Lidia Batali și Țara Copilăriei

lidia batali amintiri din vacante

cronica literara liber sa spunPe Lidia Batali am cunoscut-o în ianuarie 2016, la Gala de premiere a Campaniei ”Noi susținem excelența”, în urma Concursului Internațional de Creație organizat de publicația ”Occidentul Românesc”, la Benidorm, Spania, fiind una dintre câștigătoare. I-am citit poeziile, transpunerile în versuri ale unor povești precum cele ale lui Ion Creangă și am descoperit o poetă sensibilă, o poetă cu har și cu aplecare spre mirifica lume a copilăriei. Continuă lectura „Lidia Batali și Țara Copilăriei”

Duminici de premieră, cu zâne şi flori, la Teatrul Naţional pentru Copii

premiere teatru national pentru copii

Duminică, 22 martie 2015, de la ora 11.00, la Sala Media a Teatrului Național „I. L. Caragiale” copiii sunt aşteptaţi de Magicianul Poveştilor la o nouă premieră, în cadrul Poveştilor de Primăvară.

Ghiocelul, Vioreaua, Narcisa, Zambila, Brânduşele şi Mărgăritarul anunţă venirea primăverii. Poveştile din bătrâni ne spun că fiecare floare a purtat la începuturile lumii chip de om. Şi la Teatrul Naţional pentru Copii florile poartă chipuri dragi, de o gingaşă frumuseţe. În grădina cu flori fermecate, pentru această duminică se pregăteşte alegerea Zânei Florilor.

zana florilor teatrul national pentru copii

Ca în fiecare an, în preajma Floriilor, la fiecare spectacol, câte o prinţesă a florilor conduce alaiul Florilor Frumoase.

Teatrul Naţional pentru Copii vă aşteaptă cu noi poveşti şi cu multe surprize şi veşti minunate în continuare. Pe care însă, nu putem să le dezvăluim deocamdată. Vă putem anunţa doar că, duminica viitoare, pe 29 martie 2015, fantezia celor mici şi a familiei va fi pusă din nou la grea încercare: urmează Carnavalul florilor.

Vă aşteptăm duminica, la matineu, la premierele Teatrului Naţional pentru Copii!

Bilete online: http://www.tnb.ro/ro/zane-si-flori-va-asteapta-la-teatrul-naional-pentru-copii

Comunicat al Teatrului Național „I. L. Caragiale” din București

logo liber sa spunAlte știri despre Teatrul Național pentru Copii

Arhiva categoriei Teatru

Trăieşte-ţi fanteziile

traieste fanteziile john tobias

Spectacolul Trăieşte-ţi fanteziile, o adaptare după piesa lui John Tobias în viziunea regizorului Bogdan Gagu, va fi prezentată în premieră În Pod La Historia (strada Sf. Dumitru, nr.3 Bucureşti), vineri, 25 octombrie 2013, ora 20.00.

Piesa, o satiră la adresa cărţilor motivaţionale, este o comedie de situaţie plină de savoare şi dinamism, cu răsturnări surprinzătoare şi scene de un comic dezlănţuit, în cel mai clasic stil bulevardier, în care sunt implicaţi, pe lângă cuplul Cucu şi vecinul voyeur şi hoţul bolnav de ulcer intrat în apartament.

Din distribuţie fac parte actorii: Adriana Guluţanu, Cristi Martin, Cătălin Stelian, Alin Brancu şi Silvia Gagu.

„Nici o altă specie nu reuşeşte să complice treburile în ceea ce priveşte sexul cu atât de mult umor involuntar, cum o face specia umană, cu tabuurile, convenţiile şi inversările bărbat-femeie, cu nevoile sale de putere şi dragoste, mereu în conflict.” – John Tobias.

Rezervări la nr. de telefon: 0722.626.043.

 

Juan Pablo Villalobos, copilul teribil al literaturii mexicane, vizitează România

Juan-Pablo-Villalobos foto rita platts

Juan Pablo Villalobos. Foto: Rita Platts

eveniment liber sa spunÎntre 13 și 15 martie 2013, scriitorul de origine mexicană Juan Pablo Villalobos se va afla în România la invitația Curtea Veche Publishing, programul său incluzând doua evenimente în București și unul în Timișoara.

Juan Pablo Villalobos a surprins lumea literaturii contemporane prin Fiesta în bârlog, „o reflecție asupra Mexicului văzut din afara Mexicului”, plină de umor,curtea-veche-campanie-lectura ironie și abordand cu o inocență convingătoare teme cât se poate de controversate.

Miercuri, 13 martie, de la ora 19.00, bucureștenii îl pot întâlni la Energiea (str. Brezoianu, nr. 4), unde va răspunde întrebărilor lui Sorin Tudor, fondator Webcultura și specialist în comunicare online.

Joi, 14 martie, începand cu ora 12.00, la Librăria Cărturești Verona, va avea loc o conferință de presă cu Juan Pablo Villalobos, la care va participa și traducătorul volumului Fiesta în bârlog, Horia Barna. Pentru confirmarea participării, persoană de contact: Ioana Schiau, PR Manager Curtea Veche Publishing, tel.: 021 2225726, 021 222 47 65; fax: 021 2231688; e-mail: ioana.schiau@curteaveche.ro

Fiesta in barlog

În aceeași zi, 14 martie, de la ora 18.30, la Institutul Cervantes (B-dul Regina Elisabeta, nr. 38) va avea loc lansarea volumului Fiesta în bârlog în prezența autorului și a invitaților săi: ES Maria Cristina de la Garza Sandoval, Ambasadoarea Mexicului în Romania; Juan Carlos Vidal, Directorul Institutului Cervantes; Grigore Arsene, Manager Curtea Veche Publishing și Horia Barna, traducătorul cărții. Lansarea, moderată de jurnalistul Mihai Radulescu, va fi urmată de o sesiune de autografe și o recepție.

Vineri, 15 martie, începând cu ora 18.00, Juan Pablo Villalobos se va întâlni cu publicul Salonului de Carte Bookfest Timișoara, în cadrul unui eveniment moderat de Brîndușa Armanca.

Juan_Pablo_Villalobos mexico

Juan Pablo Villalobos, scriitorul mexican ce a făcut din Eugen Ionescu un erou personal, a reuşit să impresioneze întregul mapamond cu volumul său de debut, tradus deja în 15 ţări. Fiesta în bârlog este povestea lui Tochtli, fiul unui temut mafiot mexican, care locuieşte împreună cu tatăl său şi cu o suită de servitori într-un palat izolat de restul lumii, frecventat de politicieni corupţi, de prostituate şi de oameni de afaceri dubioşi. Pentru „protecţie”, Tochtli este privat de contactul cu lumea exterioară, dar asta nu contează, pentru că palatul este el însuşi o reproducere în miniatură a Mexicului. Dorinţa sa cea mai aprigă este aceea de a avea un hipopotam pitic din Liberia.

Autorul se află într-un turneu de promovare a cărţii în Europa, înainte de vizita în România fiind invitat în Franţa, unde este şi nominalizat la un premiu literar, şi în Bulgaria.

Volumul de nici 100 de pagini, apărut la Curtea Veche Publishing în 2012 în traducerea lui Horia Barna, a câştigat simpatia cititorilor români, unii dintre ei reuşind să intre în contact direct cu scriitorul prin reţelele de socializare. Multe citate din carte, redând vocea candidă, amuzantă şi plină de autenticitate a personajului principal, sunt deja cunoscute pe internet. „Dar eu nu sunt bolnav de minte, pe mine nu m-a durut niciodată creierul” sau „Memoria mea e aproape fulminantă” sunt doar două dintre  acestea.

Fiesta în bârlog, a cărei copertă a fost realizată de agenţia Griffon&Swans, a fost premiată în cadrul galei „Cele mai frumoase cărţi din România 2012”, organizată de Asociaţia pentru Performanţă şi Cultură.

