aproape în toată lumea, a primit numeroase premii pentru scrierile sale, precum şi medalia de Aur a Preşedintelui Republicii Italiene, Carlo Azeglio Ciampi. Textele poetice ce urmează au fost selectate din elegantul volum Lo specchio della mente, Milano, Crocetti Editore, 1999, un jurnal de figuri şi destine din ospiciile Sudului, un fel de coborâre în infernul oglinzilor minţii sparte ale unor bărbaţi şi femei, existenţe osândite şi totodată pline de o viaţă a lor interioară deviantă.

Rocco

Dacă mi s-ar da putinţa şi libertatea

să ordon măcar o singură zi

aş pune să fie dărâmată din temelii

această clădire care are mai bine de trei sute de ani.

E străveche, putredă, are pereţii odăilor

răniţi de mucegai, are un puţ negru

ce n-a fost nicicând curăţat.

Aş pune o roabă de trotil

în magaziile unde în haite şobolanii

s-au adunat să decidă

dacă dezlănţuie un război în contra oamenilor.

Aici ne dau să mâncăm carne de şobolani

şi fac dulceţuri din excrementele lor.

Da, vi se pare ceva nebunesc, dar eu am văzut

cu ochii mei cum li se îmbălsămează cozile,

ar putea fi de folos într-o zi, nu se ştie niciodată,

cum ţine adesea să accentueze directorul.

Citește mai departe.

Prezentare şi versiune în limba română de Geo Vasile

Eric Nagler, Mâinile

Scriitori români în italiană – proiect de database

Proiectul „Scriitori români în italiană” vizează crearea unei baze de date on-line cuprinzând titlurile de autori români publicate în Italia în ultimii ani. Este o iniţiativă menită să ofere un instrument operativ centralizat inexistent în prezent, însă de mare utilitate atât pentru specialişti, cât şi pentru publicul larg.

Prima etapă a fost realizată prin directa colaborare a traducătorilor şi profesorilor cărora le mulţumim pentru preţioasa lor contribuţie. Coordonatorii proiectului sunt Afrodita Carmen Cionchin şi Mauro Barindi. Responsabil pentru centralizarea datelor este Mauro Barindi.

Baza de date va fi în mod progresiv actualizată. Cine doreşte să-şi aducă propria contribuţie este rugat să trimită un email cu următoarea fişă individuală la adresa progetti@orizzonticulturali.it:

Nume şi prenume; adresa de email

Lista cărţilor traduse după anul publicării, din 2012 înspre trecut. Citește mai departe.

A fi scriitor: cele mai populare mituri despre o meserie specială

De-a lungul carierei mele de scriitoare atât de ficţiune cât şi de critică de artă/literară, am întâlnit multe mituri în legătură cu această meserie. În multe dintre ele am crezut eu însămi când eram la început de drum. E foarte tentant şi frumos să crezi că această îndeletnicire e o profesie care aduce cu sine faimă şi noroc. De fapt, curentul romantic a desfiinţat acest mit, înfăţişându-l pe scriitor ca fiind un spirit liber care atinge măreţia şi învinge timpul prin prisma artei sale. Realitatea însă este destul de diferită, aşadar şi motivaţiile autorilor contemporani vor suferi modificări de la un caz la altul. Aş vrea să descriu câteva dintre aceste motivaţii trecând în revistă anumite concepţii denaturate despre ce înseamnă să fii scriitor.

1. Scrisul este o profesie. E adevărat că scrisul cere tot atât de mult timp cât cere o slujbă. Chiar mai mult, scriitorii rareori fac pauze sau îşi iau o vacanţă de la scris. Este adesea o ocupaţie care îţi consumă tot timpul. Inspiraţia şi ideile nu ţin cont de o oră anume, chiar dacă scriitorul are o disciplină riguroasă şi scrie regulat. Mai mult decât atât, o profesie implică mai mult sau mai puţin un salariu fix. În sfârşit, puţini scriitori au un venit regulat care să îi ajute să se întreţină pe ei şi familiile lor prin intermediul acestei meserii. Prin urmare, privind din această perspectivă, scrisul nu este o profesie, cel puţin nu în sensul convenţional al termenului. E vorba mai mult de o pasiune care te consumă non stop şi un stil de viaţă în care recompensele financiare sunt inconsecvente şi incerte. Aici unde trăiesc şi scriu, în Statele Unite, scriitorii primesc pentru drepturile de autor între 5 şi 10 la sută din vânzările cărţilor publicate. Procentul variază în funcţie de câte copii ale cărţilor sunt vândute, cât anume costă fiecare, ca şi de tipul de contract pe care agentul lor literar (sau ei înşişi) l-au încheiat cu editorul. În mod normal, cu cât sunt vândute mai multe cărţi, cu atât le revin scriitorilor mai multe procente din profit, dar rareori este depăşit procentul de 10 la sută. Este de la sine înţeles că, doar în cazul în care cărţile tale se vor vinde la fel de bine precum seriile Harry Potter sau Twilight – şi ai vinde şi drepturi cinematografice pe deasupra – poţi obţine venituri substanţiale, altfel, este destul de dificil să câştigi un venit constant, suficient pentru a întreţine o întreagă familie doar prin a scrie şi vinde cărţi.

