Medalion literar Nicolae Grigore Mărășanu

Joi, 6 decembrie 2012, ora 17.00, la sediul Muzeului Brăilei (Piața Traian nr. 3) va avea loc Medalionul literar Nicolae Grigore Mărășanu, cu prilejul împlinirii vârstei de 75 de ani. Cu această ocazie va avea loc lansarea volumului de poeme Mașinăriile mișcării, apărut recent la Editura Vinea. Prezintă: Viorel Coman, Aureliu Goci, Constantin Gherghinoiu. Moderator: Ionel Candea.

Detalii despre scriitorul Nicolae Grigore Mărășanu (n. 7 decembrie 1937).

 

„Mașinăriile mișcării” de Nicolae Grigore Mărășanu

Andreea Gheorghiu, Lună albastră

Vineri 23 noiembrie 2012, la ora 18.00, la standul Editurii Vinea de la Târgul Internațional de Carte Gaudeamus va avea loc lansarea volumului de versuri Mașinăriile mișcării de Nicolae Grigore Mărășanu. Noua carte a poetului va fi prezentată de Daniel Cristea Enache, Costin Tuchilă, Nicolae Tzone.

Nicolae Grigore Mărășanu s-a născut la 7 decembrie 1937, în comuna Mărașu, județul Brăila. Este licențiat în Drept al Universității „Alex. Ioan Cuza” din Iași, promoția 1969, cu studii postuniversitare la Universitatea București.

A lucrat ca ziarist: corespondent pentru presa centrală, sef secție gazeta „Muncitorul Forestier”, redactor șef adjunct „Flacăra”, redactor șef „Eco”, „Ecomagazin”, „Ecosofia”, redactor șef „Viitorul Românesc”, sef secție la revista „Parlamentul”, redactor la „Literatorul”. Expert parlamentar la Camera Deputaților, avocat în Baroul București.

Este președintele Fundației Europene de Ecologie si Cultură, membru al primului Consiliu de conducere al Rezervației Biosferei Delta Dunării, vicepreședinte al Filialei de Est Brăila-Galați a USR.

Cărți de poezie: Insula, Albatros, 1973; Corabia de fosfor, Eminescu, 1976; Umbra fluviului, Eminescu, 1979; Enisala, Albatros, 1980; Distanța dintre mine și un iepure, Eminescu, 1983; Capriciu pentru cele patru vânturi, Eminescu, 1986; Îngeri si banjouri, Eminescu, 1998; Marțea canonului, Eminescu, 2001; Sufletul cântă despre sine, Decebal, 2002; Imparele, Grai și Suflet – Cultura Națională, colecția Hyperion, sonete, 2007.

Nicolae Grigore Mărășanu

Antologii: Leviathanul, Grai si Suflet – Cultura Națională, 2004, cu un ciclu inedit, Extazele; Balcanica (poeți români si sârbi), Ex Libris, 2007; Poeme desfrânate, Grai și Suflet – Cultura Națională, 2009, cu un ciclu inedit, Poeme din Isarlâk; Fiara Impară, colecția „Opera Omnia”, Editura Tipo Moldova, Iași, 2011, cu două cicluri inedite, Vocile cenușilor și Recviem pentru Sinele sinucis.

Eseuri și publicistică: Geamandura, Sport-Turism, 1985; De ce Imparul, Grai si Suflet – Cultura Națională, 2007; Transferul de ființă și mântuirea prin poezie, în Mărturisire de credință literară, Carpathia Press, 2006; Mireasma dintre cele două temple, Eterna Creangă de Aur, în Cuvinte pentru urmași, Carpathia Press, 2007.