Guadalajara

Guadalajara

Juan Pablo Villalobos (n. 1973, Guadalajara) este unul dintre scriitorii contemporani în plină ascensiune. Prozator, eseist şi critic literar, obişnuieşte să abordeze în textele sale teme surprinzător de diverse, de la influența avangardei asupra operei lui César Aira, la „tangologie”, ejaculare precoce şi literatura latino-americană în prima jumătate a secolului XX. A fost bursier al programului Alßan, finanţat de Uniunea Europeană, şi a obţinut un doctorat în teoria literaturii şi în literatură comparată la Universitatea Autonomă din Barcelona. De origine mexicană, trăieşte de câţiva ani în Brazilia, în São Paulo, după ce, până în 2011, a locuit timp de opt ani în Barcelona.

fiesta en la madriguera

Juan Pablo Villalobos, Fiesta în bârlog, traducere de Horia Barna,

Curtea Veche Publishing, 2012

(fragment)

Unu

Unii spun că sunt precoce. Spun asta mai ales fiindcă se gândesc că sunt prea mic ca să ştiu cuvinte grele. Unele dintre cuvintele grele pe care le ştiu sunt: „sordid”, „nefast”, „şic”, „jalnic” şi „fulminant”. De fapt, nu sunt chiar aşa de multe persoanele care spun că sunt precoce. Chestia e că nu cunosc multă lume. Abia dacă ştiu vreo treişpe sau paişpe persoane, iar dintre acestea doar patru spun că sunt precoce. Îmi spun că par mai mare. Sau invers, că sunt prea mic pentru chestiile astea. Sau inversul inversului, uneori chiar îşi închipuie că sunt un pitic. Dar eu nu cred că sunt precoce. De fapt, mă folosesc de un truc, aşa cum fac magicienii, ăia care scot iepuri din joben, doar că eu scot cuvinte din dicţionar. În fiecare seară, înainte de culcare, citesc din dicţionar. De rest se ocupă memoria mea, care e bună, aproape fulminantă. Nici Yolcaut nu crede că sunt precoce. Îmi spune că sunt un geniu, zice aşa:

– Tochtli, eşti un geniu, ticălos mic. Şi mă mângâie pe creştet cu degetele lui pline de inele de aur cu diamante.

De fapt, persoanele care cred că sunt ciudat sunt mai multe, şapte. Iar asta pur şi simplu pentru că-mi plac foarte mult pălăriile şi pentru că port mereu pălării. Purtatul pălăriei e un obicei foarte bun al celor şic. În văzduh există porumbei care îşi fac nevoile. Dacă nu porţi pălărie, te murdăreşti pe creştet. Porumbeii sunt nişte neruşinaţi. Îşi fac porcăriile în văzul lumii, în timp ce zboară. La fel de bine ar putea să şi le facă ascunşi între crengile copacilor. Aşa n-ar mai trebui să stăm mereu cu ochii pe sus şi să ne facem griji pentru cap. Şi mai e ceva: pălăriile, dacă sunt pălării bune, îţi dau un aer de distincţie. Adică pălăriile sunt precum coroanele regilor. Dacă nu eşti rege, poţi să porţi o pălărie pentru distincţie. Dar dacă nu eşti rege şi nici nu porţi pălărie, până la urmă ajungi un neica-nimeni.

mexicofan

Nu cred că sunt ciudat fiindcă port pălării. În plus, ciudăţenia e rudă cu urâţenia, aşa cum spune Cinteotl. Sunt însă foarte sigur că e bărbătesc. De exemplu, nu mă smiorcăi toată ziua pentru că n-am mamă. Se presupune că dacă n-ai mamă trebuie să plângi mult, litri de lacrimi, zece sau doişpe zilnic. Dar eu nu plâng, fiindcă cei care se smiorcăie sunt poponari. Atunci când sunt trist, Yolcaut îmi spune să nu plâng, zice:

– Stăpâneşte-te, Tochtli, stăpâneşte-te ca un bărbat.

Yolcaut e tatăl meu, dar nu-i place să-i spun tată. Zice că suntem cea mai tare gaşcă de băieţi pe o rază de cel puţin opt kilometri. Yolcaut are simţul realităţii şi de-aia nu spune că suntem cea mai tare gaşcă din univers sau cea mai tare gaşcă pe o rază de opt mii de kilometri. Realiştii sunt persoane care cred că realitatea nu e aşa cum crezi tu. Asta mi-a zis-o Yolcaut. Realitatea e aşa, şi cu asta, basta. Punct. „Trebuie să fii realist” e expresia preferată a realiştilor.

Eu cred că suntem o gaşcă foarte tare. Pot s-o dovedesc. Găştile sunt ca solidaritatea. Iar solidaritatea face ca, de vreme ce mie îmi plac pălăriile, Yolcaut să îmi cumpere pălării, multe pălării, atât de multe, că am adunat o colecţie de pălării din toată lumea şi din toate epocile. Deşi acum, mai mult decât pălării noi, îmi doresc un hipopotam pitic din Liberia. Mi l-am şi notat pe lista de lucruri pe care le vreau şi i-am dat-o lui Miztli. Aşa procedăm mereu, fiindcă eu nu prea ies pe stradă, şi-atunci Miztli îmi cumpără tot ce vreau, din ordinul lui Yolcaut. Iar fiindcă Miztli are o ţinere de minte foarte proastă, trebuie să-i fac liste. Dar un hipopotam pitic din Liberia nu se găseşte prea uşor la pet shop. La pet shop se vând, în general, câini. Dar cine-şi doreşte un câine? Nimeni nu-şi doreşte un câine. E aşa de greu să găseşti un hipopotam pitic din Liberia, încât s-ar putea să trebuiască să mergi să-l capturezi din Liberia. De-aia mă şi doare foarte tare burta. De fapt, pe mine mă doare burta mereu, dar acum crampele sunt mai dese.

Mă gândesc că în momentul ăsta viaţa mea e puţin sordidă. Sau jalnică.

fabienne ricard mexicani

Fabienne Ricard, Mexicani

De Mazatzin îmi place aproape întotdeauna. Nu-mi place atunci când devine riguros şi vrea să se ţină cu stricteţe de programa de studiu. Fireşte, Mazatzin nu-mi spune Tochtli. Mazatzin îmi spune Usagi, care e numele meu în japoneză, fiindcă îi plac mult toate lucrurile din Imperiul Japoniei. Ce-mi place mie din Imperiul Japoniei sunt filmele cu samurai. Pe unele le-am văzut de atâtea ori, că le ştiu pe de rost. Când le revăd încep să rostesc replicile samurailor înaintea lor. Şi nu greşesc niciodată. Pot să fac asta datorită memoriei mele, care e aproape fulminantă. Unul din filme se numeşte Apusul samuraiului şi este despre un samurai bătrân care îl învaţă pe un copil chestii de-ale samurailor. La un moment dat îl obligă să stea nemişcat şi mut o grămadă de zile. Îi spune aşa: „Paznicul este tăcut şi ştie să aştepte. Răbdarea este cea mai bună armă a sa, asemenea unui cocor care nu cunoaşte disperarea. Pe cei slabi îi poţi cunoaşte atunci când se mişcă. Pe cei puternici, în nemişcare. Priveşte sabia fulminantă care nu se clinteşte. Priveşte vântul. Priveşte-ţi genele. Închide ochii şi priveşte-ţi genele.” Nu ştiu pe de rost doar filmul ăla, ştiu mai multe, patru.

Într-o zi, în loc să-mi predea, Mazatzin mi-a spus povestea lui, care-i foarte sordidă şi jalnică. Chestia e că mai demult făcea o afacere foarte bună cu reclamele de la TV. Câştiga milioane de pesos pentru că inventa reclame pentru şampoane şi sucuri. Dar Mazatzin era mereu trist, fiindcă el, de fapt, studiase ca să devină scriitor. Aici începe partea sordidă: să câştigi milioane de pesos şi să fii trist pentru că nu eşti scriitor. Asta-i sordid. Aşa că, năpădit de tristeţe, Mazatzin a plecat să trăiască foarte departe, într-o cabană izolată, undeva sus, pe un vârf de munte. Voia să mediteze şi să scrie o carte despre viaţa lui. Şi-a luat chiar şi un computer. Asta nu mai e sordid, dar e jalnic. Problema e că lui Mazatzin nu i-a venit inspiraţia şi între timp asociatul lui, care îi era şi cel mai bun prieten, a făcut ce-a făcut şi a pus mâna pe toate milioanele lui de pesos. Nici pomeneală să-i fie cel mai bun prieten, era un trădător.

Atunci a venit Mazatzin să lucreze cu noi, pentru că Mazatzin face parte din categoria celor culţi. Yolcaut spune că cei culţi sunt persoane încrezute fiindcă ştiu multe chestii. Ştiu chestii din ştiinţele naturii, cum ar fi că porumbeii transmit boli scârboase. De asemenea, ştiu chestii din istorie, cum ar fi că francezilor le place mult să le taie capetele regilor. De-aia celor culţi le place să fie profesori. Uneori ştiu lucruri greşite, cum ar fi că pentru a scrie o carte trebuie să te duci într-o cabană în pustietate, în vârf de munte. Asta zice Yolcaut, că cei culţi ştiu multe lucruri din cărţi, dar nu ştiu nimic despre viaţă. Şi noi trăim în pustietate, dar nu pentru inspiraţie. O facem ca să ne protejăm.

