Expoziție permanentă Bogdan Mihai Radu

bogdan mihai radu castelul peles

Bogdan Mihai Radu, Peleș iarna

eveniment liber sa spunDuminică, 16 decembrie 2012, ora 13.00, la Galeria Regală, Centrul Internaţional de Conferinţe, Casino Sinaia, va avea loc inaugurarea Expoziţiei permanente, donaţia artistului Bogdan Mihai Radu. Cele 15 tablouri vor face parte dintr-o expoziţie permanentă în sala „Ştefan Luchian”. Prezintă criticul de artă Marius Tiţa.

Evenimentul este organizat cu sprijinul Casino Sinaia şi al Primăriei Sinaia.

Bogdan Mihai Radu s-a născut în 2 martie 1979, la Sibiu. Copilăria şi-a petrecut-o alături de familie, la Tălmaciu. Câteva personaje ce furau din muzee sau colecţii private picturi foarte valoroase, pe care le înlocuiau cu reproduceri bine executate fără ca proprietarii să-şi dea seama, este subiectul unui film care, la o vârstă destul de fragedă, i-a deschis lui Bogdan drumul către lumea pânzei. Fascinat de film, împrumută tablourile bunicii şi ale rudelor, sub pretextul că are nevoie de ele la şcoală, le reproduce şi le returnează acestora fără ca vreunul dintre ei să bănuiască trucul la care recursese.

casino sinaia afis expozitie permanenta bogdan mihai radu

Într-un vădit contrast cu aptitudinile sale artistice, urmează Liceul CFR, îndrumat de familie. Colegiul „Friedrich Müller” ale cărui cursuri le frecventează, ca pedagog de recuperare, îl reapropie oarecum de zona artistică, specializându-se în arterapie. Este momentul în care începe să lucreze, ca voluntar, în diferite centre destinate copiilor cu dizabilităţi. Contaminat de naturaleţea şi dezinvoltura copiilor şi încântat de ameliorarea vizibilă a stării lor de sănătate sub efectul miraculos al culorilor, se îndreaptă către o carieră artistică.

Organizează, astfel, în 2002, prima expoziţie personală, Trecut în umbră şi culoare, la Casa Ille et Villaine din Sibiu, eveniment care se bucură de aprecieri din partea lumii artistice de pe malurile Cibinului.

Un an mai târziu devine membru de Fond Plastic al Filialei Sibiu a Uniunii Artiştilor Plastici şi, ca urmare a acestui fapt, participă la o expoziţie de grup în cadrul Galeriei „Atelier 35” şi prezintă la Atelier 202 din Apoldu de Sus expoziţia personală cu titlul Reflexii.

Casa Luxemburg a fost în 2004 spaţiul ideal pentru publicul dornic să adulmece Aroma Sibiului. La Primăria din Cisnădie a prezentat expoziţia personală cu tema Refugiu în culoare.

În 2005 participă la Concursul „Tinere talente”, în urma căruia Fundaţia Arte e Arta Bucureşti organizează o expoziţie de grup la Teatrul Naţional de Operetă „Ion Dacian”, iar oraşul natal îi găzduieşte expoziţia personală de acuarelă Contrast şi culoare.

flori de toamna bogdan mihai radu

Bogdan Mihai Radu, Flori de toamnă

În 2006 revine în Capitală în cadrul unei expoziţii de grup, la Teatrul de Comedie, intitulată Îngeri şi sfinţi, iar în acelaşi an este selectat pentru a picta în cadrul Taberei de creaţie din Bulgaria, de la Balcic. Evenimentul de la malul mării este urmat de expoziţia Inima Reginei Maria, în spaţiul oferit de Biblioteca Centrală Universitară „Carol I” din Bucureşti şi care îi aduce totodată o bursă la celebra Şcoală de la Barbizon, simbol al excelenţei în pictură. Regina Maria revine ca temă de expoziţie pe parcursul Festivalului Astra Film Sibiu (2006).

De anul 2007 este legată admiterea la Facultatea de Arte din Cluj-Napoca, atelierele de creaţie şi expoziţiile de la Café del Sol din Sibiu – local al cărui proprietar a fost până în anul 2008 –, expoziţia Bogdan, Mihai şi Radu de la Casa de Cultură a Studenţilor din oraşul de la poalele Feleacului, precum şi expoziţia E obositor să fii pictor, din spaţiul neconvenţional de la Green Hours. Perioada sa clujeană a fost profund marcată de nenumăratele ore petrecute în atelierul maestrului Corneliu Brudaşcu.

2008 este anul în care Bogdan se înfăţişează iubitorilor de artă din Ardeal cu ale sale Note de primăvară, la Iulius Mall din Cluj-Napoca şi participă la expoziţia Transfer eclectic de la Galeria Atlas din Oradea.

Aniversarea  Zilei Naţionale a României (90 de ani de la Marea Unire din 1918) a fost marcată în SUA, la Detroit, în cadrul Festivalului Românilor de Pretutindeni, şi prin expunerea unor lucrări ale artistului plastic sibian.

Uvertura irisilor bogdan mihai radu pictori contemporani

Bogdan Mihai Radu, Uvertura irișilor

Se stabileşte în 2009 în Bucureşti, unde organizează două expoziţii: Momente, la World Trade Center (august 2009) şi un alt eveniment expoziţional la Hotel Intercontinental (aprilie 2010). La acest din urmă eveniment expoziţional criticul de artă Irina Cajal declara: „Este beneficiul său de a şti să facă artă din acest miracol. Într-un fel, pe care, vă rog să mă iertaţi nu mi-l pot explica, pictura lui Bogdan Mihai Radu mă trimite cu gândul şi cu simţirea la pânzele clasicului Corneliu Baba, dar și la acelea semnate de Mircea Ciobanu ori de Margareta Sterian.”

Lucrările lui Bogdan Mihai Radu se află în colecţii private din ţară şi din străinătate (Gemania, Olanda, SUA, Franţa Polonia, etc.), precum şi în colecţiile personale ale lui Silviu Purcărete, Constantin Chiriac, Oana Pellea, Barbara Stamm, Bebe Cotimanis sau Laurent Tourette.

iarna de bogdan mihai radu peisaj contemporan pictura

Bogdan Mihai Radu, Iarna

Expoziții personale (selectiv):

2002 – Trecut în umbră şi culoare, Casa Ille et Vilaine, Sibiu

2003 – Reflexii, Atelier 202 Art Gallery, Apoldu de Sus

2004 – Refugiu în culoare, Primăria orașului Cisnădie

2004 – Aroma Sibiului, Casa Luxemburg, Sibiu

2005 – Contrast și culoare, Imperium Pub, Sibiu

2006 – Câmpuri cu flori, Haller Café Sibiu

2006 – Expoziție în cadrul Luxury Show 2006, Romexpo București

2007 – Sensuri, Café Del Sol, Sibiu

2007 – Bogdan, Mihai și Radu, Casa de Cultură a Studenților Cluj-Napoca

2007 – E obositor să fii pictor, Green Hours, Bucharest

2008 – Peisaje, Fortuna Art Gallery, Cluj-Napoca

2008 – Sensuri, Iulius Mall, Cluj-Napoca

2008 – Note de primăvară, Iulius Mall, Cluj-Napoca

2008 – Expoziție cu ocazia aniversării Zilei Naționale a României (90 de ani de la Marea Unire), Romanian-American Cultural Association, Detroit

2009 – Momente, World Trade Center, Bucharest

2010 – Bogdan Mihai Radu, Hotel Intercontinental Hotel, București

2011 – Parfumul străzilor, Carada Café, București

2011 – Wiederkehr/Comeback, Atelier 202 Art Gallery, Apoldu de Sus

2011 – Nostalgia florilor și a străzilor, Galeria Regală, Casino Sinaia

2011 – Speranța luminilor și culorilor, Galeria Regală, Casino Sinaia

2012 – La expoziție, Cercul Militar Naţional, Bucureşti.

bogdan mihai radu la expozitie

Bogdan Mihai Radu, La expoziție

„Un nou Luchian, un continuator (asumat) al lui Corneliu Baba şi al Margaretei Sterian. Un postimpresionist liniştit cu izbucniri impulsive expresioniste. Picturile se nasc din bucuria de viaţă ce urmează unei îndelungate suferinţe.” (Liviu Tudor Samuilă).