„Impunându-se încă de la debut (Insula, 1973) ca un poet de excepție, Nicolae Grigore Mărășanu a inaugurat în lirica românească contemporană o nouă coordonată, o viziune inedită, explorând universul acvatic, cu mijloace de expresie originale. Continuator al lui Panait Istrati și Fănus Neagu, Mărășanu evocă, în versurile sale, cu reală forță de sugestie, pitorescul Brăilei, farmecul peisajului dunărean, atmosfera mirifică a bălților și a Deltei, nostalgia corăbiilor de odinioară. Registrul liric este bogat nuanțat, cu ecouri simbolistice, intervenții protestatare și incursiuni în argoul specific portului de la porțile Orientului.” – Theodor Vârgolici, Dicționarul general al literaturii române (L/O), vol. IV, București, Ed. Enciclopedică, 2005.

„Asistăm, în poezia lui N. Grigore Mărășanu, în definitiv, la procesul unei originale mitizări, realizate prin amestecul regnurilor, prin ignorarea oricăror bariere, printr-o «confuzie», am spune, de proporții cosmice – cu alte cuvinte, printr-un panteism sui generis. Morții înoată astfel «ca peștii / în pământul hieratic», iubita îi apare poetului «ca o mreană sfântă în fluviul sângeriu», lotcile (brăilene) pot ancora și în pieptul poetului, unde își vor găsi «malul râvnit».” – Virgil Mazilescu, „România Literară”, nr. 42, oct. 1980.

„Dialoguri”, expoziție de pictură Nicolae Groza la Bruxelles

Joi, 8 noiembrie 2012, ora 19.00, la Casa Arthis din Bruxelles (Rue de Flandre 33) va avea loc vernisajul expoziţiei de pictură Dialoguri a artistului Nicolae Groza. Expoziția este organizată de Arthis, Casa de Cultură Belgo-Română, cu sprijinul Comisiei Comunitare Flamande, Comunităţii Franceze, Co.Co.F. şi Stedenfonds. Expoziţia va fi deschisă între 8 şi 27 noiembrie 2012.

Pictor şi muralist, dar şi gravor, desenator şi ceramist, solida sa formaţie artistică la Institutul „Nicolae Grigorescu”, din Bucureşti, unde a fost şi profesor, îi permite artistului să abordeze numeroase discipline grafice. Printre alte tehnici, Nicolae Groza utilizează tehnica icoanelor populare pe sticlă. Dar temele sale sunt laice, adesea inspirate din legendele specifice tradiţiei româneşti: vânătoarea, pescuitul, lumea satului, magicieni, vrăjitoare, scene de circ, saltimbanci etc.

Nicolae Groza, Pictură pe sticlă

Fin cunoscător al istoriei simbolisticii universale, Nicolae Groza realizează un fel de sinteză între latura brută a anumitor fresce romanice, bogăţia coloristică a miniaturilor şi manuscriselor medievale, simbolistica artei gotice (ex. Bestiarele fantastice, figurile groteşti), efervescenţa barocă ale cărei rădăcini sunt înfipte adânc în legendă şi naivitatea imaginilor populare româneşti.

La lectura acestor referinţe, se întelege că Nicolae Groza transgresează cu uşurinţă regulile rigide ale compoziţiei echilibrate şi ale perspectivei clasice.

Nicolae Groza este un povestitor. În universul său fabulos întâlnim satira, nostalgia, iar fantasticul şi ironia se asociază cu plăcerea de a le privi. (Alida Vulpe, Casa Arthis, Bruxelles pentru Romanian Global News).

Eveniment: Antologie Nicolae Grigore Mărășanu

Fiara impară se intitulează noua antologie de versuri a poetului Nicolae Grigore Mărăşanu, apărută la Editura Tipo Moldova din Iaşi în 2011, în excelenta colecţie „Opera omnia”, în excelente condiţii grafice. Antologia cuprinde și două cicluri inedite: Vocile cenuşilor şi Recviem pentru sinele sinucis și este însoţită de o substanţială prefaţă semnată de criticul Aureliu Goci şi de o fişă bioblibliografică a scriitorului Nicolae Grigore Mărăşanu.