În orice caz, fiindcă eu nu pot să mă duc la şcoală, Mazatzin mă învaţă tot felul de chestii de prin cărţi. Zilele-astea studiem cucerirea Mexicului. E un subiect tare, cu război, morţi şi sânge. Aşa-i istoria: de o parte se aflau regii din regatul Spaniei şi de alta indienii care trăiau în Mexic. Pe atunci regii din regatul Spaniei voiau să fie şi regii Mexicului. Aşa că au venit şi s-au apucat să îi omoare pe indieni, însă doar ca să-i sperie şi ca să-i facă să-şi accepte noii regi. De fapt, pe unii indieni nici nu-i ucideau, doar îi ardeau la tălpi. Povestea asta îl enervează la culme pe Mazatzin, fiindcă el poartă cămăşi de in şi sandale, de parcă ar fi indian. Şi începe cu discursurile. Îmi spune:

– Ne-au furat argintul, Usagi, ne-au jefuit!

De parcă indienii omorâţi ar fi fost verii sau unchii lui. Jalnic. Evident, spaniolilor nu le place să le taie capetele regilor. Şi acum regii lor au capetele lipite de gât. Mi-a arătat Mazatzin o fotografie într-o revistă. Şi mai jalnic.

site maya Bonampak_peinture_murale sf secolului VIII

Pictură murală, sfârșitul secolului al VIII-lea, site-ul maya de la Bonampak

Una dintre treburile pe care le-am învăţat de la Yolcaut e că nu întotdeauna persoanele se transformă în cadavre doar cu un glonţ. Adesea e nevoie de trei gloanţe sau chiar de paişpe. Depinde unde tragi. Dacă le tragi două gloanţe în cap, mor sigur. Dar în păr poţi să le tragi şi o mie de gloanţe, că nu se întâmplă nimic, deşi trebuie să fie tare să vezi aşa ceva. Ştiu toate astea dintr-un joc pe care îl jucăm Yolcaut şi cu mine. Jocul e cu întrebări şi răspunsuri. Unul spune un număr de gloanţe trase într-o anumită parte a corpului, iar celălalt răspunde: „viu”, „cadavru” sau „pronostic rezervat”.

– Un glonţ în inimă.

– Cadavru.

– Treizeci de gloanţe în unghia degetului mic de la piciorul stâng.

– Viu.

– Trei gloanţe în pancreas.

– Pronostic rezervat.

Şi tot aşa. Când nu mai ştim părţi ale corpului, căutăm şi altele într-o carte care are desene cu toate, chiar şi cu prostata şi cu bulbul rahidian. Apropo de creier, e important să scoţi pălăriile înainte de a trage în cap, ca să nu le murdăreşti. Sângele e foarte greu de curăţat. Asta repetă tot timpul Itzpapalotl, servitoarea care face curat în palatul nostru. Da, palatul nostru, Yolcaut şi cu mine suntem stăpânii unui palat, chiar dacă nu suntem regi. Faza e că avem mulţi bani. Foarte mulţi. Avem pesos, care sunt moneda Mexicului. Avem şi dolari, care sunt moneda Statelor Unite. Şi avem şi euro, moneda unor ţări şi regate din Europa. Mi se pare că avem miliarde din fiecare cele trei feluri, deşi cel mai mult ne plac bancnotele de o sută de mii de dolari. Şi în afară de bani avem bijuterii şi comori. Şi multe seifuri care au combinaţii secrete. De-aia cunosc puţini oameni, treişpe sau paişpe. Pentru că dacă am cunoaşte mai mulţi oameni, ne-ar fura banii sau ne-ar băga în transă ca pe Mazatzin. Yolcaut spune că trebuie să ne protejăm. Aşa fac şi găştile.

Zilele trecute a venit la palatul nostru un domn pe care eu nu-l cunoşteam şi Yolcaut voia să ştie dacă eram bărbat sau nu. Domnul acela avea faţa pătată de sânge şi, la drept vorbind, îţi cam intra frica în oase când îl vedeai. Dar eu nu am zis nimic, fiindcă să fii bărbat în¬seamnă să nu-ţi fie frică, iar dacă ţi-e frică, eşti un poponar. Am rămas foarte calm în timp ce Miztli şi Chichilkuali, care sunt paznicii palatului nostru, îi trăgeau nişte lovituri fulminante. Omul s-a dovedit a fi poponar, pentru că a început să ţipe şi striga: „Nu mă omorâţi! Nu mă omorâţi!“ Chiar s-a scăpat în pantaloni. Partea bună e că eu m-am dovedit bărbat şi Yolcaut m-a lăsat să plec înainte să-l transforme pe poponar în cadavru. Sigur l-au ucis, fiindcă mai târziu am văzut-o pe Itzpapalotl trecând cu găleata şi cu mopul. Nu ştiu însă câte gloanţe i-au tras. Am impresia că cel puţin patru, în inimă. Dacă i-aş lua în consideraţie şi pe cei morţi, aş avea o listă cu peste cele treişpe sau paişpe persoane cunoscute. Vreo şaptişpe sau mai mult. Douăzeci uşor. Dar morţii nu se pun la socoteală, fiindcă morţii nu sunt persoane, morţii sunt cadavre.

În realitate, există multe metode de a face cadavre, dar cele mai folosite sunt orificiile. Ori¬ficiile sunt nişte găuri pe care le faci în persoane ca să le iasă sângele. Gloanţele de pistol produc orificii, dar şi cuţitele pot să producă orificii. Dacă ţi se scurge sângele, la un moment dat inima sau ficatul nu mai funcţionează. Sau, la fel, creierul. Şi mori. O altă metodă de a face cadavre sunt tăieturile, care se realizează tot cu cuţite, sau cu macete şi ghilotine. Tăieturile pot să fie mici sau mari. Dacă sunt mari, separă diverse părţi ale corpului şi rezultă cadavre în bucăţele. Cel mai normal e să tai capetele, deşi adevărul e că poţi să tai orice parte. Asta-i din cauza gâtului. Dacă nu am avea gât ar fi altceva. Poate că normal ar fi să tai corpurile în jumătate ca să obţii două cadavre. Dar avem gâturi, şi ele reprezintă o tentaţie foarte mare. În special pentru francezi.

 mexic

Serios vorbind, uneori palatul nostru nu prea arată ca un palat. Problema e că-i foarte mare şi că nu-i chip să-l păstrezi curat. De mult tot ar vrea Itzpapalotl ca Yolcaut să angajeze o nepoată de-a ei ca s-o ajute la curăţenie. Spune că e o persoană de încredere, dar Yolcaut nu mai vrea alte persoane în palatul nostru. Itzpapalotl se supără fiindcă palatul nostru are zece încăperi: a mea, a lui Yolcaut, a pălăriilor, cea pe care o folosesc Miztli şi Chichilkuali, cea pentru afaceri a lui Yolcaut şi alte cinci camere goale, pe care nu le folosim. În plus, ar mai fi bucătăria, sala fotoliilor, sala televizorului, sala filmelor, sala mea de jocuri, sala de jocuri a lui Yolcaut, biroul lui Yolcaut, sufrageria din interior, sufrageria de pe terasă, sufrageria mică, cinci băi pe care le folosim, două băi pe care nu le folosim, sala de sport, sauna şi piscina.

Miztli spune că Yolcaut e un paranoic şi că asta e o problemă. O problemă pentru curăţenia palatului, dar şi pentru odihna lui Miztli. Pentru că Miztli şi Chichilkuali, împreună cu armele lor, se ocupă de protecţia palatului nostru timp de douăzeci şi patru de ore. Iar douăzeci şi patru de ore înseamnă că uneori Miztli nu doarme şi că alteori Chichilkuali nu doarme. Şi asta în condiţiile în care avem un gard foarte înalt pentru protecţie. Ca să nu mai spunem că deasupra acestui gard se află sticlă pisată şi sârmă ghimpată, dar şi o alarmă cu raze laser, care uneori face gălăgie când trece vreo pasăre prin apropiere. Şi pe deasupra trăim şi în plină pustietate.

