Biografia lui Ion Ioanid, „un Soljeniţîn român“, dezbătută la ICR în seria „Caractere“

inchisori detentie ion ioanid

Seria de dezbateri Caractere – biografii emblematice ale detenţiei politice din România continuă marți, 28 mai 2013, ora 17.00, la Institutul Cultural Român din București (Aleea Alexandru nr. 38), cu o întâlnire dedicată deținutului politic Ion Ioanid, autorul volumului Închisoarea noastră cea de toate zilele.

În deschidere, va fi proiectat filmul Un Soljeniţîn român: Ion Ioanid, din seria Memorialul durerii, proiecția fiind urmată de o discuție moderată de Lucia Hossu Longin la care vor participa prof. dr. Manuela Cernat, critic de film, editorul Georgeta Dimisianu și Ion Radu, fost deținut politic. Actorul Armand Calotă va citi fragmente din volumul Închisoarea noastră cea de toate zilele, publicat în anul 1991 la Editura Albatros și reeditat de Humanitas. Cartea este o monumentală frescă a vieții deținuților din închisorile comuniste, comparabilă în multe privințe cu scrierile lui Aleksandr Soljenițîn.

Accesul publicului este liber, în limita locurilor disponibile.

Ion Ioanid s-a născut la 28 martie 1926 în comuna Ilovăț, județul Mehedinți (tatăl său, Tilică Ioanid, boier și ministru, a decedat în 1940). Tot la Ilovăț a fost botezat de preotul din sat, avându-l ca naș pe Octavian Goga, cu care tatăl lui a fost prieten nedespărțit de-a lungulion ioanid întregii vieți. În 1949 a fost arestat și anchetat pentru o presupusă acțiune de spionaj, dar după câteva zile a fost pus în libertate, din totală lipsă de probe. Securitatea fusese de abia înființată, prin reorganizarea serviciului Siguranței Statului și nu își definitivase încă metodele de acțiune.

În iulie 1952 este însă arestat din nou, de această dată judecat și condamnat la 20 de ani muncă forțată. După un scurt popas în Jilava și Oradea, este trimis, împreună cu un lot numeros, la mina de plumb de la Cavnic, de unde, în primăvara anului următor (1953), evadează împreună cu alți câțiva deținuți. După câteva luni de libertate trăită în clandestinitate, este prins și se întoarce înapoi în temniță, printre camarazii săi. A executat 12 ani de închisoare, trecând prin cele mai grele spaţii carcerale.

Va fi eliberat în 1964, o dată cu eliberarea generală a tuturor deținuților politici, iar după cinci ani, în 1969, reușește să emigreze în Republica Federală Germania, unde i se acordă azil ion ioanid inchisoarea noastra cea de toate zilelepolitic. Stabilit la München, lucrează în primul an ca muncitor necalificat. La circa un an de la stabilirea sa în Germania, a fost angajat de Departamentul Românesc al postului de radio „Europa Liberă”, de la microfonul căruia s-a adresat timp de aproximativ 24 de ani românilor, informându-i și îmbărbătându-i.

Prima ediție a cărții Închisoarea noastră cea de toate zilele a apărut la Editura Albatros în 1991, în cinci volume, graţie editoarei Georgeta Dimisianu, iar a doua la Humanitas, în trei volume. Lucrarea a fost remarcată atât de critica literară, cât și de cei interesați de memorialistica de închisoare ca document istoric sau psihologic. În această operă, Ion Ioanid reușește, printre altele, să zugrăvească o întreagă galerie de caractere umane. Se pare că acest lucru l-a interesat cu precădere, căci este semnificativ faptul că, atât la început, cât și în ultimele pagini ale volumului al V-lea, face considerații despre „caracter” și „caractere”.

Ion Ioanid s-a stins din viață în octombrie 2003, la München, departe de țara în care – și pentru care – a suferit. Monumentala sa operă, Închisoarea noastră cea de toate zilele, pe care ne-a lăsat-o moștenire, nu este doar literatură, sau nu este în primul rând literatură, ci un document cutremurător, scris de o personalitate fără reproş a detenţiei politice.

„O natură fericită” de Constantin Stoiciu

o natura fericita coperta constantin stoiciu

–„Vă pierdeţi timpul.

– Ce să fac altceva, dacă am harul?”

Cu acest tulburător motto, se deschide romanul O natură fericită de Constantin Stoiciu, apărut la Editura ALLFA din Bucureşti, secţiunea „Literatură română”.

Scriitor, jurnalist, editor, scenarist, Constantin Stoiciu a realizat 14 filme artistice ca scenarist şi câteva documentare ca regizor.

