Elegie la plecarea lui Corneliu Ostahie

Corneliu-Ostahie

Ne-am întâlnit, nu cu multă vreme în urmă, la reuniunea celor care, mai vechi sau mai noi, trebăluisem întru ale gazetăriei la fosta „Scânteie a tineretului” şi apoi la „Tineretul liber”. La despărţire, ne-am spus, aşa cum se spune ca între noi, prietenii de-o viaţă: „Bine, bătrâne, ne auzim la telefon şi vedem cum facem ca să ne vedem”.

Din nenorocire, nu a fost să fie aşa… Doamna Neagră, care loveşte nemilos, fără să aleagă, hotărâse altfel. De ieri, 11 octombrie 2015, despre Corneliu Ostahie ea ar vrea să vorbim folosind acel nenorocit timp trecut. Mă întreb, însă, dacă despre Cornel Ostahie, Omul, Scriitorul, Iubitorul de Artă şi, mai presus de toate Prietenul, vom putea vorbi, vreodată, la timpul trecut? Peste poate, aşa ceva!… Continuă lectura „Elegie la plecarea lui Corneliu Ostahie”

Litera 13

litera 13

În prezenţa unui numeros public, astăzi, marți, 27 ianuarie 2015, Biblioteca Judeţeană „Panait Istrati” din Brăila – sala „Fănuş Neagu” a fost gazda unui eveniment cultural de marcă. Începând cu ora 17.00, au fost lansate „Mişcarea Literară” şi Revista Literară „Litera 13”, avându-i ca membri fondatori pe: Mihai Vintilă, Dragoş Ionescu, Virgil Andronescu. Director onorific: Ion Bălan. Redactori: Dragoş Ionescu, Virgil Andronescu, Armanda Filipide, Dumitru Anghel, Hugo Mărăcineanu. Secretar de redacţie: Iordache Alexandrina.

colectiv redactie Litera 13

Colectivul de redacție al revistei „Litera 13”

Mişcarea îşi propune editarea unei antologii, promovarea culturii locale, precum şi legături permanente cu românii de pretutindeni.

Maria Timuc sau Despre Timpul care se schimbă în Cântec

maria timuc poeme

„Maria Timuc vibrează de dragoste ca o creangă de vişin crescut pe mal de râu. […] Sub fruntea ei Timpul se schimbă-n Cântec.” (Fănuş Neagu)

cronica literara liber sa spunNu este câtuşi de puţin întâmplător dacă Maria Timuc – titulara, în Jurnalul Naţional”, a unei rubrici de o densă ideaţie şi forţă emoţională – scrie despre „setea de a ne întoarce la propriul suflet”. Notaţiile sale jurnalistice ascund, mai bine zis divulgă o poetă de o cu totul aparte înzestrare. Fapt ce mi-a fost confirmat de lectura cele două cărţi de poezie – Oul de lut, urmată de Şi… Dumnezeu Dumnezeieşte pe aici*) – despre care, după ce le-am citit cu emoţie şi cu încântare, socotesc de cuviinţă să scriu aceste câteva cuvinte.

Prima idee care îmi vine în minte, încercând o definiţie a poesis-ului Mariei Timuc, este aceea a unei filiaţii lirice, a unei descendenţe sub semnul unui mare poet, din păcate aproape necunoscut generaţiilor mai tinere; l-am numit pe Alexandru Phillippide. Nepotolita şi neascunsa aventură a poetei de a se întoarce „la propriul suflet” trimite la minunatul poem Căutătorul: „Şi când din lungi peregrinări / Te-ntorci pe căi de raze şi de unde / În lumea dinăuntru a inimii profunde, / Tot mai găseşti acolo întrebări.”

Nu altceva încearcă Maria Timuc: „În nemişcare când eu sunt ce sunt?/ şi pleoape grele când închid / în mine / s-adorm senzaţii nalte cât un fum / şi când privesc din ce privire vine / lumina / lui acum?” (În nemişcare când eu sunt ce sunt?) Sau: „În creierul meu când dorm / un alt Eu / creier / străbate / universuri cercuri / de singurătate.” (Perfecte cercuri universuri de singurătate).