În jurul palatului nostru se află o grădină uriaşă. Are grijă de ea Azcatl, care e mut şi e înconjurat toată ziua de zgomotul maşinăriilor pe care le manevrează. Azcatl are maşini pentru tuns gazonul, maşini pentru tuns iarba şi maşini pentru tuns arbori şi arbuşti. Dar principalul său vrăjmaş sunt buruienile. Iar adevărul e că Azcatl pierde la scor, pentru că grădina noastră e mereu plină de bălării. Evident, hipopotamii pitici din Liberia sunt maşinării silenţioase care devorează buruienile. Asta se numeşte erbivor, un mâncător de ierburi.

Tot în grădină, cam în dreptul sufrageriei de pe terasă, se află cuştile cu animalele noastre. Dintre păsări, avem vulturi, şoimi şi o colivie plină cu papagali şi păsări colorate. Guacamayo şi altele la fel. Dintre feline, avem un leu într-o cuşcă şi doi tigri în alta. Lângă tigri se află un spaţiu unde vom pune cuşca pentru hipopotamul nostru pitic din Liberia. În cuşcă se va afla o baltă, dar nu va fi o baltă adâncă, ci doar atât cât să se bălăcească în mocirlă. Hipopotamii pitici din Liberia nu sunt ca alţi hipopotami, cărora le place să stea mult timp sub apă. De toate astea se va ocupa Itzcuauhtli, care are grijă de animale: le dă de mâncare, le curăţă cuştile şi le dă medicamente când se îmbolnăvesc. Itzcuauhtli ar putea să-mi povestească multe lucruri despre animale, cum să le vindeci şi aşa mai departe. Dar nu-mi povesteşte nimic: şi el e mut.

Cunosc mulţi muţi, trei. Uneori, când le spun ceva, parcă ar vrea să vorbească şi deschid gura. Dar rămân tăcuţi. Muţii sunt misterioşi şi enigmatici. Treaba e că dacă taci nu poţi să dai explicaţii. Mazatzin crede exact pe dos: spune că prin tăcere se pot învăţa multe lucruri. Dar astea sunt idei din Imperiului Japoniei, care lui îi plac atât. Eu cred că cel mai enigmatic şi mai misterios din lume trebuie să fie un mut japonez.

 Octavio-Ocampo mereu

Octavio Ocampo, Mereu

În anumite zile totul e nefast. Aşa, ca azi, când m-a apucat iarăşi durerea aia electrică de burtă. Sunt nişte înţepături care se simt ca şi cum te-ai electrocuta. Odată am băgat o furculiţă într-o priză şi mi s-a electrocutat puţin mâna. Înţepăturile sunt cam la fel, doar că le simt în burtă.

Drept consolare, Yolcaut mi-a dăruit o pălărie nouă pentru colecţia mea: un tricorn. Am multe tricornuri, unsprezece. Tricornurile sunt nişte pălării în formă de triunghi care au o calotă foarte mică. Am tricornuri din ţara Franţa, din Regatul Unit şi din ţara Austria. Favoritul meu e un tricorn francez de la o trupă revoluţionară. Cel puţin, aşa scrie în catalog. Francezii îmi plac pentru că le iau regilor coroana înainte să le taie capul. Astfel, coroana nu păţeşte nimic şi poţi s-o păstrezi într-un muzeu din Paris sau poţi s-o vinzi unei persoane care are mulţi bani, aşa, ca noi. Noul tricorn e din regatul Suediei şi are trei biluţe roşii, câte una în fiecare vârf. Îmi plac mult tricornurile, fiindcă sunt pălării de soldaţi nebuni. Când îţi pui unul îţi vine să o iei la goană şi să invadezi, de unul singur, regatul cel mai apropiat. Dar azi nu-mi vine să invadez ţări, nici să pornesc războaie. Azi e o zi nefastă.

Pentru după-amiază Mazatzin nu mi-a dat teme şi m-a lăsat pe mine să fac cercetări pe un subiect la alegere. E o chestie pe care o mai facem uneori, mai ales când mă îmbolnăvesc şi nu pot să mă concentrez. Am făcut o cercetare despre ţara Liberia. Potrivit enciclopediei, ţara Liberia a fost întemeiată în secolul al XIX-lea de către nişte persoane care înainte lucraseră ca slavi în Statele Unite. Erau persoane afro-americane. Şefii lor i-au lăsat liberi şi au plecat să trăiască în Africa. Problema e că acolo trăiau deja alte persoane, persoanele africane. Atunci persoanele afro-americane au făcut un guvern al ţării Liberia, iar persoanele africane nu. De aceea o tot duc în războaie şi se omoară. Şi acum aproape toţi mor de foame.

Se pare că ţara Liberia e o ţară nefastă. Şi Mexicul e o ţară nefastă. E o ţară atât de nefastă, încât nu poţi să faci rost de un hipopotam pitic din Liberia. În realitate, asta înseamnă să faci parte din Lumea a Treia.

pozole mexico

Pozole

Politicienii sunt persoane care fac afaceri grele. Şi nu pentru că ar fi nişte persoane emancipate, ci dimpotrivă. Aşa zice Yolcaut, care pentru a câştiga milioane de pesos nu are nevoie să repete de atâtea ori cuvântul „democraţie”. Astăzi am cunoscut-o pe persoana paişpe sau cinşpe din câte cunosc şi era un politician numit „guvernatorul”. A venit să cineze la noi la palat pentru că Cinteotl face un pozole verde suculent. Cinteotl e bucătăreasa palatului nostru şi ştie să prepare toate felurile de pozole de pe lume, care sunt trei: cel verde, cel alb şi cel roşu. Mie nu prea-mi place pozole, mai ales din cauza salatei verzi calde, care e ceva absurd. Salata verde e pentru salate şi pentru sendvişuri. În plus, face pozole cu capete de porc: odată m-am apropiat să văd fiertura din oală şi în ea pluteau dinţi şi urechi. Sordid. Mie îmi plac enchiladas, quesadillas şi tacos ciobăneşti. Iar tacos ciobăneşti îmi plac fără ananas, pentru că ananasul cu tacos e tot o chestie absurdă. Enchiladas le mănânc cu puţin ardei iute, fiindcă altfel mă doare şi mai tare burta.

Guvernatorul e o persoană despre care se presupune că guvernează persoanele care trăiesc într-un stat. Yolcaut zice că guvernatorul nu guvernează pe nimeni, nici măcar pe curva de maică-sa. Cu toate astea, guvernatorul e un domn simpatic, deşi are o şuviţă de păr alb pe mijlocul capului şi nu şi-o tunde. Eu m-am simţit foarte bine ascultând discuţiile dintre Yolcaut şi guvernator. Dar guvernatorul nu. Avea faţa roşie, parcă era gata să explodeze, pentru că eu mâncam nişte quesadillas, în timp ce ei haleau pozole verde şi discutau despre afacerile lor cu cocaină. Yolcaut i-a spus să stea liniştit, că eu eram mare, că noi eram o gaşcă şi că în găşti adevărurile nu se ascund. Atunci guvernatorul m-a întrebat câţi ani am, iar când i-am spus a fost de părere că eram încă mic pentru treburile astea. În acel moment Yolcaut s-a supărat şi i-a aruncat în faţă o grămadă de dolari pe care i-a scos dintr-o valiză. Erau mulţi, cu miile. Şi a început să strige la el:

– Taci dracului, guvernatoru’ lu’ peşte! Ce mă-ta pricepi tu, cretinule? Ia-ţi şpaga şi valea odată, hai, tâmpitule!

quesadillas mexico

Quesadillas

Apoi mi-a spus că pentru asta era afacerea noastră, să întreţinem nişte cretini. Faţa guvernatorului s-a făcut şi mai roşie, de data asta parcă i-ar fi explodat, nu alta, dar a început să râdă. Yolcaut i-a spus că dacă tot e aşa de îngrijorat pentru mine, atunci mai bine să-mi facă făcut rost de un hipopotam. Guvernatorul a făcut o faţă care arăta că nu înţelege nimic, aşa că i-am explicat că eu voiam un hipopotam pitic din Liberia, care e foarte greu de găsit fără să te duci în ţara Liberia. Faţa nu mai stătea să-i sară în aer. Ne-a întrebat: „Şi de ce nu vă duceţi în Liberia?” Yolcaut i-a răspuns imediat:

– Nu face pe prostul, guvernatorule.

Şi atunci guvernatorul a spus: „Ei bine, s-ar putea face ceva.“ Iar Yolcaut m-a mângâiat pe creştet cu degetele lui pline de inele de aur cu diamante.

– Vezi, Tochtli, Yolcaut întotdeauna reuşeşte.