Despre valoarea poemelor antologate pledează cele două premii primite la scurt timp de la apariţie: Premiul „Grigore Vieru” pentru poezie pe anul 2011, acordat de Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova şi Premiul „Constant Tonegaru” pentru poezie, pe anul 2011, acordat de Societatea Scriitorilor „Costache Negri” din Galaţi şi de revista „Porto-franco”.

Brăilean de origine (n. 6 decembrie 1937, în comuna Măraşu, judeţul Brăila), foarte legat de acest spaţiu pe care îl transfigurează imaginar într-o manieră poetică personală, Nicolae Grigore Mărăşanu a debutat în 1973 cu volumul Insula, urmat de Corabia de fosfor (1976), Umbra fluviului (1979), Enisala (1980), Distanţa dintre mine şi un iepure (1983), Îngeri şi banjouri (1998), Marţea canonului (2001), Sufletul cântă despre sine, Decebal (2002); Imparele (sonete, 2007). Leviathanul (Editura Grai şi Suflet – Cultura Naţională, 2004) este o cuprinzătoare antologie de autor, semnificativă pentru profilul distinct al creaţiei sale, cu un ciclu de poeme inedite. În 2009, la aceeași editură apărea volumul Poeme desfrânate, de asemenea, cu un ciclu inedit, Poeme din Isarlâk.

Eseuri şi publicistică: Geamandura (1985), De ce Imparul (2007), Transferul de fiinţă şi mântuirea prin poezie, în Mărturisire de credinţă literară, Carpathia Press, 2006; Mireasma dintre cele două temple; Eterna creangă de Aur, în Cuvinte pentru urmaşi, Carpathia Press, 2007.

Traduceri: Fiara Impară/The Odd Beast, versiunea engleză de Petru Iamandi, Grai şi Suflet – Cultura Naţională, 2008; Zvucot na zborot/Sunetul din cuvânt, versiune macedoneană de Dimo Dimcev, Arka, Skopje, 2009; Oda na Slaveiot/Odă Privighetorii, versiune macedoneană de Dina Cuvata, Matiţa Makedonska, Skopje, 2009; Triumful inocenţei / Triumfi i Pafajësisë, versiunea albaneză de Baki Ymeri, Grai şi Suflet – Cultura Naţională, 2011; alte traduceri în antologii şi reviste: indiană (George Anca), maghiară ( Marki Zoltan), albaneză (Baki Ymeri), bulgară (Gabriela Desliu), sârbă (Milurco Vukadinovici).

Premii (selectiv): Premiul Naţional al Uniunii Ziariștilor din România, 1987; Premiul Festivalului Naţional „Grigore Hagiu” şi al revistei Porto-Franco, 2003; Premiul Ministerului Culturii, al Fundaţiei şi al revistei „Antares”, 2004; Diploma şi Medalia de Argint „Ordinul Cavalerilor Danubieni” în grad de Cavaler al Literelor, 2004; Premiul pentru ansamblul operei şi introducerea în poezia românească a lumii Dunării, Asociaţia Română pentru Patrimoniu, 2006; Premiul internaţional „Balcanica”, al Festivalului Poeţilor din Balcani, 2007; Premiul Festivalului Internaţional „Duiliu Zamfirescu”, 2007; singurul poet român onorat cu Premiul internaţional „Steaua de pe cer”, oferit de Enciclopedia WHO’S WHO şi Registrul Internaţional al Stelelor, Elveţia, 2007, în urma căruia Steaua Hercules se redenumeşte în mod definitiv cu numele poetului român; Premiul Uniunii Scriitorilor din România, Filiala de Est Brăila-Galaţi, 2010; Diploma de Onoare a USR, Asociaţia Scriitorilor Bucureşti, pentru activitatea literară de excepţie, 2010; Premiul „Grigore Vieru” al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, 2012; Premiul „Constant Tonegaru” pentru poezie, al Societăţii Scriitorilor „C. Negri” şi al revistei Porto-Franco, 2012. Cetăţean de onoare al comunei Măraşu, 2005, şi al Municipiului Brăila, 2006.

