Clasicii dramaturgiei universale: „August Strindberg: alchimia visului”

Centenar August Strindberg

Duminică, 27 mai 2012, la ora 19.00, la Radio România Cultural, Teatrul Național Radiofonic vă invită să ascultați emisiunea August Strindberg: alchimia visului din seria Clasicii dramaturgiei universale. Realizatori: Pușa Roth, Costin Tuchilă, Vasile Manta. Data difuzării în premieră: 24 septembrie 2000.

În 14 mai a.c. s-au împlinit 100 de ani de la moartea scriitorului suedez August Strindberg (n. 22 ianuarie 1849, Stockholm).

În emisiunea din seria Clasicii dramaturgiei universale puteți asculta comentarii referitoare la biografia și opera lui Strindberg, un amplu interviu cu Dan Grigorescu, realizat în septembrie 2000, fragmente de piese (Domnișoara Iulia, Tatăl, Dansul morții).

„Decenii în şir opera lui Strindberg a fost prezentată de istoria literară dintr-o perspectivă simplificatoare. Până prin anii ’50–’60 ai secolului al XX-lea, ea era pusă exclusiv în legătură cu influenţa pe care împreună cu pictura norvegianului Edvard Munch, contemporan cu el şi ilustrator al operei lui Strindberg, sau inspirându-se din aceasta, a exercitat-o asupra literaturii europene la cumpăna celor două veacuri, determinând printre altele apariţia expresionismului. Strindberg era înregistrat, aşadar, în primul rând ca un precursor al expresionismului. Dar abia către sfârşitul anilor ’40, la un secol de la naşterea dramaturgului, două studii monografice apărute concomitent, unul al istoricului literar englez, Elizabeth Sprigge, celălalt al francezului Maurice Valency, au revelat lărgimea orizontului său tematic şi stilistic.

După cum se ştie, Strindberg provenea dintr-o familie de burghezi înstăriţi – mama fusese însă slujnică într-o crâşmă. Povestirea autobiografică de o mare intensitate tragică Fiul slujnicei l-a făcut cunoscut nu numai Scandinaviei, ci întregii Europe occidentale. De altminteri se cuvine să observăm că după numai 13 ani ea era tradusă şi în româneşte în paginile unei reviste de la Iaşi. Strindberg, care debutase relativ târziu, după ce fusese ziarist, institutor, bibliotecar la Stockholm, corespundea într-un fel imaginii pe care sfârşitul de secol şi-o făcea despre scriitorii vremii. […]” (Dan Grigorescu)

 ***

 „Un surâs în mizerie sugerează existența unei speranțe și situația se prezintă altfel decât fără speranță. Așa e drumul. Eu pun numai câteva flori pe el.”

„Meditez astfel la viața mea: este posibil ca toate ororile trăite să-mi fie prezentate ca pe o scenă, permițându-mi astfel să devin dramaturg și să descriu toate stările de suflet și toate situațiile. Dramaturg am fost deja la 20 de ani, dar dacă viața mea ar fi decurs liniștită și fără probleme, n-aș fi avut nimic de descris.”

„Seara, o rază de lumină verde a căzut de la lampă pe pieptul meu, urmărindu-mă peste tot unde mă duceam. Oare va veni lumina pînă la urmă?”

„Când stau liniștit acasă, sunt în pace. Dar când ies puțin printre oameni, începe infernul.”

„Singur, trist, am plâns mult. M-am gândit că viața mea mi-a jucat o farsă plină de cruzime, că își bate joc de sentimentele noastre cele mai bune. Viața? O înșelătorie.”

Am plâns atâta încât ochii mei au pălit în exterior, în timp ce în interior sufletul meu a fost spălat.” (August Strindberg, Jurnal ocult)

 

Picturi de August Strindberg

 Vezi și Delia Nartea și Șerban Gomoi în „Domnişoara Iulia” de August Strindberg

„Șapte vaci slabe” de Emil Lungeanu, la Clubul Dramaturgilor

Clubul Dramaturgilor oferă prilejul de a asculta luni, 26 martie 2012, ora 18.00, în Sala Oglinzilor de la Uniunea Scriitorilor din România (Calea Victoriei nr. 115, București) piesa Șapte vaci slabe, farsă de Emil Lungeanu, spectacol dedicat anului Caragiale.

Adaptarea și regia: Mihai Lungeanu.

Interpretează: Constantin Cojocaru, Petre Lupu, Mihaela Teleoacă.

Spectacolul-lectură va fi urmat, ca de obicei, de discuții critice.

Din Bucureștiul de altădată: O farsă celebră

Este știut faptul că bucureştenii se caracterizează şi prin predispoziţia aproape permanentă pentru glumă, farsă sau vorbă de duh, chiar dacă de cele mai multe ori fac doar haz de necaz. Vă rețin atenția cu o farsă celebră din Bucureştii de acum aproape un veac și jumătate, farsă care a făcut istorie.

Pe vremea aceea, în Bucureşti, trăia un mare negustor, Nicu Creţeanu, om înalt, voinic, mare gurmand şi care nu circula niciodată pe jos. Bogat şi deschis la pungă, avea o sumedenie de prieteni. Cunoscându-i plăcerile şi dar ambiţiile, prietenii săi au pus la cale o întreagă comedie.