La drept vorbind, uneori Mexicul e o ţară magnifică, în care se pot face afaceri foarte bune. Sau, uneori Mexicul e o ţară nefastă, dar uneori e şi o ţară magnifică.

 juan pablo villalobos in romania

O melodie care mă încântă e Regele. A fost chiar prima melodie pe care am învăţat să o cânt pe de rost. Cu toate că pe atunci eram foarte mic şi încă nu aveam o memorie fulminantă. Cinstit vorbind, nu o ştiam foarte bine, dar inventam părţile pe care le uitam. Chestia e că versurile cântecului ăstuia pot fi făcute să rimeze foarte uşor. De exemplu: „a rima” şi „a mima” rimează. Dacă schimbi un cuvânt cu altul nu-şi dă nimeni seama. La Rege îmi place partea aia unde zice că nu am nici tron, nici regină, nici pe nimeni care să mă întreţină, dar continui să fiu rege. Acolo se explică foarte bine lucrurile de care e nevoie ca să fii rege: să ai un tron, o regină şi pe cineva care să te întreţină. Deşi atunci când cânţi cântecul nu ai nimic din toate astea, nici măcar bani, dar eşti rege, fiindcă vorba ta e lege. De fapt, în melodie e vorba despre cum să fii bărbat. Uneori bărbaţilor nu le e frică şi de-aia sunt bărbaţi. Dar tot uneori bărbaţii nu au nimic şi continuă să fie regi, pentru că sunt bărbaţi.

Cea mai bună treabă când eşti rege e că nu trebuie să munceşti. Nu trebuie decât să-ţi pui coroana şi gata, persoanele din regatul tău îţi dau bani, milioane. Eu am o coroană, deşi nu pot să mi-o pun chiar în fiecare zi. Yolcaut m-a lăsat să mi-o pun doar de patru ori. O ţinem la păstrare într-un seif, împreună cu toate comorile noastre. Coroana nu e din aur, fiindcă era a unui rege din Africa, iar în Africa toţi sunt săraci, până şi regii. Ţara Liberia se află în Africa. Partea bună e că Mexicul nu se află în Africa. Ar fi nefast dacă Mexicul s-ar afla în Africa. Coroana e din alte metale şi diamante. Ne-a costat o grămadă de bani deoarece ca să fii rege în Africa trebuie să omori multă lume. E ca o competiţie: ia coroana cel care a reuşit să acumuleze cele mai multe cadavre. Mazatzin zice că şi în Europa e la fel. Şi subiectul ăsta îl înfurie şi îl face să ţină discursuri. Mazatzin în vârful muntelui nu a avut inspiraţie ca să scrie o carte, dar i-a venit inspiraţia cu discursurile, pe care le ţine tot timpul. Zice:

— Europa este cocoţată pe un munte de cadavre, Usagi, prin Europa curg râuri de sânge.

Când stăm de vorbă despre lucrurile astea se vede că Mazatzin îi urăşte pe spanioli şi uneori chiar şi pe francezi. Pe toţi europenii. Jalnic. Eu cred că francezii sunt persoane bune fiindcă au inventat ghilotina. Şi spaniolii sunt clienţi buni pentru afacerile lui Yolcaut. Dar cei mai buni clienţi sunt americanii. Mexicanii nu sunt clienţi buni pentru Yolcaut, pentru că Yolcaut nu vrea. Unul dintre cadavrele pe care le-am cunoscut era al unui paznic care înainte făcea ce face acum Chichilkuali, dar care se gândise să se apuce de afaceri în Mexic. Yolcaut nu vrea să-i otrăvească pe mexicani. Mazatzin zice că asta înseamnă să fii naţionalist.

pedro dozal dupa ploaia de dimineata

Pedro Dozal, După ploaia de dimineață

Persoana cea mai mută pe care o cunosc e Quecholli. Miztli o aduce la noi la palat de două sau de trei ori pe săptămână. Quecholli are picioarele foarte lungi, după Cinteotl cam atât de lungi: un metru şi jumătate. Miztli zice altceva, o chestie enigmatică:

– Nouăzeci şaizeci nouăzeci, nouăzeci şaizeci nouăzeci.

„E un secret”, îmi spune pe şest. Tot ce are legătură cu Quecholli e un secret. Se plimbă prin palat fără să se uite la nimeni, fără să facă zgomot, mereu lipită de Yolcaut. Uneori dispar şi apar iarăşi, foarte misterios. Asta durează ore întregi, toată ziua, până când Quecholli pleacă. Apoi, în altă zi, Miztli o aduce din nou şi iarăşi încep secretele şi dispariţiile.

Momentul cel mai enigmatic e atunci când ne aşezăm cu toţii la masă pe terasă: Yolcaut, Quecholli, Mazatzin şi cu mine. Prima dată Mazatzin a întrebat-o pe Quecholli dacă era din León sau din Guadalajara sau de unde. Quecholli nu a apucat să zică nimic. S-a uitat o clipă la Mazatzin şi atunci Yolcaut a ţipat că era de la Căţeaua leşinată. Căţeaua leşinată e aproape de San Juan, pe marginea şoselei. La intrare e un gard cu o firmă pe care scrie: „La Căţeaua leşinată”.

De asemenea, pare că Quecholli e oarbă, fiindcă aproape niciodată nu-ţi dai seama în¬cotro se uită. Dar nu e oarbă: am surprins-o când se uita la pălăriile mele. Altă chestie ciudată e că mănâncă doar salate. Preferata ei e salata de lăptuci, roşii, broccoli, ceapă şi avocado. La sfârşit îi adaugă lămâie şi sare cu degetele alea atât de slăbănoage şi lungi pe care le are. Şi pline de inele. Dar inelele lui Quecholli sunt subţirele şi micuţe, nu ca ale lui Yolcaut, care sunt groase şi au nişte diamante uriaşe. Ea nu-i milionară, aşa, ca noi.

© Curtea Veche Publishing

„Povestea alfabetului” de Pușa Roth

La Editura Ars Longa din Iași, în colecția „Geppetto”, au apărut cu puțin timp în urmă două cărți pentru copii de Pușa Roth, Povești pentru Eric și Povestea alfabetului, cu ilustrații de Nicoleta Bida-Șurubaru.

Sub formă de jurnal, primul text din Povești pentru Eric este o dedicație literară plină de sensibilitate făcută copilului mult așteptat, căruia Zâna cea Bună îi va călăuzi pașii. Mărgeluță și Povestea mingii fermecate sunt primele povești cu care bunica își alintă nepoțelul, scrise sub formă de dialog. Continuă lectura „„Povestea alfabetului” de Pușa Roth”

Ileana Dana Marinescu sau Dana Castelana

„Cariera mea a început – după cum mărturiseşte Ileana Dana Marinescu – într-o vară din adolescenţă, când am fost atrasă de o natură statică aşezată în atelierul unor artişti, membri ai familiei. Timp de câteva ore am intrat într-un fel de transă creativă şi am reuşit să fac prima mea lucrare după natură. Peste câţiva ani absolveam secţia de Artă Monumentală a Institutului de Arte Plastice «Nicolae Grigorescu» din Bucureşti, la clasa profesorului Simona Vasiliu-Chintilă.”

Pornind de la această mărturisire a artistei pe care prietenii o alintă „Dana Castelana”, vom încerca să pătrundem în universul ei artistic, indirect, nu printr-un interviu, ci prin opiniile acelora care i-au comentat creaţia.

În revista „Viaţa Românească”, nr. 5-6/2010, Florin Toma se apleacă asupra operei artistei într-un articol pe care l-a intitulat Micro-macroscopia basmului, deschizând o cale de înţelegere a creaţiei Danei Marinescu:

„Consistenţa operei unui artist, proiectată în agenda de interes a Cetăţii, se esenţializează, de regulă, printr-o sentinţă rapidă, urmare a unui proces sumar. E bun sau, mă rog, se mai discută. Merită sau nu merită. Prin urmare, sinchiseala publică devine prevalentă în dauna unui îndreptar de plăceri personale. Atunci, însă, când, din pricini neştiute, criteriile de taxonomie severă se gripează şi nu mai slujesc confortului minţii, atunci, singură emoţia rămâne ca unic principiu valorizator. Rezultatul: pe lângă cohorte întregi de artişti clasificabili dintr-o singură clipire de sistem, există şi câţiva ex-centrici, care nu încap în niciun sertar terminologic. Patul lui Procust e prea mic pentru ei. Oricât ai căuta, distanţa focală după care se reglează privirea critică asupra lor nu este trecută în planşele generale pentru studiul vederii în artă. Pe aceşti imposibili n-ai unde să-i aşezi.