Nicolae Grigore Mărășanu este licenţiat în Drept al Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, promoţia 1969, cu studii postuniversitare la Universitatea Bucureşti. A lucrat ca ziarist: corespondent pentru presa centrală, şef secţie (gazeta „Muncitorul Forestier”), redactor şef adjunct („Flacăra”), redactor şef („Eco”, „Ecomagazin”, „Ecosofia”), redactor şef („Viitorul Românesc”), şef secţie („Parlamentul”), expert parlamentar (Camera Deputaţilor), avocat (Baroul Bucureşti). Este preşedinte al Fundaţiei Europene de Ecologie şi Cultură, membru al primului Consiliu de conducere al Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării; vicepreşedinte al Filialei de Est-Brăila-Galaţi a Uniunii Scriitorilor din România. Organizator de festivaluri de poezie; de zece ani preşedinte al Cenaclului literar „Mihail Sebastian”, Brăila, al USR.

Marcel Chirnoagă, Puterea șarpelui

„Această lume, universul liric al lui N. Grigore Mărăşanu, deşi localizat în spaţiu (Brăila, Dunărea, apele şi uscatul) nu este epic, ci îşi păstrează lirismul prin hieratismul temporal al înfruntării şi armoniei omului cu elementele naturale. Astfel poetul nu rămâne doar un simţ conştient de el însuşi, al acestor elemente din care a plecat, din care s-a rupt prin cultură, deci o plângere metafizică la marginea paradisului pierdut, ci se reintegrează voluptuos forţelor originare, apelor care l-au născut fără durere.” (Dan Laurenţiu).

„Provenind din lumea vegetaţiei luxuriante a Brăilei, cu imensele teritorii de apă, în care clocoteşte parcă geneza însăşi, poetul, nu numai că n-a fost atins de aripile zeiţei Lethe, cea dătătoare de uitare, evocată într-un poem, ci dimpotrivă, întreaga-i fiinţă este atât de îngreunată de peisajul matrice, încât aproape că nu există poezie care să nu zugrăvească ori să sugereze acest peisaj, să nu-şi extragă semnificaţia din natura mater.

Mărăşanu, se vede limpede, a profitat enorm de contactul nemijlocit, frecvent, spontan, cu manifestările multiple şi fascinante ale vieţii. Profesiunea de reporter îşi vădeşte consecinţe din cefe mai profitabile, mai ales în comparaţie cu letargia şi sterilitatea cafenelei.

Cel care scrie o astfel de poezie, se cuvine să intre, fără complexe, în rândul poeţilor demni de interesul nostru.” (Pompiliu Marcea).

„Atmosfera vechilor balade dunărene, peste care se suprapune percepţia dureroasei înstrăinări de natură, formează fondul tematic al poeziei lui N. Grigore Mărăşanu. Al cincilea volum al său, apărut la Editura Eminescu (1983), are chiar un titlu grăitor în acest sens – Distanţa dintre mine şi un iepure: distanţa, metaforic vorbind, dintre civilizaţie şi natură, dintre artificiu şi naturaleţe, dintre contrafacere şi simplitate. Cele trei cicluri ale cărţii, Farmecul vieţii în comun, Dreptul la aer, Invocaţie în noaptea de Sânziene sau Vocea speranţei, sugerează şi «conflictul» înscenat de această poezie, ce include în structura ei dacă nu o epică propriu-zisă, cel puţin un fior narativ. Hieratismul existenţei „în comun”, al vieţii naturale se răsfrânge finalmente într-un plan social mai larg, de acut interes: această lume, deltă solară, unde viaţa şi rosturile ei mustesc, este ameninţată de „rugina civilizaţiei” – poluarea. Este unul dintre pericole, ameninţarea vizând armonia naturii, faţă de care poetul are un adevărat cult. Una dintre figurile cele mai frecvente, mai ales în ultima parte a cărţii, este melancolia apelor, a fluviului dezlănţuit, dar care «ruşinat şi slugarnic va reveni la matcă». Acest «etern motiv de întoarceri» conţine şi nostalgia spaţiului primordial, revenirea la spiritul şi obiectele unei existenţe arhaice, plină de substanţă. Viaţa pescarilor dunăreni este paradisul pierdut: imaginea pescarului bărbos, a cherhanalei şi a taifasului, a focului stins în vatră, a peştelui în lumina subţire, a malului sterp («trei salcâmi răniţi / de rafala unei mitraliere / şi o tufă de scaieţi înfloriţi, / pe care fetele îi tund în seara de Drăgaică / şi-i înfig în streşini…»), a podului de gheaţă crăpând «în lungi brazde», a pământului «asemenea jderului cu puşca în faţă» – toate converg însă şi spre o semnificaţie generală, pe care volumul cu titlu metaforic-ludic al lui N. Grigore Mărăşanu o valorifică. Nostalgia forţelor originare ale fluviului reliefează glasul învăluit de umbre al strămoşilor. Ideea de continuitate, gestul scormonitor al celui adânc împlântat în spaţiul himeric şi baladesc, spaţiu sfârşind în înalta Câmpie solară, se menţine permanent ca o tensiune a acestei poezii.