„Pentru Bogdan Mihai Radu orașul, cerul și câmpul cu flori sunt lucruri importante. Orașul, cerul și câmpul cu flori i-au livrat mereu substanța emoțională, intimitate cu exteriorul, povești reale și ireale. Atunci când este interesat de subiect, Bogdan Mihai Radu lucrează în serii. Atingerea personală produce o lucrare tactilă. Informația despre un desen, o fotografie ori un câmp cu flori devine informație despre situarea culorii și luminii. Culoarea și lumina se schimbă mereu în funcție de starea artistului. Cu tenacitate, artistul folosește subiecte foarte obișnuite, însă predispoziția lui spre oraș, cer și un câmp cu flori aduc o imaterialitate boemă în pictura lui. Bogdan Mihai Radu face parte dintre artiștii care au pictat la Barbizon sau Balcic și și-au redimensionat impactul vizual după starea acestor locuri. Starea artistului și starea locurilor de tip Barbizon sau Balcic ne îndreptățesc să credem ca fiecare are nevoie de cel puțin un câmp cu flori.” (Liviana Dan).

Lucrări de Bogdan Mihai Radu

 florenta portret bogdan mihai radu

 Florența 

Inceput de toamna bogdan mihai radu

Început de toamnă

nud sezand bogdan mihai radu

Nud șezând

privind in zare nud bogdan mihai radu

Privind în zare

Scara infinitului tablou bogdan mihai radu abstract

Scara infinitului

tema florilor bogdan mihai radu

Vas cu flori

Trandafiri si anemone bogdan mihai radu

Trandafiri și anemone

 viata la tara peisajul pictura contemporana bogdan mihai radu

Viața la țară

Despre absenţă şi prezenţă

Muzeul de Artă Cluj-Napoca vă invită să luaţi parte joi, 13 septembrie 2012, de la ora 18.00, la vernisajul expoziţiei de pictură şi artă video Despre absenţă şi prezenţă, a artistului Adrian Scicluna. Expoziţia artistului originar din Malta face parte din programul Ars Mediterana, prin care Muzeul de Artă Cluj-Napoca îşi propune să prezinte creaţia unor artişti contemporani din spaţiul cultural mediteranean. Odată cu expoziţia Despre absenţă şi prezenţă, Adrian Scicluna revine la Muzeul de Artă Cluj-Napoca, după participarea sa la expoziţia internaţională I Fought The X And The X Won din aprilie 2011.

Între 1999 şi 2012, Adrian Scicluna s-a remarcat printr-o serie de expoziţii în importante centre artistice din Malta, Londra şi Germania. Activitatea sa artistică a fost consolidată prin diferite stagii în importante centre de creaţie (Picasso’s Laboratory, St James Cavalier, Centre for Creativity, Valletta, Malta, 2007), prin studii de specialitate (master la Wimbledon College of Art, Londra, 2011), fiind recunoscută prin premii semnificative (Malta Arts Scholarships Awards, Office of the Prime Minister, Valletta, Malta, 2010) şi prin diverse colaborări cu personalităţi cum este Nicholas Cullinan, curator internaţional la Tate Modern, Londra.

Fie că e vorba de pictură, de artă video sau de instalaţie, artistul interoghează autenticitatea experienţei umane trăite, pe care o deconspiră ca absentă sau o evidenţiază ca prezentă.

Lucrările evită narativitatea de tip literar sau cinematografic în favoarea unei narativităţi sintetice, în spiritul căreia Adrian Scicluna developează acea scenă semnificativă, capabilă să evoce introducerea, cuprinsul şi încheierea poveştii. De aceea, artistul pare mai puţin preocupat de manualitatea implicată într-o finisare estetistă a imaginii pictate, cât mai degrabă de eliberarea actului pictural de orice constrângere şi de exprimarea încărcăturii emoţionale, în spiritul pictorilor expresionişti.

Adrian Scicluna, Multipli

Laconice, amintind uneori prin enunţul sibilinic de povestirile din Cartea de nisip a lui Jorge Luis Borges, lucrările lui Adrian Scicluna pot fi descrise chiar cu cuvintele lui Borges când vorbea despre propria carte: „Povestirile sunt spuse simplu, deşi ele nu sunt deloc simple; pentru că nu există lucruri simple în univers; totul este complex.”

În continuarea vernisajului din data de 13 septembrie, publicul este invitat la conferinţa Despre absenţă şi prezenţă, organizată în cadrul programului Lecţie deschisă, unde Adrian Scicluna îşi va prezenta propria viziune şi practică artistică.

Organizarea expoziţiei Despre absenţă şi prezenţă a fost sprijinită de Valleta Fund Management, Malta Arts Fund, Hotel City Plaza Cluj-Napoca şi TVR Cluj.

Detalii despre activitatea artistului pot fi găsite pe site-ul www.adrianscicluna.com.

Parteneri media: Radio Cluj, TVR Cluj, Ziua de Cluj, ziuadecluj.ro, Realitatea Tv Cluj, Realitatea fm Cluj, Zile şi Nopţi, Gazeta de Cluj, Tele Europa Nova, Făclia, Szabadság, Krónika, Art Act Magazine, Reţeaua Naţională a Muzeelor din România, Ce facem diseară?, Radio Renaşterea, Welcome2cluj.

De la figurativ la non-figurativ

Galeria Elite Prof Art din București a găzduit în perioada 28 iunie–7 iulie 2012 expoziția de pictură Andreea Gheorghiu – Cristina Tămaș, intitulată Dincolo de cuvinte. Titlul ar trimite la intenția celor două artiste de a propune spații plastice desprinse de determinarea, să zicem, conceptuală sau, mai degrabă, rigid-conceptuală (o temă, un motiv care pot avea în spate o „poveste”), de posibilitatea de a verbaliza ceea ce de fapt nu trebuie tradus în cuvinte. Pe de altă parte, poate că și calea de la figurativ la non-figurativ pe care această expoziție l-a propus într-o formulă aparte, a contribuit la acest titlu generic.

Cu stiluri, modalități de abordare și tehnici diferite, lucrările celor două artiste au certă individualitate. Personalități artistice puternice, distincte s-au reunit în spațiul elegant al Galeriei din Cotroceni. Dar, dincolo de ceea ce se poate spune, inevitabil în cuvinte, despre universul plastic al fiecăreia, prin selecția lucrărilor și prin felul în care a fost organizată expoziția, se poate observa de îndată un raport de complementaritate. Drumul de la figurativ la non-figurativ, tratarea formei prin stilizarea detaliilor până la esențializare sau, dimpotrivă, dispariția formei, coloristica bogată lângă specularea reflexelor pe care le poate crea o singură culoare sunt doar câteva dintre elementele care susțin ideea de complementaritate. Este unul dintre motivele care mă fac să cred că alăturarea celor două pictorițe în aceeași expoziție a fost o alegere inspirată.