2. Scriitorii vor să fie faimoşi. Aşa cum spun americanii aici, să fie cu noroc! Din câte se poate desprinde din cultura populară, sunt mult mai multe şanse ca cineva să devină faimos dacă îşi alege meseria de actor sau star pop. Dat fiind că e atât de cunoscută la nivel internaţional, putem lua ca exemplu seria Harry Potter. Protagoniştii filmului – Daniel Radcliffe, Rupert Grint şi Emma Watson – sunt mult mai populari decât autoarea cărţilor, J.K. Rowling, care este totuşi una dintre cele mai cunoscute scriitoare din zilele noastre. De regulă, cei mai mulţi oameni mai degrabă ar recunoaşte pe stradă actorii care joacă în producţiile cinematografice ecranizate după anumite cărţi, decât pe autorii acestora. În concluzie, dacă îţi doreşti faimă şi recunoaştere e mai bine să îţi alegi o profesie care implică mai multă popularitate, precum muzica sau actoria.

Giovanni Boldini, Parisul noaptea

3. Scriitorii vor să rămână în posteritate. Este un gând extrem de tentant, împrumutat din curentul romantic, pentru aceia care aspiră să atingă culmile succesului, dar cei mai mulţi scriitori profesionişti se trezesc destul de repede la realitate din acest vis. „Nemurirea” nu e un ideal pur romantic; e mai mult o realitate pragmatică şi politică, care ţine de procesul unei consacrări culturale. Două dintre cele mai bune lucrări pe care le-am citit pe acest subiect sunt ale sociologului Pierre Bourdieu. Cărţile sale, Domeniul Producţiei Culturale: Eseuri despre Artă şi Literatură şi Diferenţe: Critica socială şi Judecata de gust explică toate sistemele politice şi ierarhiile sociale prin care e nevoita să treacă o carte pentru a intra în canon, în sfera artei, a muzicii sau a literaturii. A tinde către o astfel de nemurire artistică – care este atât de umană şi efemeră în cele din urmă – ţine de un proces politic complex, care pe majoritatea autorilor nu îi favorizează şi asupra căruia ei sau editorul lor nu au control.

4. E uşor să scoţi o carte pe piaţă. Asta depinde de cum alegi să publici cărţile. A le publica singur e destul de simplu, din moment ce în prezent oricine îşi poate imprima cărţile în format e-book pe site-ul Amazon Kindle, dar problema cu această metodă este că acolo se găsesc atât de multe cărţi încât e destul de greu să captezi atenţia audienţei, mai ales că, optând pentru această cale, nu vei beneficia de promovarea şi distribuţia pe care marile edituri le pun la dispoziţie. Iar dacă vrei să publici la o editură renumită, cel puţin în SUA, trebuie să treci prin procesul dificil de a găsi un agent literar cu o reputaţie bună care să fie dispus să îţi promoveze opera. Acum câţiva ani am avut ocazia de a trage cu ochiul din interior la un asemenea proces. Pe când predam la Universitatea din Michigan, am organizat câteva conferinţe în cadrul festivalului „Ann Arbor Book” (în 2005, 2006 şi 2007). În 2007, Amy Williams, agentul literar al lui Elizabeth Kostova, şi Susan Golomb, agentul lui Jonathan Franzen, au fost doi dintre invitaţii care au luat cuvântul la aceste conferinţe. Au discutat, printre altele, despre ce implică procesul publicării unei cărţi, relevând faptul că primesc între 100 şi 200 de cereri pe zi de la autori care caută să fie reprezentaţi de un agent literar. Acest val de cereri e numit în limbajul colocvial „set de manuscrise”. Precum majoritatea agenţilor literari de succes, adesea trec în revistă superficial cererile şi se concentrează mai mult asupra textelor care vin din partea unor autori de care au mai auzit, sau asupra celor care sunt recomandaţi de autori de succes cu care au mai lucrat. Rareori găsesc în acel set de manuscrise un autor necunoscut sau nerecomandat pe care doresc să îl promoveze, şi chiar şi în acele cazuri e vorba în mare parte de studenţi cu bună reputaţie din cadrul programelor de masterat sau care au mai colaborat cu reviste de recenzii literare importante. Citește mai departe.

Claudia Moscovici

Traducere din engleză de Nicoleta Diaconeasa

Paolo Veronese, Sfânta Caterina din Alexandria în închisoare

Amnarul şi amarul gânditorului perpetuu

Două concepte care au definit şi vor determina de-a lungul timpului starea de fapt a omului perpetuu, a literatului şi a ideilor, a profanului şi a termenilor, se vor distinge în acest studiu ca fascicule unduitoare ale unor energii matriciale. Două elemente cu totul diferite, care au strălucit, unul prin lumină, celălalt prin înţelepciune, au susţinut perpetuu două popoare, român şi italian, înrudite prin limbă şi fapte. Singure, fără interpuşi, aceste două constituente ale existenţei în istorie a omenescului au fasciculat fiinţare ca nefiindă în timp. Ambele au adus un plus luminii, reflectând în timp inteligenţa. Raţiunea fiind ea însăşi lumină din întuneric, iradiantă şi perturbantă a fasciculelor în dispersie. Paronimia lor a deschis drumul spre iniţierea omului, a cărui fiinţă zăcuse în timpul istoric şi a făcut să le putem întâlni în Universul sacru al vieţii: „Semantic vorbind – spune Gilbert Durand – se poate spune că nu există lumină fără întuneric, în timp ce contrariul nu e valabil, noaptea având o existenţă simbolică autonomă. Regimul diurn al imaginii se defineşte aşadar la modul general ca regim al antitezei.” Imaginarul s-a născut din întuneric, dar el nu a putut fi văzut acolo, pentru a-l înălţa spre lumină, decât de cel iniţiat în ale imaginaţiei şi care a dat valoare umbrelor petrecătoare de nevoi sumbre, tainice şi devoratoare de idei. Întunericul nu face decât să înspăimânte profanul şi să-l facă să îngenuncheze neluminii, pentru că purul şi umbra sunt doar două componente care definesc existenţa imaginaţiei literatului, poet sau prozator, în drumul pe care îl parcurge definindu-şi arta: „În peisajul orbitor, / cu privirile goale căutam pista / şi orizontul ca să străpungem furtuna. / Eram copleşiţi de viziuni fantastice / şi de teama de necunoscut.” (Maurizio Cucchi, poet italian contemporan, în Ultima călătorie a lui Glenn – fragmente).