Volumele lui N. Grigore Mărăşanu aduc în creaţia contemporană poezia Dunării, cu acel ţinut spectaculos recreat în imaginaţie (Insula Mare a Brăilei) şi, desigur, cu efuziunile unui suflet evanescent, ale cărui risipiri în natură sunt tot atâtea identificări. ” (Costin Tuchilă).

„Pe cine vrea să se convingă încă o dată că N. Grigore Mărăşanu este un magistru al poeziei pe tema dramatică a apărării ecologiei spirituale, îl îndemn să citească două poeme memorabile: Flamingo murind şi mai ales antologica Elegia lanţurilor fără câini. La o primă lectură am avut senzaţia că, în unele locuri, prozodia lui Mărăşanu vine din atelierul arghezian. La o lectură mai atentă, însă, constat că doar propensiunea de a imniza şi psalmodia natura îl apropie oarecum de autorul Cuvintelor potrivite, dar în cu totul alt mod. Fiindcă Mărăşanu articulează verbul ca un boem socializa(n)t, care propune reîmblânzirea spiritului chiar cu preţul unei… încăierări.

E limpede, în domeniul ecologiei spiritului – la care s-a stabilit cu fericită inspiraţie în poezia sa – N. Grigore Mărăşanu mi se pare că nu are deocamdată concurenţi.” (Constantin Crişan).

„Fapt este că specia sonetului fascinează şi astăzi multă lume, fie ca pură provocare postmodernă de «integrare» paşnică a tuturor virtuozităţilor deja depăşite cronologic, fie invers, ca mişcare în contracurent, de rezistenţă şi menţinere a clasicităţilor în pofida destructurărilor intervenite în formele de discurs moderne şi postmoderne.

Un poet ajuns de mult la maturitate, ca N. Grigore Mărăşanu, ne propune o culegere de 187 de sonete având subtitlul Imparele, cărora încearcă să le modifice totodată formula (cu variantele ei) binecunoscută de sonetologi. Mărăşanu e fascinat, pe de-o parte de un pitagorism aproape cabalistic al Creaţiei prin Logos, crezând în perfecţiuni numerologice şi pomenind în mai multe texte de «cele zece sephirote trandafire», pe care le face să evolueze până la urmă, către sacralitatea Treimii creştine, acordând întâietate terţinei în structura sonetelor sale, dar e sedus la fel de mult, ba chiar în chip aproape dramatic, de apartenenţa creaţiei la Impar, care ar fi un «principiu activ şi creator», de perfecţiunea ştirbită înadins a marilor artişti, precum şi de «mişcarea» lăuntrică a structurii, de la un element la altul, după principiul Dominoului care-l fascina pe un poet ca Prévert. Pe scurt, fără să intrăm în amănunte, tipul nou de sonet experimentat de Mărăşanu este alcătuit din «trei terţine şi-o pentadă», ocolind cu bună ştiinţă catrenul ca figură închisă şi plată şi văzând în pentada, aşezată la sfârşit, nimic altceva decât două terţine contopite, cuprinzând în ele ideea de «val şi propagare» (care ne duce cu gândul la «valul» d’annunzian).” (Ștefania Mincu).