Ileana Dana Marinescu face parte din această redusă elită de artişti care se obstinează să nu se adapteze la conceptele de formaţiune, de val ori de generaţie. Ea nu se lasă defel inclusă în sistemul referenţialului manierist-academic, în interiorul căruia, de cele mai multe ori, metoda autoritară este travestită viclean, dar, din păcate, vizibil de neizbutit, în veşmintele pretenţiei de orânduială.

Originalitatea operei sale constă în faptul că aceasta nu poate fi structurată. Nu există, în creaţia artistei, perioade, categorii sau mutaţii. Opera sa de realcătuire a realităţii e unică, e omogenă, e unitară. Prin strădania mâinilor sale şi a fanteziei iscusite, artista adună bric-à-brac-ul minuscul ce ne înconjoară, resturile reci ale acestei lumi construite din detalii cu termen redus de valabilitate, şi, integrându-le, fără grabă, pe-ndelete, într-o altă disciplină existenţială, supusă doar coerenţei viziunii personale, născoceşte o nouă hermeneutică a intimităţii. Una prin excelenţă incandescentă. Aglomerarea barocă, spaţiul nostru vital ticsit de robineţi, şuruburi, piuliţe, capace de pix, cutii, ochelari, ştechere, becuri, furtunuri de duş, capete de sârmă, sticluţe goale de parfum, broşe, lupe filatelice, cioburi de faianţă, şiraguri de mărgele, cabluri sau plăcuţe de cupru… în principiu, orice mărturie minusculă, absolut orice rămăşiţă materială a cotidianului banal, ce prisoseşte sau nu e băgată în seamă, intră, printr-o nouă sintaxă, nebănuită de noi şi cunoscută doar de artistă, în regim de urgenţă poetică. Derizoriul microcosmic se preschimbă în spectaculos, iar detaliul se topeşte în căuşul unei decoraţii compozite, pe alocuri năstruşnice prin inventica imaginaţiei. Devine emoţie. Adică, dacă ar fi să-l susţinem pe Jean-Paul Sartre, o cădere bruscă a conştiinţei în magic.

Titlul său, de care se bucură în mediul artistic, acela de regină a obiectelor mici, precum şi alintul din partea prietenilor, Dana Castelana, susţin împreună nu numai destinaţia unei simpatii deosebite, legitimă de altfel, ci şi apropierea afectuoasă de excepţia elegantă pe care creaţia sa o reprezintă. Tehnica originală de assemblage, folosită de ea, şi care cu greu ar putea fi numită sculptură, este seducătoare în primul rând datorită contradicţiei pe care se sprijină la bază; cum s-ar spune, un oximoron simpatic. Respectabilitatea, seriozitatea, cu care, în general, un artist atacă lumea, spre a o recrea conform puterilor, dorinţelor şi principiilor sale, se transformă la Ileana Dana Marinescu într-o insaţiabilă poftă de joacă. O frenezie a compunerii unui univers personal, particular, în care totul este circumscris ludicului. Un univers poate, datorită opresiunii amănuntului, la fel de halucinant ca şi acela celest, veritabil. Dar, urmare a unor savante manevre de învăluire semantică şi a unei neobosite alternanţe vizionare între nivelurile micro şi macro, el se opreşte tot acolo. Adică, la borna convenţiei. A jocului. Ceea ce, să recunoaştem, este cel puţin savuros pentru un artist serios şi matur: să se copilărească estetic.

Astfel, fleacurile de materie primă, de fapt insipide luate fiecare în parte, sunt dizolvate într-o magmă creativă primară, din care răsar plăsmuiri încărcate de o incontestabilă concreteţe: de la insecte graţioase, accesorii de îmbrăcăminte în foiţă de cupru sau păsări suspect de volatile, având în vedere materialul din care sunt construite, adică metalul, până la structuri antropomorfe bizare, snoave încărcate de înţelesuri hâtre ori apropouri epice grave ascunse, de pildă, în faldurile unui drapel imaginat în plasă de sârmă. Coerenţa fragmentarismului extras din aceste idei laminate este aşa de orgolioasă justificat şi sublimează atât de bine eforturile de bricolaj în colaj (tridimensional!), încât ne aminteşte replica unui personaj al lui André Makine: «Sunt aşa de perfect, încât va trebui să învăţ să greşesc.» În onirismul ei lucid, Ileana Dana Marinescu se ţine departe de orice eroare.

Schimbarea survine însă, deopotrivă, şi în consistenţa nălucirilor ce scotocesc imaginaţia artistei, şi în decorul de travaliu: în loc de trusa cu dălţi a sculptorului sau de paleta cu vopseluri a pictorului, pe bancul ei de lucru – impropriu zis, fiindcă este, de fapt, o măsuţă aflată lângă un fotoliu, în sufragerie – se găsesc foarfeci, patent, ciocan şi pastă de lipit. În acelaşi timp, nicio eboşă, niciun proiect, care ar putea însoţi lucrarea, nu poate fi previzionat. Totul este manufactură dintr-o singură respiraţie […].”

În articolul semnat de Maria Oprea (Asociaţia Liga Albanezilor din România) , intitulat Ileana Dana Marinescu: lumea sculpturilor din esență de parfum, descoperim o altă dimensiune a creaţiei sale:

„E o lume a magiei. Frumoasele prinţese cu trupuri din sticluţe de parfum şi podoabe din mărgele şi frunzuliţe te privesc trufaşe din ramele unor tablouri cu alveole minuscule, pline de taine vechi. Din clipă în clipă, te aştepţi să iasă Harry Potter şi să le atingă cu bagheta sa magică. Într-un colţ, artista Dana Marinescu supraveghează miracolul.

Casa artistei Dana Marinescu este un spectacol. Fiecare încăpere, perete sau colţ spune prin vocile micilor sculpturi inrămate câte o poveste. Este recitirea într-o altfel de lectură a unei lumi trecute, cu esenţă de parfumuri aristocratice. Gândul te duce la vremea străbunicilor şi a rochiilor cu crinolină, a evantaielor din dantelă şi a dulceţurilor fine. Totul recompune un univers de o feminitate năucitoare, de care te ataşezi definitiv. În rame de tablouri casetate, în colivii-adăpost, stau, privesc ori povestesc zeci de sticluţe de parfum devenite frumoase cochete în rochii de metal, fluturi din pietre şi mărgeluţe, ceasuri vechi, vulturi fabuloşi şi sifoane devenite regi. Agățate pe pereţi ca niște picturi, în cadre de lemn sau cutii, sculpturile Danei Marinescu pot fi încadrate în genul artei obiectuale sau decorative. De formaţie monumentalist, Dana Marinescu, acum în vârstă de 60 de ani, multipremiată la saloanele naţionale de profil, a abordat de-a lungul întregii ei activităţi toate genurile artelor plastice, de la pictura pe sticlă, în ulei, creaţii vestimentare, tapiserie, sculptură, până la arta obiectuală. «Tot ce-am acumulat în timp ca experienţă de viaţă s-a sedimentat şi a ieşit la suprafaţă. Nu mă mai mulţumea bidimensionalul şi am simţit nevoia să ies din pagină şi să trec la tridimensional.» Aşa au apărut frumoasele cu siluete din sticluţe de parfum şi depuneri galvanice, mici poeme plastice ale unei lumi întrupate din obiecte banale, vechi, cu valoare sentimentală. Parfum de cutie muzicală spune povestea a 8 sticluţe de parfum cu aripi din partituri muzicale, devenite note-păsări. Din arsenalul feminin este alcatuită o Nuntă barocă, unde pe cadre de lemn, într-o ramă, stau la masă mirele şi mireasa, iar mai jos nuntaşii sobri, întrupaţi din sticluţe de parfum şi podoabe metalice. Fluturi din sârme şi pietre semipreţioase Zboară din alveole, din lăcaşurile lor, pe cadrul ramei. Fragmente de scoici, corali sau frunze metalizate revin la viaţă sub forma unor insecte ce se aşează pe Ochiuri de geam, la lumină. Ceainicul sau banalul felinar capătă chipul gâzei care doarme pe capul acestor obiecte casnice. Banana metalizată conturează trupul unei găini insoţită de cocoşul ei (Cămin), vulturii-oameni ies şi intră din colivie arătându-şi armurile făloşi (Colivia), ceasuri cu aripi s-au așezat pe fereastra deschisa a ramei (Timpul ce zboară). Vin apoi Albă ca zăpada şi cei şapte pitici, Pădurea din frumoasa adormită, Cocheta, Stup cu gazetă de perete, Parada cochetelor, Insectar, Cochetele în vitrina din Herbert-Strasse, Fotografia străbunilor şi parfumul ei, lucrări de un inedit şi o frumuseţe cu totul aparte. Dana Marinescu demonstrează că nu trebuie să recurgi la coloşi monumentali pentru a transmite mari mesaje artistice, pentru că, iată, esenţele tari se ţin în sticluţe mici. Fiecare lucrare alcătuieşte un întreg univers artistic, uman şi spiritual, amprentat de spiritul ludic al autoarei lor. «Îmi place să mă bucur. Mi-ar plăcea să existe o lume mai veselă, mai prietenoasă! Cât despre lucrările mele, toate îmi plac! Toți sunt copiii mei. Noi artiştii suntem toţi câte un mic Pygmalion. Ne iubim lucrările!»”