Acordurile cromatice puternice, de multe ori îndrăznețe, apropiindu-se uneori de viziunea expresionistă, predomină în lucrările Andreei Gheorghiu (acrilice pe pânză, ulei pe lemn): flori, peisaje, portrete, compoziții tematice etc. Teme și motive consacrate, cu o lungă istorie, sunt abordate dintr-un unghi personal, eliberat de influențe, liber și ușor abstractizat, ca în Amurg violet, Veneția, Köln. În prima, formele consacrate ale peisajului venețian se estompează până la a rămâne doar sugestii sau reflexe cromatice, dar chiar și lumina „amurgului violet” s-a desprins de orice urmă de melancolie, de lunga serie de imagini picturale pe această temă, care revine automat în mintea privitorului, ca reminiscență livrescă. Cealaltă Veneție se impune prin unghiul folosit, într-o coloristică relativ diferită: de sub arcul unui pod se vede reflexul în apă al unui palat venețian, impresia fiind că privim imaginea formată pe retină, mirajul care convoacă imaginația. În general, pictura Andreei Gheorghiu are forță și deschidere spre speculația abstractă, care de fapt conduce la un fel de reconstruire a universului imaginar.

Andreea Gheorghiu, Bărci la Ayvalik

Ca temă, Bărci la Ayvalik amintește de marii maeștri ai picturii românești, care au pictat marine (Dărăscu, de exemplu), dar are evident un mod de tratare și expresie originale, atât din punct de vedere compozițional, cât și cromatic. Lumina spațiului mediteranean la care peisajul Andreei Gheorghiu face aici trimitere este mai degrabă o invitație la reflecție, într-o atmosferă de liniște ușor stranie, decât un răsfăț solar. Apus de floare nu este doar un joc de cuvinte: floarea-soarelui a devenit, contrar poate așteptărilor noastre, o imagine a stingerii treptate, în tonuri de galben și roșu care, deși conservă încă lumina și căldura, vestesc curgerea ireversibilă. Remarcabile sunt și portretele Andreei Gheorghiu din această expoziție, portrete pe care le-aș numi tematice, fie că pornesc de la o idee, o stare sau o experiență cromatică: Lună albastră, Philippe, Pas de douleur sau Sidef, în care o culoare minerală dovedește a avea nebănuite resurse de expresivitate în ordine afectivă. Portretul intitulat Noaptea Sânzienelor sugerează caracterul magic al sărbătorii, prin privirea hipnotică a „personajului” portretizat.

Andreea Gheorghiu, Noaptea Sânzienelor

Unice prin tehnică sunt picturile în ulei pe interiorul scoarței pe copac (Opium, Sufletul copacului). Ideea de a picta pe interiorul scoarței, este cât se poate de ingenioasă – din câte știu, unicat. Nu-mi amintesc să mai fi văzut o experiență similară. Dar nu experimentul, dacă e un experiment (astăzi se poate face orice, după cum observăm pretutindeni) e cel care dă tonul aici, ci modul de realizare plastică a acestei idei îndrăznețe. (Fără conținut artistic real, experimentul nu e nimic.) Aceste două „picturi pe scoarță de copac” ale Andreei Gheorghiu se disting însă tocmai prin spațiul plastic creat surprinzător, un spațiu poate ușor misterios, care ar conduce eventual la ideea de palimpsest, dacă aceasta nu ar fi doar o impresie speculativă. Fibra care adăpostea altădată viața vegetală, secretul ei mut, în care prefacerile nu se lasă ușor de deslușit, dictează un spațiu compozițional cu geometrie aparte, înșelătoare. Dar tocmai în acest spațiu până la urmă bizar, ideile plastice dobândesc relief. Iată, ideea de narcoză, de halucinație sugerată de acești maci pe fond albastru, cu titlul Opium. Sau, în Sufletul copacului, fragmentul de scoarță, ivit grație hazardului în fața artistului, cu toate „accidentele” formei sale, ajunge să evoce întregul, arborele falnic de altădată. Dacă vreți, un fel de arheologie: dintr-o frântură se poate reconstitui imaginar unitatea pierdută.

Andreea Gheorghiu, Opium

Andreea Gheorghiu, Sufletul copacului

Și pentru că am vorbit de abstractizare, observ pasul făcut, cu bune rezultate, de Andreea Gheorghiu spre non-figurativ, într-un tablou foarte recent, care nu s-a aflat în expoziție, Ieșirea din sine, în care compoziția circulară ar putea avea semnificația „rostirii” metamorfozelor secrete ale imaginarului, surprinse de ochiul lăuntric.

În tehnică mixtă, folosind tridimensionalitatea, Cristina Tămaș stilizează în manieră proprie imagini, pornind de la peisaje, chipuri umane, obiecte, forme vegetale, devenite prilej de meditație plastică. Abstractizarea formei este, uneori, realizată cu măsură, atât cât trebuie pentru a sugera o idee sau o stare, ca în Păpușa balerină. În Ielele, Cosmos sau Camee, cu tonuri dominante de albastru și acorduri cromatice rafinate, imaginația plastică a Cristinei Tămaș, cu cât pornește de la o temă identificabilă, cu atât are, paradoxal, mai multă libertate. Din mitologia ielelor, pictorița nu reține neapărat accentele magice, folclorice, cu particularitățile lor specifice, cât latura misterioasă la modul general, cu impresia de apropiere și distanțare progresivă, totul tratat în nuanțe de verde, albastru și ocru auriu. Un verde marin, parcă, făcând să vibreze această „vegetație” imaginară. De altfel, constat că pictorița are o preferință specială pentru sugerarea vieții vegetale, secrete, chiar în forme abstracte, dar care păstrează încă un contur recognoscibil. Ca simbolistică, s-ar putea interpreta că dintr-o asemenea metamorfoză a vieții interioare se naște în fond, în imaginația artistului, cosmosul întreg.

În Camee, dimpotrivă, impresia de efigie devine suverană, cu nuanța suprapunerii straturilor minerale, subînțeleasă din tema tabloului. Desigur, pe lângă ideile pe care ele le valorifică, sugestiile mitologice, impresia ușor fantasmatică și tratarea personală, de la ansamblul compozițional la detaliu, individualitatea acestor tablouri este conferită de tehnica tridimensională: materiale diferite, combinaţii de materiale, mai exact, sunt aşternute pe pânză şi apoi colorate. Relieful realizat prin folosirea acestor materiale este de fapt o modalitate folosită ingenios, chiar surprinzător, pentru a potența jocul cromatic, alternanța fină de lumină și umbră pe care un volum sau altul o creează. Jocul volumelor se răsfrânge, uneori cu efecte neașteptate, cu dozaje fine de umbră colorată, ca în Marina reprodusă mai jos.

Cristina Tămaș, Marină

Pasul de la figurativ la non-figurativ se dovedește a fi adesea doar o chestiune de accent în lucrările Cristinei Tămaș. Exemple edificatoare în acest sens sunt seria de Domnișoare plimbându-se în parc (fără nici o concesie vreunei mode retro), Apus de soare?, Turnul singurătății mele, Ciupercă, Phoenix… din cenușă. Ultima, de mari dimensiuni, ar fi chiar o compoziție cu linii „clasice”, imaginea consacrată a păsării de foc reînviind din propria cenușă fiind însă tratată în planuri cromatice mari, cu contraste care conferă dinamica necesară.

Cristina Tămaș, Phoenix… din cenușă

Explozia cromatică din unele lucrări conduce la pulverizarea formei, dar impresia de spațialitate, de relief se păstrează, creând efectul dorit: Vulcan, un tablou de mici dimensiuni, dar care degajă o energie tulburătoare. Remarcabile prin coloristică, în game diferite, dar și prin felul în care este folosit spațiul plastic sunt, de asemenea, Insula fanteziei și Cocon.