Revenind la titlul eseului, întreb: ce sunt acele două elemente şi de ce în al doilea cuvânt, timpul folosirii termenilor a făcut să fie eludată o singură consoană, care, în fapt, este simbolul energiei electrice în fizică? Care dintre ele a fost primul rostit, amnarul, sacra unealtă a scânteii şi aprinderii focului, sau amarul, starea funebră a simţurilor şi a inimii deznădăjduite? Litera n a dispărut sau a apărut schimbând sensul unui cuvânt mitic, pe care mintea l-a săgetat spre matricea originală a sufletului? O energie a străfulgerat cugetarea şi s-a adăugat unui termen ce în veacuri avea să denumească obiectul dătător de schimbări, în civilizaţia profundă şi încă nepătrunsă a omului. O candelă uriaşă s-a aprins în faţa celui căzut cu faţa la pământ şi l-a ajutat să vadă pe cel care i-a produs amarul: „Uneori mi se pare că văd totul şi înţeleg / că adevărul e ceea ce se face făcând. / Dar cine mă asigură că asta-i de-ajuns?” (Antonio Riccardi, Argonaut cu sirenă). În versurile poetului italian contemporan Antonio Riccardi, contrapunerea celor două lumi e netă şi nu se constată nicio posibilitate de conciliere, lumea rurală reprezentând amarul, iar cea industrială amnarul şi, în comun, doar dificultăţile existenţei, diferite tocmai prin faptul că fabrica a dezrădăcinat individul din acea condiţie de viaţă naturală care, în ciuda vicisitudinilor, îi conferea, totuşi, sens, unitate şi armonie, luminându-l spre un ton al viciilor burgheze. Citește mai departe.

Ștefan Lucian Mureşanu

Pastila de umor. Din folclorul universitar

Continuăm, printr-o nouă anecdotă, această rubrică menită să îi amuze și să-i destindă pe cititorii noștri. Cu speranța că nu vom cădea în frivol și că textele de aici vor fi receptate doar ca ceea ce sunt – anecdotică, „folclor universitar / cultural” – așteptăm sugestii și… istorioare de acest gen, la adresa revistei: info@orizonturiculturale.ro.

Într-o pauză mare, la cafea, la bufetul Universității, unul din profesorii îndrăgiți de studenții de la Litere de la începutul anilor ’90, Corneliu Nistor, povestea cum a trăit prima sa călătorie în Occident, la Viena, pe vremea când era doar un tânăr asistent:

Se întâmpla undeva pe la mijlocul anilor ’60, în epoca „cvasi-dezghețului” politic de atunci. Îl însoțea pe reputatul estetician și comparatist prof. dr. Victor Iancu, personalitate cunoscută și apreciată de confrații din Europa democratică.

Într-o seară, sunt ei invitați în casa unui mare profesor vienez. „Mă așteptam, îngrozit, ca de după fiecare draperie grea de pluș să apară vreun dușman al comunismului”, își amintea povestitorul nostru, cu mult umor, de atmosfera barocă a locuinței în care erau oaspeți, asociată cu „decadentismul burghez” de care auzise, de atâtea ori, la cursurile de socialism științific. Această deosebită cinste de care se bucurau se datora, evident, legăturilor personale pe care profesorul V. Iancu le avea, pe care le păstrase și le cultivase cu mediul academic din străinătate.

Profesorul era perceput, de către tânărul său asistent, un om deja în vârstă, care se îndrepta către frumoasa perioadă a pensiei. C. Nistor se întreba, candid, oare când avusese timp să-l cunoască maestrul său pe profesorul austriac? Și, mai mult, oare ce vârstă o fi având marele comparatist austriac însuși? Și tocmai atunci îl aude pe amfitrionul lor, care depăna amintiri cu V. Iancu, adresându-i acestuia o întrebare nostalgică:

Îți mai amintești, Victore, de vremurile în care erai de-o șchioapă și eu te țineam pe genunchi…? Citește mai departe.

Sorin Vintilă

„Odă limbii italiene”. Versuri de Filippo Salvatore

Sub titlul Odă limbii italiene, publicăm un grupaj de versuri semnate de Filippo Salvatore, poet, eseist şi profesor de Italienistică la Concordia University din Montreal, care studiază de câteva decenii evoluţia culturii şi literaturii italo-canadiene. Poemul Odă limbii italiene dă mărturie despre compozita realitate istorică şi socială pe care italiana, ca limbă, o exprimă în zilele noastre, în vreme ce Fratelli d’Italia (care evocă imnul naţional al Italiei) a fost ales de către sediul central al Societăţii Dante Alighieri din Roma ca exemplu sugestiv de poezie multiculturală. Originalul versurilor propuse poate fi citit în ediţia italiană a acestui număr, la pagina accesibilă aici.