O altă opinie ce potenţează dialogul vizual, scoţând în evidenţă o altă dimensiune a artei sale:

„Nu credeam că poate exista aşa ceva în Bucureşti, până când n-am trecut pragul casei din strada Matei Voievod în care locuieşte plasticiana Ileana Dana Marinescu. Imobilul este un muzeu al colecţiilor şi reuneşte cele mai diverse obiecte: de la ascuţitori, chei şi lacăte la icoane, jucării şi fluiere… Confesiunile Danei Marinescu sunt dintre cele interesante şi sincere, mărturisind o irezistibilă atracţie pentru lucrurile făcute de mâna omului…

Este uimitor cum, deşi formată ca artist monumentalist, Ileana Dana Marinescu se manifestă plenar în postura de artist al decorativului. Creatoarea dovedeşte o rafinată feminitate în tot ce produce. O ajută şi încântătoarea casă-muzeu, din care îşi extrage de cele mai multe ori temele. Pe care le găseşte la tot pasul, în fiecare cameră, pe fiecare perete, în fiecare colţ. Ileana Dana Marinescu este scenograful propriei locuinţe, regizorul propriilor colecţii. Este un demiurg delicat, într-o lume de fragilităţi…” (Marcela Gheorghiu, „Ziarul de duminică ”).

„Mulţi ani după absolvire, Dana Marinescu a făcut pictură pe sticlă, cu o mare fineţe a detaliului, în game de griuri colorate preţioase. Deşi tehnica picturii pe sticlă sau preferinţa pentru detaliu sunt proprii artei decorative, în cazul artistei este vorba despre cultivarea unei spontaneităţi şi a unei prospeţimi a liniei şi a culorii impuse de această tehnică. Din acest motiv afost asemuită cu Marc Chagall sau cu Juan Gris.

Fiind un spirit liber, aflat în căutări continue şi experimentând, din principiu, modalităţi de expresie plastică diverse, Dana Marinescu a continuat să îşi extindă arealul imagistic în tridimensional, găsindu-şi astfel propriul drum. După cum mărturiseşte artista, într-o zi, a început să i se pară insuficientă iluzia tridimensionalităţii picturii convenţionale, astfel încât, pornind de la o pictură ce reprezenta o femeie «cochetă» a extrapolat reperele deja existente aplicând peste lucrare elemente din recuzita reală a budoarului şi transformând pictura în obiect. Sticluţa de parfum va deveni un laitmotiv în lucrările ulterioare ale Danei Marinescu. Ea reprezintă un avatar al intimismului şi va căpăta conotaţii diverse, de la antropomorfism până la fabulos.

Căutările sale în domeniul obiectualismului au debutat cu peste zece ani în urmă şi, între timp, tehnica asamblării perfecte între materiale fundamental diferite, comparabilă cu cea criselefantină sau cu cele mai recente experimente din domeniul creaţiei vestimentare sau cea a bijuteriilor de autor, a devenit secretul atelierului Danei Marinescu. Obiectele sale îşi întrec condiţia de fragmente ready-made, fiind înnobilate de finisajele perfecte şi de preţiozitatea filigranului, iar cromatica şi dispunerea elementelor compoziţionale în spaţiu creează o iluzie apropiată de miniatura germană, în care personajele sunt substituite de creaturile fabuloase imaginate de artistă.

Prima expoziţie personală cu aceste obiecte asamblate din materiale diverse şi înnobilate cu metal, în special cupru s-a numit Bijuterii de perete şi a avut loc la Galeria Simeza din Bucureşti în 2004. În luna aprilie 2006, artista va ieşi pe simeze cu o nouă expoziţie personală numită Oul şi ale lui. Expoziţia va avea loc în preajma Sărbătorilor de Paşte la Galeria «Căminul Artei» – parter şi va fi vernisată de criticul de artă Adrian-Silvan Ionescu. Oul reprezintă forma primordială perfectă, atât funcţional cât şi simbolic. Asamblajele artistei, de dimensiuni mici repetă această formă până la epuizare sau până la eludarea semificaţiilor acestuia. Ele sunt de provenienţă diversă de la ou în sine până la obiecte aluzive. Preferinţa sa pentru monumentalitatea unor detalii construite cu precizie în miniaturi şi bijuterii, în special cele din Egiptul antic este vizibilă şi în lucrările din seria mai sus amintită.

Activitatea artistică a Danei Marinescu, prolifică şi expusă atât în ţară, cât şi în străinătate i-a dat posibilitatea să călătorească şi să viziteze tot felul de locuri, de unde şi gustul său pentru obiecte exotice sau pentru culturi diverse. Însă cel mai important loc este propria sa casă – habitat, muzeu, atelier – locul în care se simte cel mai bine şi în care poate să creeze netulburată.

Numită cu simpatie de apropiaţi «Dana Castelana», Ileana Dana Marinescu reprezintă tipul de artistă inconfundabilă, parcă desprinsă din imaginarul exotic al scrierilor lui Gabriel García Márquez, datorită bogăţiei detaliilor şi a eclectismului provenienţei acestora. Obiecte găsite, moştenite sau dăruite, toate şi-au găsit locul în inventarul său artistic şi operativ. Ele vin în completarea artei sale, dezvoltată pe mai multe paliere şi aflată într-o perpetuă transformare, precum plumbul în retorta alchimistului.” (Simona Vilău).

„Amestec de incandescentă naturaleţe şi nostalgie a livrescului , creaţia Danei Marinescu izvorăşte dintr-un motiv unic, specific truverilor provensali ai Franţei medievale; majoritatea lucrărilor sale respiră o trăire melancolică a strălucirii universale, de la bijuteriile ambientale, la sferele celeste ale spiritului.

Atmostfera micilor sale vieţuitoare este astfel una de celebrare a «sclipitoarelor vremuri trecute»– cum ar fi spus Lamartine – a acelor vieţi apuse din «vastele provincii ale Imperiului» (Lautréamont).

Artista rămâne acelaşi călător prin miresmele de trandafir şi ambră ale amintirilor; blând, suav, totdeauna graţios, spaţiul imaginar pe care creatoarea îl invocă seamănă cu o seră strălucitor luminată, ale cărei plante, de altfel puţin exotice, se lasă privite numai din exterior, ale cărei forme şi volume transparente urmează o invizibilă mişcare retractilă, interzicând contactul direct.

Altfel spus, un mic «regat» văzut prin hubloul memoriei, cucerind prin impresii, niciodată prin senzaţii. Crescută miniatural precum bonsai-ul japonez, fantezia Danei Marinescu sfârşeşte în plin vis al Naturii.

Asemenea manieriştilor italieni, parabola vizuală e asimilată naturii, într-o mişcare circulară, ficţionalul dominând treptele realităţii. Dana Marinescu propune un alt cod de lectură al obiectului, acesta fiindu-ne oferit prin simboluri stenic-revelatoare, metafora depăşind latura univocului, pentru a obţine valenţe plurivoce.

Cultivând o retorică plastică autonomă, având legile ei proprii de gravitaţie, creaţia sa implică o viziune singulară, unde analogia, simetria şi subtextul sunt principiile subterane ale edificiului expoziţional.

Natură eminamente reflexivă, Dana Marinescu îşi amplifică cu fiece manifest plastic interogaţiile, lăsându-se purtată ca altădată Suzanne Valadon, de fascinaţia povestirii, una care atestă o sentimentalitate gravă, obturată uneori de meandrele unui destin imprevizibil.

Eul fastuos şi elegant al artistei este însoţit pretutindeni, de acel vizionar ochi parnasian ce-i veghează evadările la porţile visului.” (Armand Steriadi, critic de artă, Dana Marinescu şi enigmatica nobleţe a timpului).