La Marea Neagră

Peisajul marin nu este o temă predilectă în pictura românească. În istoria picturii românești putem găsi, ici-colo, marine, dar nu putem afla un pictor care să se fi dedicat acestui gen și să-l fi dus la desăvârșire ca, de exemplu, în pictura rusă, armeanul Aivazovski, născut în Crimeea. Pare oarecum ciudat, odată ce Marea Neagră și în general peisajul dobrogean sunt ofertante, au pitoresc, culoare locală, suficiente motive care să trezească interesul pictorilor. Excepția o constituie tema devenită tradițională a Balcicului, apărută la începutul secolului al XX-lea. Dar de o preocupare statornică pentru peisajul marin cu date de identificare locale, românești, care să se extindă pe un interval de timp larg, nu putem vorbi. În secolul al XIX-lea, marina este cu totul accidentală. O explicație ar putea consta în faptul că pictorii peisagiști români s-au format în descendența Școlii de la Barbizon, preferința lor îndreptându-se spre peisajul de câmpie și spre tema romantică a pădurii. Nici mai târziu, dacă exceptăm Balcicul, marina nu este în ansamblu foarte bine reprezentată. E adevărat, câteva lucrări inspirate de litoralul românesc și spațiul dobrogean merită atenția.

Carol Popp de Szathmary pictează o Marină în tonuri întunecate. O corabie se află, poate eșuată, poate încă nelansată la apă, pe marginea plajei, altele se văd în larg, pe țărm, în depărtare, se observă o moară de vânt. Așezată pe scaun, în rochie lungă, cu pălărie și șal alb, imens, în jurul gâtului, cu o umbrelă răsturnată alături, o femeie pare a privi în gol, în altă direcție decât marea (Nicolae Grigorescu, Femeie pe malul mării). E limpede că nu marea, ci personajul este centrul atenției în acest tablou pictat în nuanțe de ocru-brun, cu un cer nu foarte prietenos, în care albastrul abia răzbate. Marinele românești vor fi dominate de altfel de imaginea țărmului, a porturilor, a plajei, de prezența personajelor, imaginea propriu-zisă a mării, a mișcării valurilor, a reflexelor apei sau a furtunii fiind rareori în centrul atenției. Același motiv al femeii pe malul mării îl regăsim la Mihail Simonidi (1870–1933): aici verdele este dominanta cromatică, într-o tratare impresionistă, evident nostalgică.

Arthur Verona pictează în gust romantic un Violonist în barcă, suficient de bizar, în tonuri stinse, privit ca prin ceață. Dimpotrivă, Nicolae Vermont surprinde, în culori puternice, o imagine din Portul Constanța și una pe Plajă, cu tonuri violente de portocaliu în contrast cu nuanțele delicate ale peisajului, tratat aproape pointilist. Relativ mai frecvente sunt marinele la Jean  Al. Steriadi, Nicolae Dărăscu, Marius Bunescu, Gh. Petrașcu, dominantă fiind în general impresia de meditație sau relaxare – Gheorghe Petraşcu, Femeie la mare și Privind marea la Mangalia. Un tablou de mare rafinament, un poem liric dedicat țărmului mării este Peisaj din Constanța de Theodor Pallady, în care imaginea reflectată în apă devine un studiu cromatic aparte, cu impresia suverană de transparență. La antipodul lui este pictura lui Țuculescu, Marină la Mangalia, cu nelipsiții „ochi” care privesc de pretutindeni, în culori aprinse și tușe largi, cu acorduri cromatice care sugerează mai degrabă starea de angoasă. Subtil din punct de vedere cromatic, acordând tonuri de bleu, mov și verde, aproape surprinzător, este tabloul lui Ștefan Popescu, Diguri la Marea Neagră.