Odă limbii italiene

I.

Limbă a Italiei, eşti glas al unor

multiple identităţi, reţea de riduri prin timp,

cicatrice de răni ale atâtor vieţi.

II.

Ecou de stropi pe scolii eşti,

de valuri de maree ce urcă

şi se retrage pe pietre şlefuite

sau pe nisipul gălbui din insule

şi de coaste ale unei lungi peninsule.

III.

Eşti foşnet de vânt blând, de crivăţ, de mistral

prin hăurile, crestele şi râpele

din Carso, din Dolomiţi şi din Monviso,

din Etna, Stromboli şi Vezuviu,

din Sila, din Gennargentu şi din Gargano,

din Matese, din Majella şi Gran Sasso.

IV.

Eşti grai, rimă, melopee,

la curtea împăratului Federico,

cicălit de negustori care calculează

taxe şi interese pe Ponte Vecchio

la şipotul râului Arno.

Cântec de paradis eşti, urlet de iad,

cânt încrâncenat, ferecat în conjuraţii

vis de îndrăgostiţi şi chin de înfrânţi.

Eşti acel ʻmă doare-n cotʼ al cămăşii negre

blestem al celui ce de viu fu ars

pentru erezie în cetatea papilor,

al celui ce-a plătit strangulat în Piazza Mercato

iluzia cuvântului libertate,

şi-a murit ieşind din tranşee acel Asiago

ori pe ţărmul lui Piave în floarea vârstei.

Citește mai departe

Traducere de George Popescu şi Nicoleta Călina

Arno, Florența

Rodica Draghincescu, cu faţa la obiectivul nedefinitului

„Nu scriu pentru a viza ţinta

ci mai degrabă pentru a străpunge

mecanica diafragmei sale…”

Este de netăgăduit că Rodica Draghincescu rămâne în permanenţă cu faţa la obiectivul nedefinitului, al neîmplinitului, al spaţiului dintre doi, sau mai precis al neurmăririi. Însă de aici nu trebuie să deducem că ne confruntăm cu o poezie nihilistă. În nici un caz! Ci, pur şi simplu, cu o stare de luciditate existenţială. Poezia sa conţine toate aceste vibraţii matriciale, toate aceste unde amniotice amestecate cu contracţiile unui pântec feminin, un fel de stare de graţie de nedescris pe care numai femeia poate s-o cunoască şi s-o înţeleagă.

În afara textului nota rezonează deja, ea dă imediat culoarea compoziţiei prin vocea unui mare reformator şi gânditor mistic german al secolului al XIV-lea, Meister Eckhart, adevărat prinţ al purificării. Ra(ts)? A pretinde că pătrunzi această operă din prima încercare nu este lucru atât de evident, căci gândirea se vrea misterioasă, ermetică, trebuie să găsim cheia potrivită. Rodica Draghincescu ar putea vedea în poezie un dans ritual, un sacrificiu, o cale conducând către o posibilă reîntoarcere la copilărie? Trebuie oare să întâlneşti un mort pe drumul tău pentru a lua cunoştinţă de realităţile prezente şi să-ţi regăseşti ţara din memorie sau metafizică? Întrebarea rămâne în suspensie.

Rodica Draghincescu se joacă (joc) de-a dedublarea cuvintelor, de-a alternanţa, ea riscă acolo cap sau pajură. Poezia este spaţiul său cu suflet nomad, ţinut bicefal, chiar tricefal sau himeric. Verbul ei se vrea implacabilă constatare, el poartă uneori resturi de înfrângeri, revelaţii de eşecuri, adesea Rodica Draghincesu exhumează eternele întrebări despre originea fiinţei, despre semnificaţia existenţei. Există uneori reverberaţii de sfârşit de timp, un soi de premize apocaliptice unde bate un vânt de nisip cald şi de miraje.

Scrisul ei este o constantă personală şi se desfăşoară în ritmul ei, construindu-şi propria metrică.. Ne întâlnim acolo cu căderi, rupturi, sincope… Cuvintele ne izbesc conştiinţa, ne restituie cu faţa la evidenţele vieţii, a căror finalitate ne scapă, ceea ce pare preferabil.

„… / … cine face primul său ou

Murind…/…”

Poezie lucidă, fără concesii, unde culegem în acelaşi timp din vers în vers frumoase paruri imaginare.

„Spuma poemului se sparge calin :… /…”

„Fumul este nebunia focului”.

Giuseppe Arcimboldo, Focul, 1566

Ca şi „supa înstelată”, poezia are fără îndoială daruri terapeutice. „Acolo unde poezia vindecă”.

Suntem în miezul turbulenţelor, al interferenţelor, al efectelor contrarii ale vieţii şi ale destinului său.

Expresia Rodicăi Draghincescu ne mai conduce şi la definiţia nimicului, a neantului, nada, pentru a prelua o vocabulă a Sfântului Ioan al Crucii, într-un cuvânt al deriziunii, al iluziei, al artei „piele de p…”! „Aici este nicăieri, ultima destinaţie”.

Suntem înecaţi în jocurile de cuvinte, jocurile de spirit, în „Nu(eu)joc”. Prin această formă de deriziune recurentă este foarte posibil ca Rodica Draghincescu să umple căsuţa goală a poeziei şi să adreseze întrebarea deschis în faţa acestei absenţe:

„Ce poezie să scrii pentru lipsa de poezie”.

„Eu proclam «taci din gură» al poemului”.

Citește mai departe.