Maria timuc poezie cronica de serban cionoff

Maria Timuc

Departe de a fi doar o voită depărtare de lume, singurătatea poetei este un spaţiu al regăsirii şi al piederii unui târâm magic unde nici gândul nu cutează să gândească şi nici visul nu se încumetă să viseze. Cuvintele înseşi se vorbesc neîntrerupt pentru a se ascunde apoi în cuvinte pe care se teme şi, deopotrivă, se îndeamnă a le rosti: „Să vorbim cuvinte, / să ne cuvântăm / Scăldătoare peste margini clare / Marginile-n soare.” (Să vorbim).

În această vorbire a sinelui cu sine, iubirea devine o neîmpăcată căutare de consonanţe interioare, de apropieri sub semnul recunoaşterii şi al contopirii în Zodia Absolutului şi a Armoniei Cosmice: „Te iubesc până la capătul tuturor iubirilor / Cu sufletele pământului şi cu sufletele cerului / şi cu sufletele planetelor / şi ale cometelor valsurilor în spaţiu şi cu Dumnezeu / te iubesc / EU.” (Mirosul unui vis de fragă).

Poeta se caută, se pierde şi iarăşi se regăseşte pe sine într-o profundă recluziune cu irezistibilă forţă magică: „Și iar te iubesc / în înfrunzire cresc /cum pot copacii doar / să-şi facă-n frunze car / cu roţi mari ce se-nvârt / în pământ / şi iar îmi fac birjar / să-mi mâne acest car / prin toamna ce-şi ascunse / roţi de iubire-n frunze. // Și iară te iubesc / şi mă zăresc/şi mă-nfrunzesc / în lăuntrul unui copac / singură.” (Şi iar te iubesc).

carmen-simon-flack-melancolie

Carmen Simon Flack, Melancolie

Într-o asemenea alcătuire regăsim adevărata lume a Mariei Timuc şi a poeziei sale aflate sub adagiul lui Michelangelo: „Iubirea este aripa dăruită de Dumnezeu sufletului pentru ca să urce până la EL.” Acest Dumnezeu căruia Maria Timuc i se încredinţează cu toate dorinţele şi întrebările sale: „Astă seară îi dau lui Dumnezeu toate problemele mele. / Îi dau li Dumnezeu tensiunea, frământarea, toate gândurile mele de îndoială, de teamă sau de nelinişte.”

În acest fel, adagiul lui Michelangelo devine crez şi chezăşie pentru vis şi neodihnă a cuvintelor, un crez pe care Maria Timuc îl tălmăceşte într-o poezie memorabilă: Şi… Dumnezeu Dumnezeieşte pe aici. Iată: „Nu sunt izvoare prin ţepii de arici / Nici respiraţii în soare şi totuşi / Dumnezeu / Dumnezeieşte pe-aici. // E-atâta mişcare în liniştea încremenită / pe coarnele cerbilor / dimineaţa / şi mică e Marea şi mare-i aripa libelulei / în ziua-i cât viaţa. // Nu ţipă pescăruşii vorba de copii / când fac arcuri sub mâinile-ntinse de soare / nu-i noaptea o floare / totuşi / deschide petale şi-n ele cresc somnuri / adânci pentru adâncurile fântânilor / viitoare. // Atâta praf trăieşte, nu ştiu cum, pe prichici / pe sub tălpi de vierme şi sub tălpi de copil / şi Dumnezeu Dumnezeieşte pe aici / zâmbind un zâmbet nalt şi un zâmbet mai umil / nici şarpele nu ştie / luna cum lumina ei în vreji de magneţi / atinge paşi de «feţi». Şi despre soare spun / o mie de cuvinte / cum atinge zvâcnirea unui vis fierbinte / totuşi / nu ştie nimeni / de ce. // Cum / când sunt urme de mângăiere şi urme de bici / Dumnezeu / Dumnezeieşte pe aici?” (Şi… Dumnezeu Dumnezeieşte pe aici).