Biografie

Data nașterii: 17 mai 1944, Băileşti

Studii: Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, Bucureşti

Membră a Uniunii Artiştilor Plastici (UAP)

Tehnici: asamblaj, colaj, mică sculptură (în băi galvanice), pictură pe sticlă, email, ulei, grafică, design vestimentar.

Expoziții personale:

2010 – Micro-macro, Galeria „Anaid”, Bucureşti

2009 – Desprinderi. Invitaţi : Simona Vilău şi Mihai Coşuleţ, Galeria „Orizont”, Bucureşti

2009 – Semn de aer, Palatul Mogoşoaia

2008 – Oul și ale lui, Sala Radio, Bucureşti

2007 – Oul şi ale lui, Galeria „Căminul Artei”, Bucureşti

2005 – Artele focului 2004, Premiul Uniunii Artiştilor Plastici, Galeria Artis, Bucureşti

2004 – Bijuterii pentru perete, Galeria „Simeza”, Bucureşti

1999 – Fantezie în metal şi sticlă, Ambasada României la Bangkok, Thailanda

1998 – Expoziție, Galeria „ArTei”, Bucureşti

1997 – Sculptură mică şi pictura pe sticlă, Centrul Cultural Român, New York, USA

1996 – Expoziţie de artă decorativă, Galeria „Căminul Artei”, Bucureşti

1991 – Expoziţie de pictură pe sticlă, „Galeria Galateea”, Bucureşti

1986 – Expoziţie de design vestimentar, Teatrul Mic, Bucureşti

1986 – Expoziţie de pictură pe sticlă, Galeria „Căminul Artei”, Bucureşti

1976 – Expoziţie de pictură pe sticlă, Galeria „Sirius”, Sibiu

1976 – Expoziţie de pictură pe sticlă, Hotel Coral, Cap Aurora

1974 – Expoziţie de pictură pe sticlă, Casa de Cultură „Friedrich Schiller”, Bucureşti

Expoziții de grup:

2011 – Salonul de iarnă, Galeria „Orizont”, Bucureşti

2011– Salonul Metalului, Galeria „Orizont” Bucureşti

2011 – Salonul Naţional de Artă Decorativă, Ediţia a XII-a, Muzeul Cotroceni, Bucureşti

2011 – Salonul Sticlei, Galeria „Orizont”, Bucureşti

2011 – Salonul Bucureşti – Fantasme, Galeria „Căminul Artei”, Bucureşti

2011 – Salonul Naţional de Miniaturi Textile, Galeria „Orizont”, Bucureşti

2011 – 9+1 ferestre, Galeria „Veroniki”, Bucureşti

2010 – Anaid Art Gallery la Berliner Liste, Berlin, Germania

2010 – Salonul Bucureşti (Ediția a V-a) ,Orașul, Galeria „Căminul Artei”, Bucureşti

2009 – Salonul Mic Bucureşti (ediția a III-a) – Familia cuboid, Galeria „Căminul Artei” (etaj)

2008–2009 –Salonul de Artă – Galeria„Artis”, Bucureşti

2006 – Salonul Naţional, Galeria „Constantin Brâncuşi”, Parlamentul României, Bucureşti

2006 – Recipient, Galeria „Orizont”, Bucureşti

2006 – A V-a ediţie a trienalei de arte textile, Galeria „Artis”, Bucureşti

2005 – Ambient, Galeria „Veroniki Art”, Bucureşti

2005 – Expoziţia de miniaturi textile, Galeria „Artis”, Bucureşti

2005 – Premiul I al Uniunii Artiştilor Plastici pe anul 2004 pentru artele focului, Galeria „Artis”, Bucureşti

2004 – Recipient, Galeria „Căminul Artei” (etaj), Bucureşti

2003 – Pădurea din frumoasa adormită, Galeria „Căminul Artei” (etaj), Bucureşti

2003– Metalul, Galeria „Orizont”, Bucureşti

2003– Recipient, Galeria „Căminul Artei”,( etaj), Bucureşti

2003– Salonul de Artă Municipală, Galeria „Apollo”, Bucureşti

2002–2003 – Expoziţia de miniaturi textile, Galeria „Apollo”, Bucureşti, Premiul UAP

2002 – Shop Art, World Trade Plaza, Bucureşti

2002 – Salonul de Artă Municipală, Galeria „Apollo”, Bucureşti

2002 – Târgul International de Arte Vizuale, Teatrul Naţional Bucureşti

2001 – Salonul Naţional de Artă, Pavilionul Romexpo, Bucureşti

2001 – Târgul Internaţional de Arte Vizuale, Teatrul Naţional Bucureşti

2000 – Salonul de toamnă, Secţiunea „Apa” . Cele patru elemente: pământ, apă, aer, foc , Galeria „Simeza”, Bucureşti

2000 – Studio 8, GAMB, Galeria Municipiului Bucureşti

1999 – Salonul de Artă. Timp şi Anotimp, Muzeul Literaturii, Bucureşti

1998 – Bienala Internaţională de Arte Decorative a Focului, Bucureşti

1998 – Galeria „Hanul cu Tei”, Bucureşti

1998 – 12 artişti participanţi la expoziţii internaţionale în anul 1997, Galeria „Căminul Artei” (etaj), Bucureşti

1998 – Salonul de Artă Bucuresti, Galeria „Artexpo”, Bucureşti

1996 – Salonul Municipal de Artă, Teatrul Naţional Bucureşti

1996 – Professional Artists Show, Bucureşti

1994 – Salonul Naţional de Artă, Teatrul Naţional Bucureşti

1993 – Salonul Municipal de Artă, Teatrul Naţional Bucureşti

1989 – Cvadrienala de Arte Decorative, Sala Dalles, Bucureşti

1988 – Salonul Municipal de Artă Decorativă, Muzeul Naţional de Artă, Bucureşti

1987 – Salonul Naţional de pictură, Sala Dalles, Bucureşti

1987 – Trienala Naţională de Artă Decorativă, Sala Dalles, Bucureşti

1978 – Cvadrienala de Artă Decorativă, Erfurt, Germania

1977 – Ex-Libris, Galeria „Elena Farago”, Craiova

1977 – Expoziţie de pictură de grup, DCS, Bucureşti

1976 – Salonul de Artă Decorativă, Atena, Grecia

1976 – Ex-Libris, Galeria „Căminul Artei”, Bucureşti

1976 – Portret, Atelier 35, Cluj-Napoca

1975 – Portret, Atelier 35, Galeria „Orizont”, Bucureşti

1975 – Bienala Tineretului, Ateneul Român, Bucureşti

1975 – Portretul femeii în arta plastică, Muzeul Simu, Bucureşti

1973 – Trienala de Arte Decorative, Sala Dalles, Bucureşti

1968 – Salonul Tineretului, Sala Dalles, Bucureşti

1967– Salonul de Artă Decorativă, Galeria „Orizont”, Bucureşti

Cronici în ziare, reviste, Radio și TV:

Andei Pleşu, Adrian Silvan Ionescu, Aurelia Mocanu, Olivia Nitis, Doina Mindru, Ilinca Ciobanu, Mihaela Patrichi, Radu Ionescu, Virgil Mocanu, Dorana Coşoveanu, Vasile Florea, Maria-Magdalena Crişan, Roxana Păsculescu, Viorica Ghiţă Teodorescu, C. Vişan. Cristel Topescu, Anda Raicu, Paul Cornel Chitic, Alexandru Bunescu, Alina Cambir, Viorica Buică, Cristiana Bota, Francois Pamfil, Rodica Irimie-Fota, Alexandru Lungu, Simona Nastac, Simona Vilău, Raluca Porcisanu-Băloiu, Maria Oprea, Oana Turcu, Ana Amelia Dinca, Florena Dobrescu, Paula Romanescu, Gabriela Eftime, Cristina Anghelescu, Augustin Macarie, Erem Melike Roman, Alice Mănoiu, Anca Pedvis, Birgit Fischer, Gert Fabritius, Claus Stephani, Cecilia Ceorge Podani, Victor Niţă, Maecela Gheorghiu, Mihaela Helmis, Pompiliu Kostas Rădulescu, George Stoica, Violeta Ion.

Referinţe:

Enciclopedia artiştilor contemporani români, vol. II, Editura Arc, 2000

Encyclopedia Hubners „Who is Who”, 2006 şi 2007

Lucrări în colecţii particulare din România, Germania, Franţa, Olanda, Belgia, Norvegia, Finlanda, Elveţia, Marea Britanie, Africa de Sud, Thailanda, SUA.

Grupaj realizat de Pușa Roth