Michel Bénard

Traducere de Manolita Dragomir-Filimonescu

Prezentare de Pușa Roth

Vasile Grigore

Luni, 20 februarie 2012, în jurul orei 16.00 a încetat din viață la Spitalul Elias din București pictorul și colecționarul Vasile Grigore (n. 27 ianuarie 1935, București). Destinul a vrut ca ampla Expoziție aniversară Vasile Grigore, vernisată în 26 ianuarie 2012, la Galeria Dialog – Primăria Sectorului 2 București (str. Chiristigiilor nr. 11–13, Parcul Obor) să devină acum un OMAGIU adus marelui artist plecat spre orizonturile fără de sfârșit.

Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Expoziția va rămâne deschisă până pe 7 martie 2012, putând fi vizitată zilnic între orele 10.00–18.00.

Pictor, desenator, profesor, pasionat colecționar de artă, Vasile Grigore a urmat cursurile Liceului „Aurel Vlaicu” din București (1946–1953). La Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, absolvit în 1959, i-a avut profesori pe Rudolf Schweitzer-Cumpăna, Samuel Mützner și Ion Marșic. La doi ani de la absolvirea institutului, devine asistent, din 1966, lector la Facultatea de arte bucureșteană, apoi conferențiar, și profesor universitar (până în 2005). Debutează în anii studenției, participând la Expoziția anuală de stat în 1957. În 1961 primește Bursa „Frederic și Cecilia Cuțescu Storck”, acordată de Consiliul Popular al Capitalei. 1963 este anul primei expoziții personale, deschisă la Galeriile „Simeza” din București, prilej pentru Alexandru Ciucurencu de a-l recomanda călduros în Catalogul expoziției:

„Artă izvorâtă dintr-o inimă şi gândire sinceră şi dezinteresată, plină de bucurie, tinereţe şi dragoste de viaţă. O pictură expresivă, simplă şi clară. Un cântec al formei şi culorii născute printr-o inteligentă observaţie şi interpretare a vieţii. Pictură luminoasă, senină, de bun gust, frumos compusă şi bine pictată. Îţi face plăcere s-o priveşti. Pictura sa vădeşte personalitate şi se va impune.”

Această caracterizare și judecata de valoare exprimată aveau să se adeverească în timp. Pictura lui Vasile Grigore nu numai că s-a impus destul de repede în peisajul artelor frumoase românești; originalitatea artistului care pictează de la început folosind forme sintetice, uneori foarte simple, în tușe largi și acorduri cromatice puternice, cu reminiscențe fauviste, este neîndoielnică. Vasile Grigore nu seamănă cu nimeni în pictura românească, amprenta sa stilistică este personală, îl recunoști cu ușurință.

După cea dintâi personală, cele 31 de expoziții de autor s-au succedat într-un ritm constant, în medie la 1-2 ani (1963, 1965, 1966, 1968, 1969, 1970, 1971, 1972, 1973, 1974, 1975, 1978, 1979, 1982 ș.a.m.d.), în paralel cu participările la expoziții de grup din țară și din străinătate: 1963, 1967, 1969, 1970, 1972, 1975, 1976, 1977, 1978, 1979, 1980, 1981, 1982, 1983, 1985 etc. – în România; 1965 –Budapesta; 1966 – Novi Sad, Zagreb, Belgrad, Londra; 1968 și 1984 – Franța; 1969 – Torino, Tel Aviv, Viena, Talin, Helsinki, Varșovia, Köln, Lüdenscheid, Beirut, Roma, Rijeka, Skopje; 1970 – Torino, India, Nepal; 1972 – Bamberg, Freiburg, Varșovia, Palma de Majorca; 1973 – Washington, Chicago, Minnesota, Atena, Bagdad, São Paulo, Montevideo, Buenos Aires, Santiago de Chile, Caracas, Lima; 1974 – Québec, Glasgow, Atena, Phenian, Damasc, Alep, Teheran, Tunis, Cairo; 1975 – India, Pakistan, Portugalia; 1977 – Havana, Varșovia, Berlin, Copenhaga, Cairo, Lisabona; 1978 – Teheran, Praga, Ankara; 1979 – Sudan, Bratislava, Moscova; 1980 – Liège, Roma, Bari, Mantova, Perugia, Neapole; 1982 – Praga, Salzburg ș.a.

Vasile Grigore a făcut călătorii de studii în Italia și Franța. A fost distins cu numeroase premii, printre care: Premiul Uniunii Artiștilor Plastici (1963), Premiul „Ion Andreescu” al Academiei Române pentru lucrarea Câmp cu flori în violet (1966), Premiul criticii acordat de Uniunea Artiștilor Plastici din România, Premiul Centrului Cultural „Caravaggio,” Italia (1983). În 2002 i-a fost acordat Ordinul „ Serviciul Credincios” în grad de cavaler iar în 2005 a fost distins cu titlul de „Doctor Honoris Causa” al Universităţii Naţionale de Artă Bucureşti. Asociaţia Română pentru Patrimoniu i-a înmânat Diploma de excelenţă.

Vasile Grigore – scrie Octavian Barbosa în Dicționarul artiștilor români contemporani (București, Editura Meridiane, 1976) – „este un colorist care refuză disonanțele, deși tonalitățile sunt adesea contrastante. Difuziunea în lumină a tonului local le face aparent opozabile, astfel încât negrul și albul se solicită contrapunctic. Tonalitățile pure se îngemânează melodic, într-o ritmicitate continuă. Liniile apăsate ale unui desen infuzat în culoare, sparg fără să distrugă liniștea împăcată a tonalităților calde. Ele se înscriu în întinderea nedefinită a petelor de culoare, ca niște rapeluri directe la realitatea figurativă a lumii exterioare; culoarea se menține în permanență în perimetrul subiectiv al metaforei.”