Cristina Tămaș, Vulcan

Demne de apreciat sunt și desenele Cristinei Tămaș selectate în expoziția de la Galeria Elite Prof Art – și ele în tehnici diferite și chiar în stiluri diferite – dintre care aș remarca în mod special Credință. Călătoria mea, Pace interioară, De neuitat, Intrare.

Costin Tuchilă

Vernisajul expoziției „Dincolo de cuvinte” – Andreea Gheorghiu, Cristina Tămaș. Film de Daniel Ciobanu

 

Andreea Gheorghiu, Amurg violet

Andreea Gheorghiu, Veneția

Andreea Gheorghiu, Sidef

Andreea Gheorghiu, Apus de floare

Cristina Tămaș, Păpușa balerină

Cristina Tămaș, Ielele

Cristina Tămaș, Domnișoare plimbându-se în parc

Cristina Tămaș, Turnul singurătății mele

Cristina Tămaș, Credință. Călătoria mea

„Dincolo de cuvinte”, expoziție de pictură Andreea Gheorghiu și Cristina Tămaș

În perioada 28 iunie–7 iulie 2012, la Galeria Elite Prof Art din București (str. Dr. Nanu Muscel nr. 14, cartierul Cotroceni) va fi deschisă expoziția de pictură Dincolo de cuvinte. Expun: Andreea Gheorghiu și Cristina Tămaș. Vernisajul va avea loc vineri, 29 iunie 2012, la ora 18.00. Expoziția va fi prezentată de Costin Tuchilă.

Program de vizitare: marți–vineri, orele 11.00–14.00; 15.00–19.00; sâmbătă, orele 11.00–14.00.

Cu stiluri, modalități de abordare și tehnici diferite, lucrările celor două artiste au certă individualitate. Acordurile cromatice puternice, de multe ori îndrăznețe, apropiindu-se uneori de viziunea expresionistă, predomină în lucrările Andreei Gheorghiu (acrilice pe pânză): flori, peisaje, portrete, compoziții tematice. Ca temă, Bărci la Ayvalik amintește de marii maeștri ai picturii românești, care au pictat marine (Dărăscu, de exemplu), dar are evident un mod de tratare și expresie personală, atât din punct de vedere compozițional, cât și cromatic. Portretul intitulat Noaptea Sânzienelor trimite la caracterul magic al sărbătorii, prin privirea hipnotică a „personajului” portretizat.

În tehnică mixtă, folosind tridimensionalitatea, Cristina Tămaș stilizează în manieră proprie imagini, pornind de la peisaje, chipuri umane, forme vegetale devenite prilej de meditație. Abstractizarea formei este realizată cu măsură, atât cât trebuie pentru a sugera o idee sau o stare, ca în Păpușă balerină. Explozia cromatică din unele tablouri conduce la pulverizarea formei, dar impresia de spațialitate, de relief se păstrează, creând efectul dorit (Vulcan).

Costin Tuchilă

 

Andreea Gheorghiu, Bărci la Ayvalik

Andreea Gheorghiu, Noaptea Sânzienelor

Cristina Tămaș, Păpușă balerină

Cristina Tămaș, Vulcan

Noaptea Lungă a Filmelor Scurte

Noaptea Lungă a Filmelor Scurte are loc anul acesta pe 23 iunie la Biblioteca Națională a României, outdoor, dacă vremea o permite sau în interiorul bibliotecii dacă vremea va fi ploioasă. Anunțată inițial cu o săptămână mai devreme (16 iunie), noaptea celor mai valoroase scurtmetraje ale anului a fost reprogramată pe 23 iunie în efortul de a sincroniza proiecția de la București cu alte patru orașe din țară.

Eveniment ShortsUP aflat la a patra ediție, Noaptea Lungă a Filmelor Scurte aduce laolaltă scurtmetrajele anului, cele care s-au distins la Oscar, Berlin, BAFTA, Sundance, Clermont-Ferrand, sau Tribeca. Nu puteau lipsi din program unele dintre cele mai valoroase filme scurte românești din ultimul an.

Adrian Sitaru revine în programul Nopții Lungi după ce anul trecut au fost proiectate trei filme scurte ale sale în secțiunea Going UP. Regizorul român se reîntoarce mereu cu succes la filmul scurt, chiar și după consacrarea prin lungmetraje. Chefu’ e o comedie despre interminabilele discuții între vecini: ce face un băiat de 17 ani acasă când mama lipsește si, mai ales, cum reacționează vecinele? Un film scurt care și-a început de curând circuitul festivalier și a fost prezent la Cannes în urmă cu doar câteva zile.

Imagine din filmul Apele tac

Apele tac (regia: Anca Miruna Lăzărescu) este o dramă care te ține cu sufletul la gură, despre doi tineri care vor să fugă din țară. Fiecare are nevoie de celălalt, dar lipsa deplină de încredere naște ezitări. În plus, unul dintre ei, interpretat de Andi Vasluianu, trebuie să-și lase soția în țară. Este scurtmetrajul românesc despre care s-a vorbit cel mai mult în ultimul an. A fost invitat la peste 100 de festivaluri internaționale, a câștigat peste 34 de premii, a fost nominalizat la Berlin și distins cu două trofee Gopo.

În filmul De azi înainte (regia: Dorian Boguță), personajul principal primește cadou la aniversarea de 18 ani o lecţie de şofat, o sticlă de vodcă şi o discuţie îndrăzneață despre femei. O surpriză îi dă însă peste cap toată aniversarea. Cel mai bun film românesc la NexT 2012.

Țipătul (regia: Sebastian Cosor) este una dintre cele mai surprinzătoare animații din ultimii ani. În doar trei minute, filmul dezvoltă într-un mod ingenios tema celebrei lucrări plastice a expresionistului Edvard Munch, The Scream. Dublu câștigător la Anim’est și la alte competiții.

Edvard Munch, Țipătul

Biletele pentru Noaptea Lungă a Filmelor Scurte se pot achiziționa prin MyTicket și Eventim la prețul de 30 de lei sau în ziua evenimentului, la intrare, la prețul de 40 de lei. Detalii despre noaptea scurtmetrajelor găsiți pe site-ul  www.shortsup.ro, acum într-o versiune îmbogățită ce include recomandări de filme scurte și bune.

Clasicii dramaturgiei universale: „August Strindberg: alchimia visului”

Centenar August Strindberg

Duminică, 27 mai 2012, la ora 19.00, la Radio România Cultural, Teatrul Național Radiofonic vă invită să ascultați emisiunea August Strindberg: alchimia visului din seria Clasicii dramaturgiei universale. Realizatori: Pușa Roth, Costin Tuchilă, Vasile Manta. Data difuzării în premieră: 24 septembrie 2000.

În 14 mai a.c. s-au împlinit 100 de ani de la moartea scriitorului suedez August Strindberg (n. 22 ianuarie 1849, Stockholm).

În emisiunea din seria Clasicii dramaturgiei universale puteți asculta comentarii referitoare la biografia și opera lui Strindberg, un amplu interviu cu Dan Grigorescu, realizat în septembrie 2000, fragmente de piese (Domnișoara Iulia, Tatăl, Dansul morții).