Astfel, într-o zi, Nicu Creţeanu intră la birtul Hugues, pentru a lua masa de prânz și văzu în galantar un platou plin cu raci de toată frumusețea. Frecându-şi mâinile de poftă, ceru ca platoul cu raci să fie dus la masa lui.

– Nu se poate, coane Nicule, îi răspunse şeful de sală, racii sunt deja comandaţi.

– Cum adică? Cine i-a luat?

– Un domn, Negroponte, care a venit ieri de la Galaţi. În momentul în care a văzut racii, i-a comandat pe toţi şi i-a şi plătit.

Furios, Nicu Creţeanu a plecat din birt fără să mai mănânce nimic. În piața Teatrului văzu trăsura cu care circula de obicei şi dădu să se urce în ea. Vizitiul îl opreşte și-i spune, ușor jenat:

– Sărut mâna, cucoane Nicule, azi nu sunt slobod.

– Cum aşa? Da, cucoane, astăzi am fost angajat pentru trei zile de domnul Negroponte.

Și astfel, Nicu Crețeanu, mare om de afaceri, a fost nevoit să meargă la magazinul său pe jos. Pe când se plimba el prin prăvălie, gândindu-se la cele întâmplate, văzu pe fereastră un precupeţ ce ducea, atârnate în cobiliţă, două cutii mari, pline cu icre de morun. Imediat i-a bătut în geam şi l-a chemat pe precupeț în prăvălie.

– Cum dai icrele?

– Nu sunt de vânzare, coane Nicule, sunt vândute.

– Cum vândute? Cui le-ai vândut?

– Zău, așa, coane Nicule! Le duc alături la Hotel, la un domn Negroponte din Galați.

Nu mai insist asupra reacţiei bietului Nicu Creţeanu, pentru că vă puteți imagina și dumneavoastră ce a fost la gura lui!

Seara se duse din nou la birtul Hugues să ia masa. De data aceasta, în galantar trona un miel de toată frumuseţea. Chiar şi pe vremea aceea, în luna ianuarie, când s-a pus la cale farsa, dar și acum, un miel era o delicatesă mai puţin obişnuită. Crețeanu, înfometat dar și pofticios, a lansat imediat comanda.

– Chelner, să mi se pună imediat o ciosvârtă la frigare.

Chelnerul se apropie de el şi-i zice:

– Nu se poate, coane Nicule, mielul nu este al nostru. L-a adus domnul Negroponte.

A fost cât p-aci ca eroul nostru să facă apoplexie din cauza enervării. După ce a mâncat cu chiu cu vai ceea ce a reușit să găsească la bucătărie, fără a fi comandat sau plătit de acel misterios domn Negroponte, Nicu Creţeanu, care avea o înţelegere cu casierul de la operă să-i rețină în fiecare seară locul numărul trei din rândul întâi, până la orele 7,30, după care putea să-l vândă dacă nu-l solicitase el, trimise chelnerul să-i aducă biletul la spectacol. Acesta se repezi peste drum la casa teatrului şi se întoarse la fel de repede. Fatalitate, biletul fusese vândut. E adevărat, trecuse deja de ora convenită cu casierul. Furios, Nicu Creţeanu se duse în persoană la casierul respectiv.

– Cui l-ai vândut? Poate vrea să-l schimbe?

– Nu-l cunosc, coane Nicule, zice că-i din Galaţi şi-l cheamă Negroponte.

– Negroponte? Spune-mi ce fel de om este? Vreau să-l cunosc de îndată. Ai un bilet alături?

– Am, coane Nicule, pentru dumneata am.

– Dă-mi-l imediat!

Nicu Creţeanu luă biletul şi intră în sală. Acolo, pe locul lui obişnuit se lăfăia o matahală cât toate zilele, îmbrăcată cu o jiletcă în carouri şi nişte pantaloni prăzulii. Se juca Trubadurul.

Când era mai concentrat asupra unei arii sau asupra unui duet, Crețeanu se pomeni că Negroponte îl pocneşte cu cotul în coaste. Marele negustor spumega, însă îşi stăpânea firea, deși tot timpul cât a durat spectacolul a fost persecutat în felul acesta. La plecare, omul nu a mai putut să rabde, mai ales că fusese călcat abitir pe bătătură.

– Pardon, domnule, dumneavoastră sunteţi domnul Negroponte?

– Cum aşa, coane Nicule, nu mă mai cunoşti? Eu sunt Tase bărbierul!

Prietenii lui Crețeanu, cei care puseseră la cale această farsă dusă aproape la extrem, îi luaseră bilet la operă lui Tănase ţiganul, bărbierul lui Nicu Crețeanu, şi-i spuseseră să-l înghiontească peste poate.

Nu se știe dacă Nicu Crețeanu și-a iertat prietenii, însă, ca orice om de lume, a povestit tuturor această întâmplare. Așa a străbătut timpul și a ajuns la dumneavoastră.

Pușa Roth