Abordând temele tradiționale ale picturii (natură statică, portret, flori, nud, arlechin, chiar scena de gen tratată sintetic), dar și altele, mai puțin frecventate, în cadrul unui gen sau altul (cum este, de exemplu, o natură statică cu Stea de mare și clepsidră, 1976 sau Cupă, scoică și trandafiri, 1980), Vasile Grigore găsește mereu o expresie personală prin tratarea sintetică a formei obiectului, prin geometria care reține doar planurile mari ce permit o redescoperire proprie, o reimaginare a obiectului și valorificarea cromatică conform concepției personale. Firește, această tălmăcire poate avea și un conținut metaforic, dacă trebuie neapărat să-l căutăm. Scriind despre expoziția aniversară deschisă la Galeria Dialog, Iolanda Malamen remarca: „Vasile Grigore este un pasional nestăpânit, ce încarcă emoţional privitorul într-un mod direct şi complice. Lumea reală este pentru acest artist prolific, cu spiritul aflat într-o permanentă «alertă», un tărâm al minunilor şi al descoperirilor, un tărîm pe care îl subjugă cromatic şi-l transformă, cu uimitoare celeritate compoziţională şi cromatică, într-un adevăr armonic. Explozia de roşuri, galbenuri, verzuri sau alburile pure inundă hipnotic pânzele, solidarizîndu-le într-o naraţiune ce pare deşertică, uneori, prin fundalurile negre, inducînd o stare abisală. Stăpânind arta delicată a lirismului sugestiv şi geometria suprafeţelor, Vasile Grigore gesticulează evitând observaţia punctuală şi sporind misterul imaginar.” („Luceafărul de dimineață”, nr. 2/2012).

În albumul editat cu ocazia expoziției retrospective de la Sala Dalles, din aprilie 1985, Vasile Grigore, expoziție retrospectivă de pictură și desen, putem citi reflecții și profesiuni de credință ale artistului (Deschideri către frumusețe), un material foarte util pentru definirea esteticii sale, chiar a imaginarului său și pentru analiza critică a operei, din care citez selectiv:

„Atâta vreme cât omul va fi om, dincolo de suferinţă şi temeri, de greutăți și trecătoare mâhniri, va găsi forţa de a crea, de a da măsura nobleței lui. La temelia oricărei fapte mari stau faptele deschiderii către înălțimile frumuseții.

În artă trebuie să te fereşti de legi, de formule şi să cauţi să înţelegi cât mai repede ce este esenţial, atât în concepţie cât şi în exprimare. Să intuiești și să presimţi cea mai eficace modalitate ce te poate defini pe tine. Aceasta cere studiu, cercetare, contemplare, curaj, pasiune și multă, foarte multă muncă.

Gîndirea prin imagini ocupă aproape trei sferturi din forţa creatoare a omului. Educația prin imagine este esenţială. Memoria, fantezia, conceptul sunt produsul imaginii.

Desenul ca şi culoarea şi compoziţia nu se învaţă pe dinafară ca nişte legi. Ele pot fi doar înţelese, nu memorate, favorizând o posibilă devenire.

Mereu iau în discuţie probleme de culoare – de pictură, care s-au pus, pe care mi le pun şi eu şi se vor pune mereu. Nu încerc să clarific, nici să descopăr noul. Studiile mele vor să păstreze şi să reflecteze mai bine memoria fiorului satisfacţiei spirituale în faţa frumuseţii culorilor.

Ştim, desigur, câtă muncă şi sacrificiu se cer consumate în flacăra idealului, câtă încredere trebuie să dăm în schimbul unei clipe de artă. Câtă ordine şi disciplină, câtă probitate şi educaţie.

Repet mereu alfabetul plastic, linia dreaptă, frântă, curbă, închis, deschis, neutru, galben, roşu, albastru. Este cel mai mic alfabet, dar el cuprinde imaginea permanenței memoriei tuturor lucrurilor și a gîndurilor, este însăsi esența adevărului și contemplării naturii și omului – a spiritualului și omenescului din ele.

Pe artiștii adevărați oboseala nu i-a cuprins decât odată cu moartea trupească.

Există un spirit plastic solar. Nu este el acela care îi arată omului umbra ființei sale și tot el îl face să vadă minunile formelor colorate ale naturii?

Exersând observaţia, putem vedea dincolo de puterea ochilor.

Gândirea artistică poate deveni operă şi opera gândire, numai atunci când forţa lăuntrică devine fapt creator.

Mâinile — lauda vieţii noastre.