Această dureroasă şi înfiorată trecere de la afirmaţia de început: „Şi… Dumnezeu Dumnezeieşte pe aici” la întrebarea finală: „Dumnezeu / Dumnezeieşte pe aici?” ne dă cheia aventurii unice şi răscolitoare a Mariei Timuc, poeta pentru care „Timpul se schimbă-n Cântec”, aşa spunea Fănuş Neagu, acest Maestru între Maeştrii mereu aflaţi în căutarea cuvântui care să trezească la viaţă cântecul ce îl aşteaptă, visând, în lucruri.

Aventură, pe care Maria Timuc o numeşte „Iubirea ca motivaţie a tot ce facem.”

Şerban Cionoff

*) Oul de lut, versuri de Maria Timuc, Editura Diacon Coresi (f.a.)

Maria Timuc, Şi… Dumnezeu Dumnezeieşte pe aici, Editura Diacin Coresi, 2001.

Lecția de invidie a lui Nichita Stănescu

bogdan calciu nichita stanescu desen in tus

Bogdan Calciu, Nichita Stănescu, desen în tuș, 2013

Când inimoșii mei prieteni de la VIP m-au întrebat pe cine aș vedea nimerit să depene câteva amintiri despre Nichita Stanescu, nici nu bănuiam că voi ajunge așa de repede la vorba lui George Călinescu: „Se apropie de mine cei care fug de mine”.

Nu încape îndoială, despre Nichita Stănescu se vor găsi destui inși gata să scrie despre o escapadă bahică petrecută împreună cu poetul Necuvintelor, după cum nu vor lipsi veleitarii care etalează peste tot o recomandare scrisă și iscălită (de voie-de nevoie?) de către însuși „Îngerul blond” și în care se vorbește (neapărat) despre vulcanul de lirism ce sta să erupă.

antimetafizica aurelian titu dumitrescu nichita stanescuÎntrebarea este: câți mai sunt, astăzi, cei care l-au cunoscut cu adevărat pe Nichita Stănescu și ar putea să scrie despre adevăratul Nichita Stănescu?

Desigur, prima și cea mai necruțătoare triere a făcut-o însuși Timpul. Nu mai sunt Fănuș Neagu și Mircea Micu, spre a nu pomeni decât doi dintre cei care ar fi putut depune mărturie despre Nichita Stănescu. Urmează, însă, și alte pricini ținând, nu neapărat!, de sfera Idealului Estetic și Moral al Artei.

Lucrul acesta nu trebuie să ne mire prea mult, de vreme ce, generos și risipitor, Poetul însuși a cultivat o falangă de companioni de ocazie (na, că era să le spun mai direct: de țuțări!). I-a aciuiat și i-a ținut pe lângă el, i-a lăsat să-i ciugulească din palmă și de aceea nici nu trebuie să ne mai mirăm atunci când vedem circulând niște băsneli cu pretenții de contribuții documentare la istoria literaturii române contemporane.

Pe de altă parte, viața de zi cu zi a omului Nichita Stănescu a fost plină de episoade pitorești, de picanterii și de isprăvi care i-au acreditat legenda unui boem definitiv și irevocabil. Iar de-aici și până la clișeul de consum pentru puțina pricepere a semidoctului de profesie nu a mai fost decât un pas…

Întrebarea este: „Acesta să fie, cu adevărat, Nichita Stănescu?” Răspunsul categoric este: nicolae labis si nichita stanescu„NU!”.

De parcă ar fi bănuit el însuși încurcatele cărări către mai dreapta înțelegere a Omului și Operei, Nichita Stănescu însuși a gândit și a dus la bun sfârșit, dimpreună cu mai tânărul său confrate, Aurelian Titu Dumitrescu, Antimetafizica, o carte unică prin tulburătoarea sa lecție.