„Decenii în şir opera lui Strindberg a fost prezentată de istoria literară dintr-o perspectivă simplificatoare. Până prin anii ’50–’60 ai secolului al XX-lea, ea era pusă exclusiv în legătură cu influenţa pe care împreună cu pictura norvegianului Edvard Munch, contemporan cu el şi ilustrator al operei lui Strindberg, sau inspirându-se din aceasta, a exercitat-o asupra literaturii europene la cumpăna celor două veacuri, determinând printre altele apariţia expresionismului. Strindberg era înregistrat, aşadar, în primul rând ca un precursor al expresionismului. Dar abia către sfârşitul anilor ’40, la un secol de la naşterea dramaturgului, două studii monografice apărute concomitent, unul al istoricului literar englez, Elizabeth Sprigge, celălalt al francezului Maurice Valency, au revelat lărgimea orizontului său tematic şi stilistic.

După cum se ştie, Strindberg provenea dintr-o familie de burghezi înstăriţi – mama fusese însă slujnică într-o crâşmă. Povestirea autobiografică de o mare intensitate tragică Fiul slujnicei l-a făcut cunoscut nu numai Scandinaviei, ci întregii Europe occidentale. De altminteri se cuvine să observăm că după numai 13 ani ea era tradusă şi în româneşte în paginile unei reviste de la Iaşi. Strindberg, care debutase relativ târziu, după ce fusese ziarist, institutor, bibliotecar la Stockholm, corespundea într-un fel imaginii pe care sfârşitul de secol şi-o făcea despre scriitorii vremii. […]” (Dan Grigorescu)

 ***

 „Un surâs în mizerie sugerează existența unei speranțe și situația se prezintă altfel decât fără speranță. Așa e drumul. Eu pun numai câteva flori pe el.”

„Meditez astfel la viața mea: este posibil ca toate ororile trăite să-mi fie prezentate ca pe o scenă, permițându-mi astfel să devin dramaturg și să descriu toate stările de suflet și toate situațiile. Dramaturg am fost deja la 20 de ani, dar dacă viața mea ar fi decurs liniștită și fără probleme, n-aș fi avut nimic de descris.”

„Seara, o rază de lumină verde a căzut de la lampă pe pieptul meu, urmărindu-mă peste tot unde mă duceam. Oare va veni lumina pînă la urmă?”

„Când stau liniștit acasă, sunt în pace. Dar când ies puțin printre oameni, începe infernul.”

„Singur, trist, am plâns mult. M-am gândit că viața mea mi-a jucat o farsă plină de cruzime, că își bate joc de sentimentele noastre cele mai bune. Viața? O înșelătorie.”

Am plâns atâta încât ochii mei au pălit în exterior, în timp ce în interior sufletul meu a fost spălat.” (August Strindberg, Jurnal ocult)

 

Picturi de August Strindberg

 Vezi și Delia Nartea și Șerban Gomoi în „Domnişoara Iulia” de August Strindberg

Centenar August Strindberg

„Un surâs în mizerie sugerează existența unei speranțe și situația se prezintă altfel decât fără speranță. Așa e drumul. Eu pun numai câteva flori pe el.”

„Meditez astfel la viața mea: este posibil ca toate ororile trăite să-mi fie prezentate ca pe o scenă, permițându-mi astfel să devin dramaturg și să descriu toate stările de suflet și toate situațiile. Dramaturg am fost deja la 20 de ani, dar dacă viața mea ar fi decurs liniștită și fără probleme, n-aș fi avut nimic de descris.”

„Seara, o rază de lumină verde a căzut de la lampă pe pieptul meu, urmărindu-mă peste tot unde mă duceam. Oare va veni lumina pînă la urmă?”

„Când stau liniștit acasă, sunt în pace. Dar când ies puțin printre oameni, începe infernul.”

„Singur, trist, am plâns mult. M-am gândit că viața mea mi-a jucat o farsă plină de cruzime, că își bate joc de sentimentele noastre cele mai bune. Viața? O înșelătorie.”

Am plâns atâta încât ochii mei au pălit în exterior, în timp ce în interior sufletul meu a fost spălat.”

August Strindberg, Jurnal ocult

„Decenii în şir opera lui Strindberg a fost prezentată de istoria literară dintr-o perspectivă simplificatoare. Până prin anii ’50–’60 ai secolului al XX-lea, ea era pusă exclusiv în legătură cu influenţa pe care împreună cu pictura norvegianului Edvard Munch, contemporan cu el şi ilustrator al operei lui Strindberg, sau inspirându-se din aceasta, a exercitat-o asupra literaturii europene la cumpăna celor două veacuri, determinând printre altele apariţia expresionismului. Strindberg era înregistrat, aşadar, în primul rând ca un precursor al expresionismului. Dar abia către sfârşitul anilor ’40, la un secol de la naşterea dramaturgului, două studii monografice apărute concomitent, unul al istoricului literar englez, Elizabeth Sprigge, celălalt al francezului Maurice Valency, au revelat lărgimea orizontului său tematic şi stilistic.

După cum se ştie, Strindberg provenea dintr-o familie de burghezi înstăriţi – mama fusese însă slujnică într-o crâşmă. Povestirea autobiografică de o mare intensitate tragică Fiul slujnicei l-a făcut cunoscut nu numai Scandinaviei, ci întregii Europe occidentale. De altminteri se cuvine să observăm că după numai 13 ani ea era tradusă şi în româneşte în paginile unei reviste de la Iaşi. Strindberg, care debutase relativ târziu, după ce fusese ziarist, institutor, bibliotecar la Stockholm, corespundea într-un fel imaginii pe care sfârşituil de secol şi-o făcea despre scriitorii vremii. […]”

Dan Grigorescu

Fragment din comentariul cuprins în emisiunea August Strindberg: alchimia visului din seria Clasicii dramaturgiei universale, realizatori: Pușa Roth, Costin Tuchilă, Vasile Manta, 2000

Iluzii, refugii, eșecuri

Salonul roșu, „primul roman suedez modern”, este cartea care l-a impus pe August Strindberg în 1879, reprezentând un succes extraordinar. Nu știu dacă acest roman atrăgea atenția prin modernitatea lui, la data respectivă, modernitate de altfel relativă. E cert însă că stilul autorului, nelipsit de ironie cinică și satira sa atât de cuprinzătoare, devenită denunț social, au creat un șoc de proporții. Nimeni nu cred că mai avusese, în literatura suedeză, talentul de a surprinde atâtea medii sociale dintr-o singură privire, de a le privi cu un ochi atât de sigur și de a pune sub lupă un întreg mecanism sufocant, de a lansa cu atât curaj imaginea ipocriziei și a corupției, neținând seamă de prea multe constrângeri într-o societate conservatoare, care știa foarte bine să-și ascundă eșecurile și să-și mascheze propria disoluție. De fapt chiar disoluția socială, la acel sfârșit de secol, este miezul analizei complexe pe care o întreprinde scriitorul într-un roman în bună parte autobiografic, vorbind de propriile iluzii și refugii. Strindberg avea 30 de ani când a publicat Salonul roșu, reeditat de Litera Internațional și Jurnalul Național, în traducerea lui Corneliu Papadopol (2010). Cu doi ani înainte, în 1877, îi apăruse o culegere de povestiri, Din Fjärdingen și Svartbäcken (cartiere din Uppsala, unde își făcuse studiile universitare), inspirată de viața studențească și ridiculizând atmosfera universitară de la Uppsala și mai ales profesorii săi. Era autorul mai multor piese, Cadou de ziua onomastică (1869), Gânditorul liber (1869), În Roma (1870), jucată la Teatrul Regal din Stockholm și întâmpinată favorabil de presa literară, Hermione (1871), Haiducul (1871), Mäster Olof (1872). Ultima, dramă istorică în cinci acte despre lupta reformatorului protestant Olaus Petri (Olof Persson) împotriva bisericii catolice în secolul al XVI-lea, fusese respinsă de Teatrul Regal, motiv de amărăciune și dispreț din partea scriitorului față de instituțiile oficiale, pe care le va ridiculiza în Salonul roșu. Refăcută, Mäster Olof avea să fie din nou respinsă în decembrie 1874, de Teatrul Nya (Teatrul Suedez) din Stockholm, înființat cu puțin timp în urmă. Este perioada în care Strindberg frecventează Restaurantul Bern (Berns Salonger) din centrul Stockholmului, a cărui sufragerie numită Salonul roșu devenise locul de întâlnire al scriitorilor și artiștilor, un fel de cafenea literară care reunea boema „insurgentă”. Restaurantul, înființat în 1863, există și astăzi, conservând în parte atmosfera de odinioară a Salonului roșu, locul atâtor dispute estetice și mai ales martor al atâtor destăinuiri. Târziu, după ce Strindberg dobândise notorietatea prin romanul Salonul roșu, Mäster Olaf este montată la același Teatru Suedez, premiera având loc la 30 decembrie 1881. Era un spectacol lung, care dura cinci ore. Primit acum favorabil, acest moment însemna practic descoperirea unui dramaturg de mare forță.

