Memo

De când s-a instalat primăvara şi soarele ne-a răsfăţat puţintel, aproape că am uitat de frig, de zilele scurte şi reci şi mă gândeam cum ar fi să stai la umbra unui copac şi să te răsfeţi sau, mai bine zis, să te răcoreşti cu o îngheţată, fiecare după gustul său. Sigur, am amânat această experienţă pentru mai spre vară, dar nu am putut să nu mă gândesc la originile îngheţatei. Ce să faci, curiozitatea e datorie curată! Am vrut îngheţată? Da. Atunci, ce a consemnat istoria? Aici lucrurile nu sunt aşa de clare, dar acum 4000 de ani, în Mesopotamia erau locuri special amenajate pentru răcirea alimentelor, amplasate pe malul râului Eufrat. Bineînţeles, de aceste spaţii beneficiau persoanele înstărite care îşi depozitau alimentele. Pentru că tot vorbim de „lumea bună” a Antichităţii, trebuie să amintim că faraonii egipteni solicitau să li se trimită gheaţa pe mare. Dar şi în această privinţă lucrurile au evoluat, iar în secolul al V-lea î. Hr. grecii vindeau conuri de gheaţă amestecate cu miere şi fructe.

Din această poveste nu putea lipsi excentricul împărat Nero (37–68), care poruncea să-i fie aduse gheaţă şi zăpadă din munţi pentru a fi combinate cu fructe şi miere, deci tot un fel de îngheţată. Deşi nu există documente scrise care să ateste acest lucru, se pare că împăratul chinez Tang (1675–1646 î. Hr.), ce făcea parte din dinastia Shang, adora amestecul făcut din zăpadă, sirop de fructe şi lapte.

Lui Marco Polo îi datorăm faptul că, după ce a ajuns în China în anul 1295, a preluat ideea folosirii laptelui în îngheţată şi a adus-o pe continentul european, în Italia. Amestecarea laptelui cu gheaţa avea meritul de a face desertul mai cremos, prin urmare, această idee a prins foarte repede la nobilimea vremii, fiind nelipsit de la dineurile fastuoase organizate în acea perioadă.

Din Italia, „laptele îngheţat” a ajuns în Franţa, în secolul al XVI-lea, odată cu Caterina de Medici care a devenit regină prin căsătoria cu Henric al II-lea (nunta a avut loc la data de 28 octombrie 1533; mirii aveau doar 14 ani). La nunta lor, oaspeţilor li s-a servit, printre alte rafinamente culinare, şi un desert îngheţat, un fel de cremă dulce cu multe fructe.

În scurt timp un bucătar francez şi-a deschis un magazin special pentru a vinde îngheţată, fiind primul care a adaugat aroma de ciocolată sau de căpşuni pe laptele îngheţat. În vremurile acelea îngheţata era foarte scumpă din cauza dificultăţilor legate de păstrarea gheţii pe timpul verii. Pe la 1560, un doctor spaniol, Blasius Villa Franca, ce trăia la Roma, a descoperit că alimentele se congelează mult mai repede dacă se adaugă anumite săruri în zăpadă sau gheaţă. Descoperirea a dus la mărirea şi diversificarea producţiei de îngheţată, dar şi la răspândirea ei în toate ţările Europei, fiind accesibilă şi oamenilor de rând.

În Ţările Române acest deliciu alimentar a fost gustat pentru prima dată la curtea lui Constantin Brâncoveanu. Domnitorul, ale cărui tabieturi rivalizau cu acelea de la cele mai sofisticate curţi europene, avea chiar un gheţariu săpat în pământ, iar un slujitor se îngrijea ca întotdeauna în „legniţă“ (gheţărie) să fie sorbeturi*), apă, fructe şi vin, creme îngheţate şi siropuri groase pentru ospeţele domneşti.