Privesc evantaiul degetelor şi taina alcătuirii lor în unghiuri elastice şi lungimi inegale, care îmi răscolesc imaginaţia despre frumuseţea şi rosturile lor în unicitatea armoniei omului. Mâna, o, ce minune a transfiguraţiei mentale, care exprimă imagini şi numere, acorduri cromatice şi forma marmurii în tăcerea unei capodopere. Ce destin şi împuterniciri şi subtilităţi are. Catifelată sau dură, puternică sau delicată, este al doilea portret al fiinţei noastre. Ce miraj optic au putut face cu ea Michelangelo, Rembrandt, Picasso. De la aruncarea pietrei, la un superb desen de Holbein şi la acordurile extraordinare ale unui concert de Mozart, mâna s-a metamorfozat continuu atingând perfecţiunea. Câte taine strînge în palmă omul… Ce forţe extraordinare se ascund într-o clipă a mişcării ei? Cu ea am aprins focul şi dragostea şi semnele ei ne sunt date de la naştere, fiecăruia altfel, irepetabile în infinitul numeric omenesc. Ele sunt mărturia timpului prefăcut în istorii – furişat printre degetele noastre. Cu ele ne citim vârsta şi ne acoperim ochii de lumina soarelui şi ne ascundem faţa de lacrimi. Le-am întins ca simbol al prieteniei şi iubirii şi neastâmpârul vredniciei lor este lauda vieţii noastre. Cu ce daruri şi sărutări le putem onora inegalabila lor îndemânare?

Influenţa artei este extraordinară şi nelimitată. Nu este divertisment şi nici relaxare. Ea determină, acţionează, revoluţionează spiritul şi fixează pentru posteritate nemurirea civilizaţiei.

Aş fi dorit ca măcar un singur arlechin din câţi am pictat să râdă, să cânte, să fie vesel ca un «arlechin» dar ei sunt trişti – cu toate că îi îmbrac în cele mai fastuoase şi colorate costume.

Culoarea-lumină și constrast este o esență a reprezentării naturii. Ea comunică asupra simțirii și gândirii noastre o energie binefăcătoare, contribuind la echilibrul spiritului și ființei umane, tot atât de vital ca aerul și apa.

Lumina ne dă bucuria și misterul culorilor.

Întunericul adoarme culorile.

Prima treaptă a toleranței optice în pictură o fac complementarele. Bazele rămân forțe de șoc – fiind și cel mai greu de folosit și acceptat privirilor.

Originalitatea stă în adâncurile esenței creatoare, se naște din marea trăire și înțelegere a conceptului creator.

Expresivitatea și picturalitatea culorilor nu aparțin senzației vizuale – ci fondului spiritual. Picturalitatea nu este altceva decât modificarea perpetuă, logică și emotivă din noi, a raporturilor de valori-culori ale materiei cromatice.

Erorile s-au în mulțit odată cu ambiția artiștilor de a fi originali. Noul poartă în el și calitate și eroare, doar timpul corectează și selecționează.

Prin structura mea artistică sunt un polifonic – un cromatic – așa m-am născut. Când eram copil, dealtfel și astăzi fa fel se întâmplă, îmi venea foarte greu să aleg o anume floare sau o culoare. Rupeam din grădina părinților mei nu una, ci făceam un buchet de flori diferite.

Dorința de a ajunge la nuditatea spiritului, iată himera artei secolului al XX-lea.”

***

În centrul Bucureştiului, într-o clădire de pe strada Maria Rosetti nr. 29, poate fi vizitat un muzeu realmente fascinant, în primul rând prin caracterul său de unicat în peisajul artei contemporane: Muzeul de Artă „Vasile Grigore – pictor şi colecţionar”.

Unicat, spuneam, pentru că în cele cinci săli ale sale, la două niveluri, parter şi etaj, care comunică printr-o scară interioară, se află donaţia Vasile Grigore. Donaţia făcută statului de artistul-colecţionar însumează numai în spaţiile de expunere 500 de piese, reprezentând „un ansamblu care vizează treptat aproape toate domeniile artelor frumoase”: pictură, grafică, desen, sculptură, icoane pe lemn şi pe sticlă, artă populară (covoare, ceramică), stampe japoneze, artă decorativă europeană, orientală şi extrem-orientală. Vizitându-l, după ce ai admirat o serie lungă de lucrări excepţionale, datorate în primul rând unor mari pictori şi sculptori români din perioada interbelică şi contemporană, ai sentimentul, tot mai rar astăzi, al gestului de mare nobleţe, un gest pentru care orice cuvânt rămâne simplă şi nesemnificativă convenţie. Directorul muzeului, Viorel Rău şi muzeograful Cornelia König sunt gazde admirabile – şi specialişti de marcă în domeniu – oferind vizitatorului toate elementele necesare pentru a pătrunde în universul atât de bogat al acestei colecţii.

„Cu ani în urmă, pe o stradă de legătură, pe atunci mai discretă, între Ştirbei Vodă şi Calea Griviţei, la etajul întâi al unei case în care arta plastică şi decorativă aleasă, lemnul lucrat, obiectele de cult sau stampele japoneze se găseau, necăutate, ci răsărite şi împlinite acolo, parcă dintotdeauna, într-un decor interior intim, fascinant, de un rafinament cum rar se mai văzuse, prin el însuşi o operă, putea fi întâlnit Vasile Grigore. Colecţia personală a maestrului Vasile Grigore constituia privilegiul celor apropiaţi, singurii beneficiari ai unui tezaur sistematizat şi coerent, ce prinsese contur pe pereţii atelierului”, citim în prezentarea Muzeului, care a fost deschis oficial în 25 mai 2004. „Vasile Grigore a selectat lucrările nu numai după criterii strict estetice şi afinităţi, dar şi după particularităţile mai mult sau mai puţin evidente ale fiecărei categorii de opere. Părea că tradiţia marilor noştri colecţionari a apus. Vasile Grigore demonstrează contrariul şi aceasta într-o manieră excepţională. Să-i fim recunoscători încă o dată.” (Acad. Răzvan Theodorescu).