Strindberg nu este un nihilist iar Salonul roșu nu reprezintă o expresie a decepției personale și nici nu are valoarea unui protest social. Experiența proprie se întrevede în construirea personajului principal, Arvid Falk și mai cu seamă în mediile pe care el le străbate și în modul specific de a le ilustra. Trebuie de aceea să privim cu precauție răspunsul pe care August Strindberg i-l dădea criticului danez Edvard Brandes, care remarcase că Salonul roșu „face ca cititorul să se alăture luptei împotriva ipocriziei și a reacțiunii.” Strindberg motiva astfel: „Eu sunt un socialist, un nihilist, un republican, tot ceea ce înseamnă un anti-reacţionar!… Vreau să răstorn totul cu susul în jos pentru a vedea ce se ascunde dedesubt; cred că suntem atât de închistați, oribil de rigizi, că nici măcar curățenia de primăvară nu este posibilă, totul trebuie ars, și încă dintr-o suflare şi abia apoi putem să o luăm de la capăt…” Salonul roșu nu este însă atât de „revoluționar” pe cât s-ar crede, satira, corozivă, nu e totuși distrugătoare. Contextul social din Suedia și din Europa era cel care, probabil, îl potența. Din punct de vedere compozițional, acest roman nu aduce neapărat o noutate, modernitatea de care s-a vorbit („primul roman suedez modern” este caracterizarea lui Michael Meyer, în Strindberg: A Biography, Oxford, 1985) nevizând structura narațiunii, ci fiind un reflex de etapizare istoric-literară. Formula lui Strindberg este de altfel una cunoscută: împărțirea materialului epic în capitole cu titluri sugestive, fără ca acestea să ilustreze, ca în vechile romane, înaintarea narațiunii spre un final mai mult sau mai puțin previzibil. Aici nici nu e neapărată nevoie de un epilog clasic, „povestea” poate continua, pentru că finalitatea ei nu contează foarte mult. Recursul la texte epistolare e un liant necesar. Ceea este cu adevărat important și fermecător în Salonul roșu este unghiul stilistic folosit de autor, surprinderea, ca într-un crochiu, a reacției prin comentariul replicilor personajelor, acesta fiind adesea mijlocul cel mai sigur de a da expresie unui tip sau altuia. Intenția caricaturală a devenit aproape un reflex. Galeria de chipuri grotești, similară parcă cu micii monștri de argilă colorată ai lui Daumier, e nelipsită din recuzita satirică a lui Strindberg. O intuim din primul capitol, Stockholmul în perspectivă descendentă. Mediul funcționăresc, pe care Arvid Falk îl părăsește îngrozit pentru a-și încerca norocul într-o carieră literară, e de-a dreptul hilar, „suprarealist” prin organizare, depășind imaginea gogoliană. Există Colegiul pentru distilarea rachiului, Cancelaria de impozite, dar și Colegiul pentru plata salariilor funcționarilor, instituție „complet organizată”, în care pășește Falk. Aici e greu să fii condus de cineva dacă ai treabă, pentru că sumedenia de aprozi este „distribuită” astfel: șeful e în concediu, „primul aprod are zi liberă, al doilea este învoit, al treilea este la poștă, al patrulea bolnav, al cincilea s-a dus după apă de băut, al șaselea este în curte «și stă acolo toată ziua»” etc. Nimeni nu vine înainte de ora unu, în biroul președintelui nu se intră decât dacă acesta sună, dar nu a mai sunat de un an, arhivarul n-a mai venit la serviciu de cinci ani, leafa i se trimite acasă, bacșișul e la mare preț ș.a.m.d.

Nebunia, absurdul nu se opresc însă la mediul funcționăresc. Carl Nicolaus Falk, fratele lui Arvid, negustor de mărunțișuri, își invită prietenii devotați, „fideli ca niște câini, supuși, agreabili”, pentru a-i umili printr-o masă opulentă. „Câinii” trebuie să-i ofere un spectacol de lingușire și supunere pentru a-i satisface orgoliul. Tînăra nevastă a lui Carl Nicolaus își bea cafeaua în pat, este independentă, emancipată și se adresează soțului cu „tontulețule”. Coloniștii din Lill-Jans sunt pictori fără succes și caricaturi de filosofi, ca Olle Montanus și Ygberg. Atelierul pictorilor autori de scene religioase și peisaje este și el un decor grotesc. Editorul Smith, care își luase numele „din admirație exgerată pentru tot ce era american”, este un personaj sinistru, care comandă mai multor pretendenți la glorie aceleași lucrări, consfințind înțelegerea pe bilețele. Influent, el asigură gloria scriitorului pe care îl publică printr-o rețetă sigură, cu un „grad de nerușinare nemaiîntâlnit”: îl prezintă în ziare pe care le controlează, eventual ca acționar, ca pe un „nume de multă vreme cunoscut și mult prețuit în cercuri largi”. Nu citește mai mult de un capitol, stâlcește numele scriitorilor clasici, speculează credulitatea și superficialitatea. Lui Falk îi comandă, între altele, o nuvelă de zece pagini despre Societatea de asigurări maritime „Triton”, afacerea fiului său. În nuvelă numele Societății trebuie să apară fix de două ori. Societatea de asigurări maritime este, desigur, o escrocherie. Într-o clădire cu patru etaje sunt tot de felul de societăți anonime, asociații, redacții cu nume caraghioase: „Moștenirea copiilor Domnului”, „Paște oile mele”, gazetă pentru copii, „Vino la Iisus”, „Vulturul, societate anonimă a misionarilor”. La redacția unde Falk fusese chemat pentru a publica Facla împăcării tronează un zdrahon mascat. În cameră e o instalație „apocaliptică”: claviaturi de butoane pentru telegraf pneumatic și o mulțime de tuburi acustice în formă de trompetă, ca un fel de orgă, prin care individul dă indicații prețioase în tipografie. Un tub acustic, cu rol important, apare și în Domnișoara Iulia, unele dintre temele și motivele din Salonul roșu fiind de altfel reluate, în alte contexte, în teatrul lui Strindberg.