Pe la 1810, consulul Angliei la Bucureşti, W. Wilkinson, nota în Însemnările sale că: „la nordul oraşului exista un loc numit Heleşteu, un lac la vreo milă depărtare de oraş […] unde este o cafenea în care se pot cumpăra îngheţate şi alte răcoritoare.”

Şi la Iaşi, în casele bogatului logofăt Constantin Balş, doamnele serveau cafea, îngheţată şi siropuri, în timp ce domnii jucau cărţi, „whist” sau „boston”.

Profesorul şi ziaristul francez Ulysse de Marsillac, despre care am mai pomenit, nota în Ghidul călătorului prin Bucureşti: „Hotărât lucru, cel care a construit capitala acestei ţări frumoase pe un loc atât de urâcios n-a avut în sufletul lui nici un strop de poezie şi nici măcar simţ artistic, dar nimic nu poate rivaliza cu îngheţata care se poate mânca la cofetăria fraţilor Capşa, ce-au studiat la Paris, cu celebrul maestru al artei culinare, Boissier.”

În America îngheţata a ajuns în secolul al XVIII-lea, iar în anul 1776 s-a deschis la New York primul magazin ce vindea exclusiv îngheţată.

Puşa Roth

*) Sorbet – Specialitate de înghețată de origine franceză sau italiană, realizată din piure sau suc de fructe, dar și pe bază de vin sau șampanie; parfumată divers și adesea cu adaos de mering-spumă pentru a-i da consistență; din fr. sorbet, it. sorbetto; dacă se prepară doar dintr-un simplu sirop de fructe sau sirop de zahăr amestecat cu suc de fructe (de lămâie sau de portocale), înghețat și apoi dat prin mixer, capătă aspect de gheață granulată, colorată, numit în it. gramolata sau granita, fiind mai mult o băutură răcoritoare, decât o înghețată. (Rar) Băutură răcoritoare preparată din suc de fructe, zahăr și lichior sau apă. (DEX)

„Eufratul, taina destinului meu” de Sherko Bekas, prima traducere, în limba română, a unei cărţi de poezie kurdă

Luni 5 septembrie 2011, la ora 18.30, în Sala Oglinzilor a Uniunii Scriitorilor din România, Calea Victoriei nr. 115, sector 1, Bucureşti, va avea loc lansarea primei cărţi de poezie kurdă în limba română, Eufratul, taina destinului meu, a marelui poet kurd Sherko Bekas, carte apărută la Editura Ars Longa, în traducerea Niculinei Oprea. Prefaţă: Christian Tămaş. Volumul a apărut în colecția „Alif” (sub egida Alianţei Civilizaţiilor-România), coordonată de Prof. dr. George Grigore.

La eveniment vor participa prof. dr. George Grigore, Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii din Bucureşti, Ambasador al Alianţei Civilizaţiilor pentru România; prof. dr. Mircea Bârsilă, Facultatea de Litere a Universităţii din Piteşti; Niculina Oprea, scriitor; Ali Hussein Kerim, scriitor kurd. Din lirica lui Sherko Bekas, poetul Gabriel Biţună va citi poeme în limbile română, arabă şi kurdă.

Sherko Bekas (Şêrko Bêkes în kurdă) (n. 2 mai 1940) este un poet de limbă kurdă, născut la Sulaymaniya în Kurdistanul irakian. Este fiul poetului Fayak Bekas. El are un rol proeminent în literatura kurdă modernă. El a introdus un nou element în poezia kurdă, numit Rûwange (viziune), în 1971, făcând o pauză de la regulile stricte ale poeziei tradiţionale, cum ar fi rima. Pentru prima dată, în 1975, în poezia kurdă, el a introdus „poemul poster” (un termen care are originile în pictură). Poemele lui Sherko au ceva aparte şi au fost traduse în arabă, suedeză, daneză, italiană, engleză şi franceză. În 1987 a primit „Bursa Tucholsky” de la Clubul Pen din Stockholm şi în acelaşi an a fost premiat şi la Florenţa.

Știre preluată de pe site-ul Agenția de carte