Și, de parcă ar fi bănuit că nu îl vom înțelege cu o dreaptă, meritată măsură, Nichita Stănescu însuși ne-a oferit o impresionantă lecție despre ceea ce înseamnă raportarea la o personalitate de geniu cu care ai avut șansa astrală de a fi contemporan. Mă refer la felul în care autorul celor 11 elegii l-a privit pe Nicolae Labiș. De obicei, mai toată lumea face trimitere la vorbele lui Nichita: „Nu-l iubeam (pe N. Labiș, n.n). Eram topit de ură.” Din discreție sau din alte pricini, se omite, însă, propoziția care urmează: „Fusese îndrăgostit de femeia pe care o iubeam.” Citește integral în Revista VIP, 31 martie 2013.

Șerban Cionoff

Pavel Perfil, o viață în serpentine

pavel perfil

amintiriNici nu am intrat bine în noul an că, iată!, Doamna cu Coasa a venit să lovească, încă o dată. Şi nu a ales pe oricine, ci pe Pavel Perfil, pe Pafka, lipoveanul cu inimă de aur şi cu un rar har al cuvântului. Cu Pafka tributul pe care îl plătim lumii umbrelor noi, cei a căror tinereţe s a legat de fascinanta şi nedezminţita noastră citadelă de boemă numită (strict administrativ) redacţia ziarului „Scânteia tineretului”, se încarcă tot mai dureros: Mihai Ungheanu, Aurel Perva, Ion Strugariu, Alexandru Stroe, C. R. Constantinescu, Nae Militaru, C. Stan, Laurenţiu Olan, Ileana Podoleanu, Cristina Balint, Nicolae Ghelase, George Ecliserescu, Dragomir Magdin – binecuvântată fie-le, în veci amintirea! – sunt nume cu care generaţia mea a scris şi a iscălit, cu binele şi cu mai puţin binele faptelor noastre, o pagină de gazetărie adevărată pe care numai nişte viteji de după război o pot expedia prin câteva clişee ce se vor sentinţe. Scrisul lui Pavel Perfil este, el însuşi, dovada că, dincolo de toate relele ce sunt legate de acele timpuri şi aşezări de lucruri, talentul autentic răzbate şi rămâne.

Cu Pafka m-am întâlnit pentru prima oară (se putea altfel?) în cafeneaua „Albina”, vis-à-vis de serban cionoffArhitectură, una dintre acele splendide academii ale voioasei, liberei cugetări din neuitata vreme a boemei studenţeşti din anii ’65–’71, alături de „Tosca”, „Katanga”, „Turist”, „Tomis” ori „Tic Tac” şi, fără doar şi poate, de „Pisica epileptică”, locantă aflată în spatele Facultăţii de Drept, aproape de Calea Plevnei, pe care, probabil foarte curând, o vor rade buldozerele pentru viitorul bulevard ce va lega Piaţa Victoriei de Palatul Parlamentului. Descindea din Mahmudia, tărâmul tainic al Deltei şi poate de aceea paşii l-au purtat direct către Uriaşul Blond, Nenea Fănuş Neagu, el însuşi născut în Ţinutul Chirei Chiralina. Nea Fănuş a fost cel care i-a cetit prima oară slovele şi tot Nea Fănuş i-a dat, lui Pafka, cuvântul de trecere către slova tipărită, la „Amfiteatru” (seria Ion Băieşu) şi la „Luceafărul”.