A primit numerose premii în România şi Europa. A colaborat cu unii dintre cei mai bine cotaţiconstantin stoiciu regizori români: Andrei Blaier, Dan Piţa, Lucian Pintilie şi a scris scenariile pentru filmele Dimineţile unui băiat cuminte (1967); Legenda (1968); Filip cel bun (1977) etc.

Constantin Stoiciu a fost producător de film la Casa de Filme 1 până la plecarea din România. În anul 1982, a emigrat în Canada, stabilindu-se la Montréal. A colaborat şase ani la Radio Europa Liberă. În anul 1983, a pus bazele Editurii de literatură universală de expresie franceză Humanitas și al revistei literare „Humanitas”.

Pentru Constantin Stoiciu, „exilul în sine are o tuşă de tragic foarte profundă”. A publicat Le roman du retour, 1992 (Romanul reîntoarcerii, 1993); De l’insouciance, 1994 (Despre farmecul levantin, 1995); Fragments frivoles d’éternité, 1998 (Fragmente frivole de eternitate, 2001); La surprenante dignité d’un inconnu qui étouffe, 1999; Le fuyard, 2002 (Fugarul, 2004); Pelerinii, 2002; L’Addition, 2006; La Patisserie, 2007 (Patiseria, 2011); Răfuieli, 2009. A semnat cronici în „Cotidianul” (2000–2001) şi, din 2007, scrie o cronică bilunară în revista „Cultura”.

Romanul O natură fericită este o întoarcere în timp, în România pe care autorul a avut curajul să o părăsească în plin comunism şi despre care a scris în cele şapte cărţi pe care i le-a dedicat. Este, după părerea mea, un fel de jurnal, un jurnal al trăirilor, al propriilor acţiuni pe care le-ar fi făcut dacă ar fi fost aici. Revoluţia privită de departe, dintr-o altă perspectivă şi reîntoarcerea la capitalismul întrerupt de cinci decenii de comunism. Revelatoare pentru esenţa cărţii este mărturia din Prolog:

„Am rezistat douăzeci de ani. Nici prea dezamăgit de căderea comunismului, nici prea entuziasmat de triumful capitalismului. Mai curând sceptic că o astfel de schimbare se poate petrece fără poticneli, ca într-o magie ale cărei tertipuri scapă observaţiei invitaţilor la spectacol.

de l insouciance constantin stoiciuChiar dacă nu mă simţeam vizat, am avut dreptate să fiu sceptic. Dacă aş fi fost consultat asupra celei mai bune perioade de a face o revoluţie, cu toate că ideea în sine de revoluţie îmi displace, aş fi preferat vara, când eram în vacanţă la mare. Plecat palid şi obosit dintr-o lume şi reîntors bronzat şi odihnit într-o alta, aş fi fost poate mai dispus să apreciez noutatea şi să-mi aduc contribuţia de cetăţean responsabil. Dar n-am fost consultat – nimeni din anturajul meu n-a fost, de altfel – şi, cuibărit în colţul canapelei, am văzut la televizor revoluţia transmisă în direct. Pentru un sfârşit de decembrie vremea era frumoasă, cei care puseseră revoluţia la cale au fost norocoşi, spre deosebire de mulţi dintre cei care se precipitaseră să vadă totul mai de aproape.

O reîntoarcere în istorie, această nouă lume, capitalismul, existând în urmă cu cincizeci de ani, înfăptuită după regulile unui salt violent înainte, în care aproape totul fusese prevăzut pentru a da iluzia unei adevărate revoluţii: lupte între armată şi terorişti apăruţi de niciunde, morţi, răniţi, plimbăreţi rămaşi în viaţă printr-un miracol, cunoscuţi şi necunoscuţi care au năvălit în Studioul 4 al Televiziunii naţionale pentru a anunţa vestea bună şi telespectatori – poporul, plebea care n-a întârziat să-şi piardă minţile, atât de mare a fost surpriza.”

Prezentul românesc cu toate datele lui sau aşa cum stă scris pe coperta a patra a a volumului, „de douăzeci şi doi de ani se ştie cum trebuie trataţi comuniştii care s-au salvat, nostalgicii dictaturii, naţionaliştii şi fasciştii reînviaţi, dar până în ziua fatidică s-a ştiut prea puţin cum trebuie tratate naturile fericite. Nici cretine, nici sărace cu duhul şi nici fără memorie, ele ar submina prin raporturile lor particulare cu Istoria şi cu realitatea imediată ordinea stabilită. Cei din înaltele sfere ale puterii îşi asumă greşeala de a le fi ignorat şi vor lua măsurile care se impun.”

Pușa Roth