Istoria plastică a Balcicului, făcând epocă în perioada interbelică, începe înaintea primului război mondial. Din câte se pare, primul pictor român care a descoperit Balcicul a fost Iosif Iser în 1913, când participa ca soldat la războiul balcanic. Locul a devenit repede tărâm fabulos pentru pictorii români, atrași de revărsarea de lumină și culoare, de pitorescul așezării, cu golful privit de pe țărmul înalt, de orașul vechi cu străduțe înguste, de vegetația luxuriantă și de multiplele teme care pot fi speculate plastic: culoarea orientală, interferența de civilizații, parfumul exotic, culoarea mării, mai albastră decât pe țărmul dobrogean. Așa încât Balcicul a devenit rapid un adevărat fenomen în pictura românească, o țintă și un examen pentru pictori. Deși exagera, Camil Petrescu avea totuși dreptate să spună că „între 1919–1940 pictura românească avea un singur subiect: Balcicul – care proba şi evidenţia personalitatea şi stilul celui din faţa şevaletului.”

Așa cum sugeram mai sus, Balcicul înseamnă de fapt un complex de teme și motive plastice, depășind cu mult genul marinei, ceea ce îi conferă individualitate distinctă în pictura europeană. Dominantele cromatice sunt și ele diferite, interpretarea plastică dovedind de altfel o bogăție și o varietate deosebite. Vedem un Balcic albastru și cubist, altul în nuanțe fine, străveziu și îndepărtat, în fine, încă unul văzut dinspre mare, cu o explozie de lumină, la același pictor (Nicolae Dărăscu). Foarte precis în desen, Nicolae Tonitza pictează o Stradă la Balcic dar și o poartă în spatele căreia se profilează peisajul golfului. Primul pare să evoce „calmul etern” al locului de care vorbea artistul. Detaliul arhitectural este notat cu fidelitate într-o acuarelă a lui Ștefan Dimitrescu, diferită stilistic de tabloul Pe plaja din Balcic, cu ecouri expresioniste. Lumina caldă dar și ușor visătoare inundă Peisajul din Balcic al lui Francisc Șirato. Marea este inexistentă într-un tablou al lui Lucian Grigorescu, concentrat pe culorile pe care i le inspiră contemplarea orașului și a vegetației. În altul, e abia sugerată. Și „aventura” continuă cu o infinitate de sugestii.

Costin Tuchilă

Arthur Verona, „Violonist în barcă”

Nicolae Vermont, „Peisaj marin cu portul Constanța”

Nicolae Vermont, „Plajă”

Alexandru Ciucurencu, „Portul Constanța”

Marius Bunescu, „Înainte de furtună”

Jean Al. Steriadi, „Corăbii în port”

Jean Al. Steriadi, „Mahoanele părăsite”

Gheorghe Petrașcu, „Femeie la mare”

Gheorghe Petrașcu, „Privind marea la Mangalia”

Theodor Pallady, „Peisaj din Constanța”

Ion Țuculescu, „Marină la Mangalia”

Ștefan Popescu, „Diguri la Marea Neagră”

Nicolae Dărăscu, „Balcic”

Nicolae Dărăscu, „Vedere panoramică a Balcicului”

Nicolae Dărăscu, „Vederea Balcicului dinspre mare”

Nicolae Tonitza, „Stradă la Balcic”

Nicolae Tonitza, „Balcic”

Ștefan Dimitrescu, „Balcic”

Ștefan Dimitrescu, „Pe plaja din Balcic”

Francisc Șirato, „Peisaj din Balcic”

Lucian Grigorescu, „Peisaj din Balcic”

Lucian Grigorescu, „Balcic”

Mihai Potcoavă, „Balcic”

Marilena Murariu, „Coasta de Argint”

Mihai Sârbulescu, „Biserică la Balcic”

Constantin Grigoruță, „Balcic”

Vitalie Butescu, „Moschee la Balcic”