Dar, anii cei mai mulţi şi mai plini de întîmplări de neuitat i-am petrecut cu Pafka în redacţia „Scânteii tineretului”, el – la secţia industrie, eu – la propagandă. Avantaj eu!, fiindcă sălăşluind în acelaşi birou cu secţia sport a gazetei, ne a fost dat marele privilegiu de a primi, cel puţin o dată pe săptămână, vizitele lui Nea Fănuş, cel care ne-a şi botezat: „secţia propagandă şi sport, egal secţia capul şi picioarele”.

fanus neaguÎn istoria nescrisă a presei acelor ani şi, desigur, a boemei sale aferente, numele lui Pafka Perfil trebuie, neapărat!, scris cu litere mari şi apăsate! Fiindcă, uriaşul şi blajinul lipovean a fost şi va rămâne, pe rând sau laolaltă, autorul şi eroul unor întâmplări de un haz neasemuit. Fiecare, în felul ei şi toate la un loc, nevinovate şi spumoase bobârnace directe către anumite Feţe grele ale prostiei cu ştaif şi ale suficienţei agresive care dominau cam multe paliere ale puternicilor vremii.

O asemenea ispravă o aflu chiar în aceste zile pe pagina unui distins scriitor, deşi trebuie să spun că este doar o variantă… apocrifă a istorisirii. În realitate, lucrurile au stat cam aşa: pe la începutul anului 1975, Pafka este trimis „pe teren” la Teleorman. După o riguroasă documentare – pentru un articol, neapărat, critic! –, urmată de o copioasă masă tovărăşească pe măsură, Pafka şi-a adus aminte că este de serviciu, cap limpede, la ediţia la zi a ziarului. Uşor de zis, greu de făcut, fie şi pentru „amănuntul” că starea euforică avansată în care Pafka se afla nu îi permitea să folosească serviciile CFR-ului. Până la urmă, s-a găsit soluţia, a fost trimis spre Capitala scumpei noastre patrii cu… un excavator!

O dată ajuns la „Casa Scânteii”, Pafka şi-a dat seama că datorită pasului său uşor legănat spre foarte ezitant îi va fi foarte greu să intre pe poarta corpului B al citadelei presei de partid. S-a urcat, atunci, în bena excavatorului, plus paporniţa cu merinde şi cu udătură cu care fusese cadorisit, arărându-i şoferului o anume fereastră de la etajul III. Care fereastră era fix cea de la cabinetul lui E. F., redactorul şef al ziarului, un om inteligent, dar, din păcate, obtuz, rigid. Lesne de înţeles mirarea (ca să nu spun altfel) insului când s-a trezit cu Pafka subit catapultat în birou. Care Pafka, în timp ce îşi culegea de pe podele merindele risipite, raporta solemn: „Să trăiţi, şefu’! Am venit la cap limpede!”

Până în zori a făcut naveta E. F. între biroul său şi camera de protocol unde Pafka fusese condus spre a se reface. A urmat, a doua zi, o şedinţă de analiză a muncii, care spre satisfacţia cvasi-generalizată nu s-a soldat cu nicio sancţiune, întrucât şeful nostru direct, poetul A.I. Zăinescu (Conu Alecu) a edictat: „Pafka a cedat nervos, din cauza dificultăţii subiectului documentării!”

Poate câtuşi de puţin întâmplător, de numele lui Conu Alecu se leagă multe dintre isprăvile găştii noastre de boemi, el fiind, prin calitatea sa de redactor şef al ziarului şi de şef direct al celor mai mulţi dintre noi, proteguitorul „din umbră” al acestor giumbuşlucării. Într-o duminică, trebuia, musai, să facem nişte planuri de muncă pentru „sus”, adică pentru secţia de presă a C.C. al P.C.R. De prisos să spun că mai nimeni nu avea chef de aşa ceva, cu atât mai puţin Conu Alecu. Drept pentru care ne-a adunat în birou, a pus pe masă portretul „Tovarăşului” şi a tunat: „Mi-e ruşine să mă uit în ochii secretarului general al partidului.” Văzând stupoarea ce se citea pe feţele noastre, a continuat în crescendo teatral: „Cum să îi răspund tovarăşului Nicolae Ceauşescu dacă mă întreabă cum justific diferenţa de salarii dintre mine şi voi decât că sunt singurul vostru cititor la câte lozinci tâmpite scrieţi?”