„Muzeul a început din septembrie 2003 să prindă contur. Pe măsură ce lucrările bine ambalate şi transportate cu infinită grijă îi treceau pragul, spaţiul vid, pereţii obositor de albi şi goi prindeau viaţă. Intimitatea care exista în expunerea din micul apartament de bloc s-a dizolvat treptat, fiecare lucrare găsindu-şi în muzeu locul bine stabilit pe simeze, dobândind în acest fel prestanţă maximă”, scrie arhitectul Viorel Rău, care împreună cu muzeograful Eugenia Florescu, a realizat acest muzeu-unicat în câteva luni.

De la bun început se cuvine să apreciez sistematizarea impecabilă a colecţiei din punct de vedere muzeografic, modalitatea de punere în valoare a fiecărei lucrări şi piese, creând astfel posibilitatea unui periplu spiritual rafinat. Dl. Viorel Rău mi-a mărturisit că maestrul Vasile Grigore nu acceptase ca în colecţia expusă să existe, în timpul vieţii sale, şi o lucrare a sa. Cele 40 de lucrări ale pictorului urmau să fie ţinute în depozit. Acceptase cu greu doar expunerea Autoportretului şi a portretului Mamei artistului. Până la urmă, una dintre sălile de la etaj îi este dedicată.

Se află în Muzeul din str. Maria Rosetti picturi şi desene de mare valoare semnate Theodor Pallady, Natură statică cu mască şi vasul alb, Nud în fotoliu roşu, Răstignirea lui Isus (creion) şi Autoportretul artistului (desen). Despre Theodor Pallady, Vasile Grigore mărturiseşte: „Îl aşez cu credinţa timpului neiertător lângă Eminescu şi Luchian, Bacovia şi Enescu, mari români moldoveni, făcuţi din aceeaşi ţărână şi calm, din acelaşi timp al neuitării.”

Din creaţia lui Iosif Iser, poate fi admirată o Madonă orientală, din cea a lui Gheorghe Petraşcu, Peisaj citadin. Jean Al. Steriadi este reprezentat de un tablou semnificativ, după părerea mea, pentru creaţia sa: Ghicitoarea.

Din opera lui Ştefan Dimitrescu, sunt expuse Stejarul, Portretul dramaturgului Mihail Sorbul, Balcic. Pot fi admirate Nud de Nicolae Tonitza, Portret de femeie cu maramă, Spania ş.a.de Henri H. Catargi. Apoi, Buchet de flori de Dumitru Ghiaţă, Ghicitoare, Intimitate, Flori şi fructe, Casa artistului, Sere la Căciulaţi ş.a. de Alexandru Ciucurencu, două Peisaje cu case de Lucian Grigorescu.

În Muzeu se află şapte tablouri de mare valoare ale lui Corneliu Baba: George Enescu, Autoportret cu tichie roşie, Portretul soţiei artistului, Iepure pe masă gri, Natură statică pe masă, Veneţia, Nud; o impresionantă serie de sculpturi de Ion Irimescu: Autoportret, Pictorul Vasile Grigore, două Portrete de femei, Compozitorul George Enescu, Femeia cu flamură, Maternitate, Pictorul Corneliu Baba, Nud (tors), Portret, Criticul de artă Lelia Pop, Violonistul Ion Voicu.

Aceasta pentru a da doar câteva exemple, lăsând vizitatorului să descopere multe alte lucrări ale unor nume reprezentative ale artei româneşti interbelice şi contemporane: pictorii Rudolf Schweitzer-Cumpăna, Ion Musceleanu, Ion Popescu-Negreni, Gheorghe Vânătoru, Ion Pacea, Traian Brădean, Ion Sălişteanu, Constantin Blendea, Constantin Piliuţă, Georgeta Năpăruş, sculptorii Miliţa Petraşcu, Corneliu Medrea, Vladimir Predescu, Constantin Popovici, Gheorghe Ionescu-Călineşti ş.a., ceramică, icoane pe sticlă şi pe lemn, obiecte de cult, stampe japoneze, mobilier în stilurile rococo, Ludovic al XV-lea, Napoleon al III-lea, covoare româneşti şi turceşti, piese de porţelan şi faianţă, toate – repet – excelent valorificate prin modalitatea de expunere.

Pe lângă acestea, există şi o „colecţie în colecţie”: o întreagă bibliotecă în primul rând de artă (cărţi şi albume) şi o colecţie de înregistrări discografice. Vasile Grigore a fost şi un pasionat meloman.

Albumul apărut în 2004 sub egida Ministerului Culturii şi Cultelor, Muzeul de Artă „Vasile Grigore – pictor şi colecţionar”, realizat de Eugenia Florescu şi Viorel Rău, stă la dispoziţia vizitatorilor, alături de un album Vasile Grigore şi volumul Pasiunile unor colecţionari de Eugenia Florescu şi Viorel Rău.

Muzeul poate fi vizitat de miercurea până duminica, între orele 9,00 – 17,00. Preţul unui bilet de intrare: 2,5 lei. În ultima zi de miercuri a fiecărei luni, intrarea este liberă.

Costin Tuchilă

 Vizitați site-ul Muzeului de Artă „Vasile Grigore – pictor și colecționar”

 și Pagina de Facebook a Muzeului

Tablouri de Vasile Grigore

Faun și scoică, 1970

Stea de mare și clepsidră, 1976

Tors și flori, 1978

Cupă, scoică și trandafiri, 1980

Nud

Frezii

Obiecte din atelier

Femeie la oglindă

Arlechin cu chitară

Pierrot

Nudul rock

Cupă și rodie

Vas cu flori