Costin Tuchilă

„Luceafărul de dimineață”, nr. 31 (1011), miercuri 6 iulie 2011

 

Vezi „Domnişoara Iulia” la Teatrul Național Radiofonic

 

„Domnişoara Iulia” de August Strindberg, în premieră la Teatrul Național Radiofonic

Luni, 14 noiembrie 2011, la ora 11.00, la barul Hotelului Ramada Majestic din București (Calea Victoriei nr. 38–40), în cadrul proiectului „Ne auzim la Majestic”, va avea loc audiția cu public a spectacolului Domnişoara Iulia de August Strindberg. Traducere de Viorel Vizureanu. Adaptare radiofonică de Costin Tuchilă. Regia artistică: Liviu Lucaci și Vasile Manta. În distribuție: Delia Nartea, Șerban Gomoi, Sorina Ștefănescu. Muzica originală: Delia Nartea. Redactor: Costin Tuchilă. Regia de montaj: Florina Istodor, Robert Vasiliță, Florin Bădic. Regia de studio: Janina Dicu. Regia tehnică și muzicală: Mihnea Chelaru. Producător: Domnica Țundrea.

Premiera radiofonică va fi difuzată joi, 17 noiembrie 2011, la ora 19.00, la Radio România Cultural și, în reluare, sâmbătă 19 noiembrie 2011, la ora 13.15, la Radio România Internațional.

Jucat în premieră în 19 septembrie 2009 pe scena Teatrului de Comedie din București, spectacolul cu Domnișoara Iulia a reprezentat un veritabil eveniment al stagiunii 2009–2010 prin calitatea artistică – viziunea regizorală, jocul actorilor, scenografie şi costume, dar şi prin reacţia publicului. Rareori am văzut la o premieră atât de multă lume adunată la uşa teatrului, încercând cu disperare să ajungă în sală, așa cum s-a întâmplat în acea zi de început de toamnă. Dar nu numai atât: plin de interes a fost, cu certitudine, felul în care a fost receptat spectacolul lui Liviu Lucaci cu această „piesă naturalistă”, cum îşi subintitula Strindberg Domnişoara Iulia (1888), moment de răscruce nu numai în dramaturgia scriitorului suedez, ci şi în cea de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Unii, poate, au avut atunci un sentiment de nedumerire că la unele dintre replici s-a râs, fără ca regizorul să fi căutat în mod expres efecte comice, să „îngroaşe” anumite accente, cum se practică frecvent. Această dramă cu două personaje principale, care se consumă într-un timp foarte scurt, însă cu reverberaţii simbolice (Noaptea de Sânziene), îşi dovedeşte după mai mult de 120 de ani de când a fost scrisă nu numai actualitatea, ci şi modernitatea. Pe lângă faptul că August Strindberg anunţă în mod evident expresionismul, el are abilitatea de a distruge într-o manieră personală, uneori imprevizibilă, o serie lungă de convenţii. În teatrul modern limitele dintre genuri (dramă, comedie) nu mai există, modalităţile de abordare interpretativă devenind, parcă prin compensaţie, cât se poate de diversificate. Aspectul este evident şi în Domnişoara Iulia, oricât s-ar crede că piesa este „datată” în perioada naturalismului. Aşa încât între plâns şi râs, între răsfrângerea dramei profunde şi deriziune, între cinism şi ridicol, paşii sunt uneori infimi, mai ales pentru spectatorul de astăzi. Mici  sunt la Strindberg şi paşii dintre planul simbolic, care este de fapt o formă de reflectare a subconştientului şi „proza vieţii” în care se consumă drama. Unele replici cinice din piesă – un cinism care pare a se întoarce de fapt asupra autorului ei – pot fi cu certitudine citite azi şi dincolo de cheia lor ironică, adică în registru comic. În plus, spectatorul contemporan nu mai resimte determinările contextuale ale piesei lui Strindberg (care există fără îndoială), ci universalitatea temei ei şi modul atât de personal în care dramaturgul suedez o tratează. Legătura amoroasă născută dintr-un capriciu în Noaptea de Sânziene declanşează în Domnişoara Iulia criza care scoate la lumină, în pură accepţie naturalistă, ereditatea încărcată, sentimentul inferiorităţii sociale, contradicţiile sufleteşti ale eroilor. Legătura dintre valetul Jean şi contesa Iulia (de neacceptat în spiritul conservatorist al epocii) este o iubire tulbure, în care aspiraţia se loveşte de zidul regretului.

Din toate aceste elemente citite cu multă precauţie în cod contemporan, Liviu Lucaci a compus un spectacol admirabil, de un echilibru perfect, ştiind să pună unde trebuie accentele, să creeze eficient relaţiile de joc dintre actori. Într-o oră şi jumătate, drama lui Strindberg se urmărea pe nerăsuflate, fără ca ritmul de joc să pară în vreun moment grăbit. Succesul de la premieră al spectacolului cu Domnișoara Iulia s-a menținut constant și la celalalte reprezentații și, sperăm, varianta sa radiofonică va fi la fel de bine primită.

Într-o nouă traducere, realizată de Viorel Vizureanu, montarea radiofonică, reprezentând debutul lui Liviu Lucaci în calitate de regizor de teatru radiofonic, păstrează în bună parte atmosfera de pe scenă, particularitățile jocului celor trei actori, chiar și ritmul de joc, tensiunile, limita fragilă dintre situațiile comice sau aparent comice și cele dramatice. Nu în ultimul rând, din dorința de autenticitate, se cuvine menționat că recuzita folosită pentru crearea efectelor expresive în plan radiofonic a fost una naturală, cu zgomote create la înregistrare în studio, evitând inventarul de zgomote înregistrate.

Spectacolul marchează totodată debutul la teatrul radiofonic al tinerilor actori Șerban Gomoi, în rolul lui Jean și Sorina Ștefănescu (Kristin).

Actriţă aflată la deplina maturitate artistică, Delia Nartea creează în Domnişoara Iulia un personaj memorabil prin capacitatea de a exprima cele mai fine nuanţe ale psihologiei atât de complexe a eroinei lui Strindberg. De la trufie la umilinţă, de la simplul joc erotic la pasiune, de la încredere la suspiciune, de la iubire la ură, de la momentele de detaşare cinică la revărsarea subconştientului, de la visare la calculul meschin, de la lumină la întuneric, în umbra simbolică a Nopţii de Sânziene, actriţa parcurge cu un firesc desăvârşit şi totodată cu o expresivitate aparte drama personajului. Şerban Gomoi creează la rândul său un personaj cu relief puternic, accentuând complexul inferiorităţii trăit de valet, dar și rafinamentul servitorului stilat care îşi asumă la început situaţia fără a se complica, pentru a deveni apoi tiranic şi cinic în dorinţa sa absurdă de a-şi depăşi condiţia socială, umilind-o pe tânăra contesă.

Costin Tuchilă

 La înregistrare, în Studioul „Mihai Zirra” al Radiodifuziunii

Fotografii de Alexandru Dolea

Calendar: Amedeo Modigliani

Ce se ascunde în preferința lui Modigliani, devenită obsesie, pentru chipurile alungite, figuri ovale, deformate desigur în raport cu modelul? De unde această geometrie stranie în portretele sale, proporție de altfel sprijinită de tratarea cromatică? Amedeo Modigliani pare a urmări, ca și El Greco, surprinderea, în orice formă, a liniei verticale, în majoritatea portretelor sale și chiar în nuduri el căutând această stilistică a înălțării, a analizei liniilor care refuză să se așeze în perspectivă. Apropierea de El Greco este, desigur, dincolo de orice filiație stilistică, pentru că italianul născut la Livorno nu are predecesori, cum nu are nici urmași direcți, influența lui fiind destul de vagă asupra lui Picasso sau a altora. El preia de la cubiști decupajul sintetic, geometric, căutarea planurilor mari, renunțând la detalii și tratând forma cu severitate, aproape de abstractizare. Nu pare deloc tulburat de jocul luminii și al umbrei, se exprimă aproape decorativ, împrumută de la fauviști gustul pentru culoarea aprinsă, în acorduri uneori „aspre” iar fascinația constă în reluarea ostentativă a chipului care i se pare ideal. Dacă e să-l găsim, idealul lui de frumusețe, în portret, e suficient de straniu pentru gustul comun. E o expresie mai degrabă neliniștită, un fel de sacrificiu al particularităților geometrice, al individualității, pentru recompunerea în figura ovală, prelungă. Se pictează pe el însuși modificând ușor proporțiile figurii pentru a obține chipul oval (singurul Autoportret, 1919).