Aflat undeva, spre capătul mesei, Pafka a scâncit: „Şefu’, daţi-ne, mie şi lui Cionoff, diferenţa aia, că pe urmă mergem noi cu ea la Hanul Prahova, o transformăm în votcă şi vă scăpăm de complexe.” De prisos să mai spun că s-a ales praful şi de şedinţă şi de planurile de muncă!…

casa scinteii

Casa Presei (fostă Casa Scînteii)

Multe, foarte multe ar mai fi istorisirile în care Pafka este erou de năzdrăvănii şi trebuie să spun că (şi) pierderea sa este un motiv în plus să isprăvesc mai repede volumul de amintiri din şi despre boema anilor ’65–’90.

Sincer vorbind, nu ştiu ce încheiere să dau acestor cernite rânduri, drept pentru care aleg acest tulburător mesaj cu care prietenul meu, Ştefan Mitroi, a răspuns veştii despre moartea lui Pafka: „Doamne, ce ai de gând? De ce ne împuţinezi atât de repede şi în chip atât de nemilos? Răspunde? De ce?”

Acum, după o viaţă petrecută „între serpentine”, aşa cum spune şi titlul uneia dintre cărţile sale, Pavel Perfil s-a dus să se odihnească puţin. Şi poate că, acum, îl întreabă pe Nea Fănuş: „Dar pe aia, când l-am bătut în redacţie pe şeful meu de secţie, cam nătântot şef, ţi-am povestit-o?”…

Șerban Cionoff

„Literatorul”, ianuarie–februarie 2013

 

Constantin Virgil Negoiţă: Alt fragment dintr-un jurnal de lectură

Vetiver, Portalul Scriitorilor Româno-Americani din New York / Romanian-American Writers in New York publică articolul semnat de Constantin Virgil Negoiţă: Alt fragment dintr-un jurnal de lectură.

Profesorul Constantin Virgil Negoiţă trăieşte de peste trei decenii la New York, unde predă matematici superioare la prestigioasa universitate Hunter College din Upper East Side. În Statele Unite a început să scrie proză. „Pullback (1986), Cybernetic Conspiracy (1988), Connections (1990), Implications (1994), Fuzzy Sets (2000), cele cinci romane pe care le-a publicat până acum sunt în engleză, opţiune ce reduce potenţialul public românesc, dar care deschide posibilităţi asociative de altă natură. Adoptând topica şi stilul limbii engleze, dar pe un fond creativ ce vine din altă parte, atât lingvistic, cât şi tematic, Negoiţă intră automat într-un regim de expresie interstiţial, cu graniţe literare elastice.” (Cosana Nicolae, „România literară”).

Alt fragment dintr-un jurnal de lectură

De curând am citit un interviu luat scriitorului muribund Fănuș Neagu, în care spunea că: „De când lumea românească s-a împărțit în miliardari și disperați, coloanele de rezistență ale neamului românesc sunt atacate violent de pretinse elite ale culturii ticluite după porunci din afara țării…

Un grup de comando, bine conturat și plătit, susținut de un grup de lingușitori mituiți cu posturi media, universități, institute de cultură, cu burse, bani sunători, decorații etc., duce o bătălie purtată pentru impunerea unei noi scări a valorilor. […]”

Sincer să fiu, mi-ar fi plăcut să se fi înşelat.

Dar nu a fost să fie aşa.

Îmi aduc aminte că într-una din seri, mă aflam în faimoasa clădire Altman, la intersecţia dintre strada 34 şi Fifth Avenue, unde ţineam un seminar cu studenţi ai unui program doctoral, când am văzut afişat anunţul unei piese de teatru, cu un titlu îngrozitor. Fuck you Romania urma să fie jucată, cu trei actori, peste o jumătate de oră, în amfiteatru, jos la parter.

Institutul Cultural Român, înfiinţat de curând, cu personal proaspăt, pornea o proaspătă ofensivă, pentru a intra în corul ţărilor avansate, adresându-se unui public „american”, într-o mare universitate americană, din centrul lumii.

Intru în sală. Plină. Oameni bătrâni. Feţe necunoscute. Altele decât cele de pe vremea când Institutul era numai Fundaţie şi româno-americanii erau consideraţi suficient de americani. Acum, bătrânii troţkişti ai Regatului României, savurau înjurăturile semnate de o domnişoară formidabil de tânără, în plină lansare.

Iată, în fine, o atitudine proaspătă, mi-am spus eu, uluit de siguranţa acestei tinere anti, care ştia bine ce vrea. Sigur că da, clientul nostru, stăpânul nostru.

Oameni de treabă, ce plecaseră de acolo de mult, după multe necazuri, pentru că nimeni nu pleacă de bine, erau răzbunaţi în tăcere, cu ochii în lacrimi, pentru că, orice s-ar zice, e mai bine să fie târziu decât niciodată.

De atunci am rămas dus pe gânduri.

Constantin Virgil Negoiţă

New York, septembrie 2012

Interviu cu scriitorul Constantin Virgil Negoiță, de Pușa Roth, difuzat la Radio România Actualități, 31 ianuarie 2010, pe site-ul pusaroth.wordpress.com, pagina Interviuri

„Echipa de zgomote” de Fănuş Neagu, în premieră la Teatrul Național Radiofonic

Luni, 6 februarie 2012, la ora 11.00, la barul Ramada-Majestic de pe Calea Victoriei din Bucureşti, Teatrul Naţional Radiofonic vă invită la audiţia premierei Echipa de zgomote de Fănuş Neagu. Adaptarea radiofonică și regia artistică: Mircea Albulescu. În distribuţie: Ion Caramitru, Maia Morgenstern, Constantin Dinulescu, Marius Manole, Ilinca Goia, Costina Ciuciulică, Mihai Calotă.

Publicată în 1970 la Editura Cartea Românească, distinsă cu Premiul pentru dramaturgie al Uniunii Scriitorilor din România, jucată în 1985 la Teatrul Giulești – Sala Majestic din București, piesa Echipa de zgomote de Fănuş Neagu cunoaște acum o variantă radiofonică remarcabilă, sub bagheta maestrului Mircea Albulescu, o punere în undă percutantă și în același timp tulburătoare, emoționantă și totodată încărcată de cruzime, proiectând în planul realului, dar și în planuri simbolice, drame de familie, impulsuri, instincte, pasiuni, aspirații frânte.

Povestea unei familii angajate într-un studio cinematografic pentru a produce zgomote devine pretext al unor dezvoltări auditive elaborate și minuțioase, amestec de realitate și imaginație, de fapt cotidian și stranii întâmplări din trecut, evocate pe calea memoriei. Secrete cumplite, nelegiuiri, înșelăciuni ies la iveală în dialogul crud, direct, tensionat, semn al unui univers tragic. Amintirile invadează prezentul, la fel cum simbolurile invadează această dramă poetică modernă, cum a fost catalogată piesa. Personajele produc zgomote fără a ști însă pentru cine și astfel, în țesătura dramatică se insinuează stranietăți, accente kafkiene, iar ratarea individuală, destrămarea sufletească, dezrădăcinarea devin inevitabile.

Viziunea radiofonică are energie și dramatism, accentuează inteligent derizoriul vieții personajelor, disperarea, încordarea, deziluziile, incomunicabilitatea. Totul este formulat cu vigoare și claritate, în tonuri vii, alcătuind o realitate sonoră bogată în sugestii și simboluri.

Redactor: Domnica Ţundrea. Regia de studio: Janina Dicu. Regia muzicală: George Marcu. Producția și regia tehnică: Vasile Manta.

Premiera radiofonică a spectacolului Echipa de zgomote de Fănuş Neagu va avea loc sâmbătă, 11 februarie 2012, la ora 23.00, la Radio România Actualităţi.