Iubita din ultimii ani de viață, Jeanne Hébuterne, are și ea un chip deformat, pe verticală, în tablouri ca și în sculptură. Privind cu atenție fotografia tinerei și nefericitei pictorițe, care s-a sinucis la o zi după moartea lui Modigliani, și, în paralel, cele două portrete cu pălărie, din 1917 și 1918, apoi sculptura pictată care o înfățișează, e ușor de observat distorsiunea chipului, cât și cum modifică artistul liniile reale ale figurii pentru a obține forma dorită, forma care, de fapt, îl obsedează.

Biografia lui Modigliani este aproape la fel de pasionantă ca a lui Van Gogh sau Toulouse-Lautrec. Pasionantă prin intensitatea cu care se pare că a trăit pictorul mort înainte de a împlini 36 de ani, mai puțin prin excese sau stări de deprimare. Modi, cum îi spuneau prietenii, era un personaj pitoresc, nu neapărat boem, precum mulți dintre contemporanii săi. Purta un sacou reiat, fular roșu și pălărie cu boruri largi, era un obișnuit al barurilor din Montmartre, unde se stabilise în 1906. Se născuse la Livorno, în 12 iulie 1884, într-o familie de origine sefardă. Tatăl său era un negustor din Roma, aflat în pragul falimentului. Copilul are o sănătate șubredă, adolescența fiindu-i marcată de sărăcie și boli: o afecțiune pulmonară gravă la 11 ani, tifos la 14 ani, când începe să frecventeze atelierul pictorului Guglielmo Micheli din Livorno. Preferința pentru portret începe să se manifeste chiar la această vârstă. Modigliani va picta aproape în exclusivitate portrete și nuduri – se cunosc doar patru peisaje care îi poartă semnătura, dar stilul său se va cristaliza relativ târziu, în perioada de început, la 22–23 de ani, fiind tributar lui Toulouse-Lautrec, fauviștilor și expresioniștilor. În 1902, Amedeo Modigliani se înscrie la Școala de nuduri (Scuola libera di Nudo) din Florența, condusă de bătrânul maestru Giovanni Fattori, aproape octogenar, plein-airist inspirat de Școala de la Barbizon. Modigliani stă un singur an la școala florentină, mutându-se la Institutul de Arte Frumoase din Veneția.

Din 1906 urmează cursurile Academiei Colarossi din Paris și intră în cercurile avangardiste. Îi cunoaște pe Picasso, Juan Gris, Diego Rivera, André Salmon, Apollinaire, Max Jacob, dar nu e încă un pictor care să atragă atenţia. În martie 1908 expune şase tablouri la Salonul Artiştilor Independenţi. În toamna lui 1909 se mută din Montmartre în vechiul cartier parizian Cité Falguière. Modigliani se împrietenise cu Brâncuși, care îi găsise și atelierul din acest cartier și de la care ia lecții de sculptură. Pictează puțin, în 1911 expunând șapte sculpturi și guașe la expoziția din atelierul pictorului portughez Amadeo de Souza Cardoso. Așa se face că la al zecelea Salon de Toamnă, în 1912, participă ca sculptor cu oarecare notorietate. Practică sculptura și sculptura pictată dar, treptat, pare să fie cuprins de tot mai multe îndoieli. Nu va abandona sculptura, dar se va întoarce la pictură, după ce dobândise o abilitate deosebită în desenarea chipurilor umane. Se întoarce în casa părintească din Livorno, trăiește la limita subzistenței, revine la Paris, unde pictează portrete la comandă, într-o singură ședință. În 1914, negustorul de artă Paul Guillaume îi achiziționează mai multe tablouri. Legătura de dragoste cu poeta Beatrice Hastings durerază doi ani. Poetul polonez Leopold Zborowski devine prietenul și negustorul său de tablouri, îl ajută substanțial și îi pune la dispoziție o cameră din locuința sa. În 1917, polonezul organizează prima expoziție individuală Modigliani la Galeria pariziană Berthe Weill. Din 1917 Modigliani începuse să picteze de preferință nuduri, unele dintre ele expuse printre cele 32 de pânze la Galeria Berthe Weill. Câteva nuduri sunt confiscate de poliție chiar în ziua vernisajului, fiind considerate imorale. Atmosfera creată este complet nefavorabilă pictorului care nu vinde nici un tablou. În nudurile lui Modigliani linia clasică deprinsă din arta italiană se combină cu dorința de stilizare în stilul propriu cunoscut din portrete. Frumusețea carnației cedează în fața tentației de a găsi ritmul liniilor și formelor care compun trupul, de a le da aceeași aspirație spre verticalitate și de a trata culoarea în suprafețe mari, fără apel la multe nuanțe. În bună parte, în aceasta constă originalitatea artistului. Tonurile de ocru care ajung până la portocaliu, în care este pictat trupul, contrastează puternic cu fundalul de obicei în culori puternice, albastru, cărămiziu, negru (Nud culcat, 1917), roșu închis, alb, griuri compacte ca în Nud șezând (1917) ș.a.m.d. O întreagă paletă de stări și trăiri se desprinde din aceste chipuri și atitudini: melancolie, tristețe, plictis, resemnare, somnolență dar și curiozitate, interogație, sentimentul dăruirii, mândrie, reverie poetică sau pur și simplu starea de repaos ori de împăcare cu sine. Modul personal de a trata corpul uman, sinteza volumelor, mișcarea sesizată cu atâta îndemânare și cromatica dominată de ocruri aprinse sunt elementele care conferă o individualitate specială nudurilor lui Modigliani în lunga istorie a temei.

În 1917, la un carnaval, artistul italian o cunoscuse pe tânăra pictoriță Jeanne Hébuterne (n. 6 aprilie 1898), studentă la Académie Colarossi. La Nisa, pictorița naște o fetiță. La sfîșitul lui mai 1919, cei doi se întorc la Paris, în atelierul din Rue de la Grande Chaumière. Din acest an datează o serie lungă de portrete făcute de Modigliani prietenilor săi. Boala pictorului se agravează, este internat la Spitalul Charité. Moare în ziua de 24 ianuarie 1920, diagnosticul fiind inflamația tuberculoasă a meningelor. Într-un moment de neatenție al apropiaților săi, Jeanne se aruncă pe fereastra apartamentului părinților ei, de la etajul 5. Modigliani este înmormântat în 27 ianuarie în Cimitirul Père Lachaise, condus de prietenii săi, cu un fast de care artistul nu se bucurase niciodată într-o viață atât de scurtă.

Costin Tuchilă

Expoziție G. N. G. Vânătoru

Astăzi la ora 18.00, la Muzeul Municipiului Bucureşti – Palatul Suţu (Bd. I. C. Brătianu nr. 2, sector 3) va avea loc vernisajul expoziției Cel mai mare expresionist român: G. N. G. Vânătoru (1908–1983), cu lucrări din colecții particulare. Expoziția organizată de Muzeul Municipiului București și Societatea Colecționarilor de Artă din România va fi deschisă în perioada 12 mai–30 iunie 2011 și va putea fi vizitată zilnic între orele 10.00–18.00, cu excepția zilelor de luni și marți.