Debutul meu în presă: fără lună, fără stele sau neon…

Serban Cionoff

amintiri50 de ani de atunci! Cum au trecut, oare?…

Da, așa este, cu 50 de ani în urmă, era tot într-o zi de luni pe la jumătatea lui aprilie 1966, pe când pășeam pe coridorul de la etajul III, corpul din dreapta al ,,Casei Scânteii’’. Venisem, student în anul I la Facultatea de filozofie, croit, cum se spunea pe la mine, pe la Caracal, să îl caut pe ,,tov. C. N. Constantiniu’’, redactor-șef adjunct la „Contemporanul’’. Continuă lectura „Debutul meu în presă: fără lună, fără stele sau neon…”

Un imens izvor de frumusețe și două mici semne de întrebare

caracal primaria

valorile trecutuluiNu spun vorbe mari, fiindcă aceasta este realitatea: fiecare popas al meu la Caracal – „Oraşul meu natal cu flori în gară,/ Cu chioşc în parc şi festival urmat de bal” (aşa cum atât de frumos spun versurile scrise de Constantin Cârjan pentru melodia pe care i-a dedicat-o inegalabilul Radu Şerban) – este asemenea unei întâlniri a lui Anteu cu pământul. Îmi dă forţe noi şi mă încarcă de un optimism nebănuit. Contribuie la asta, desigur, revedrea unor oameni de excepţie, primul în ordinea sufletească fiind Tavi Tianu, cel mai bun prieten, mai bine spus, fratele meu de suflet de care m-am legat din anii copilăriei. Nu pot, însă, trece mai departe fără a spune că, de fiecare dată când revin pe aceste meleaguri binecuvântate, aici, la Caracal, întâlnesc oameni tineri, entuziaşti şi frumoşi, despre care îmi face plăcere să mai vorbesc, fiindcă sunt convins că ei înşişi îmi vor oferi prilejul. Un asemenea tânăr de toată isprava este Octavian Stănescu, inimosul vice-primar al municipiului Caracal, un entuziast şi dăruit iubitor de Cultură şi care, chiar în aceste zile, a păşit împreună cu Doamna Inimii Sale pe un drum nou de viaţă. Prilej minunat, pentru mine, de a mă alătura celor care le urează din toată inima: „Casă de piatră!” şi, după vorba poetului, „Sănătate, Fericire şi Luceferi în Privire!”

Continuă lectura „Un imens izvor de frumusețe și două mici semne de întrebare”

Elegie la plecarea lui Corneliu Ostahie

Corneliu-Ostahie

Ne-am întâlnit, nu cu multă vreme în urmă, la reuniunea celor care, mai vechi sau mai noi, trebăluisem întru ale gazetăriei la fosta „Scânteie a tineretului” şi apoi la „Tineretul liber”. La despărţire, ne-am spus, aşa cum se spune ca între noi, prietenii de-o viaţă: „Bine, bătrâne, ne auzim la telefon şi vedem cum facem ca să ne vedem”.

Din nenorocire, nu a fost să fie aşa… Doamna Neagră, care loveşte nemilos, fără să aleagă, hotărâse altfel. De ieri, 11 octombrie 2015, despre Corneliu Ostahie ea ar vrea să vorbim folosind acel nenorocit timp trecut. Mă întreb, însă, dacă despre Cornel Ostahie, Omul, Scriitorul, Iubitorul de Artă şi, mai presus de toate Prietenul, vom putea vorbi, vreodată, la timpul trecut? Peste poate, aşa ceva!… Continuă lectura „Elegie la plecarea lui Corneliu Ostahie”

Cum scria Eminescu

mihai-eminescu-viena-1869

Într-un text eminescian mai puţin cunoscut se află o informaţie autobiografică importantă. Poetul mărturiseşte aici că scria pe întuneric.

Comentând acest fragment de manuscris publicat pentru prima dată de G. Călinescu înOpera lui Mihai Eminescu (III, Bucureşti, Fundaţia pentru literatură şi artă, 1935), Dimitrie Vatamaniuc afirmă: „Multe versuri şi însemnări din manuscrise sunt aruncate pe hârtie în aceste condiţii şi nu pot fi invocate, cum s-a făcut, ca mărturii de dezechilibru intelectual.” (M. Eminescu, Opere, VII, Proza literară, Bucureşti, Editura Academiei, 1977).

Textul pe care îl reproducem mai jos se află în manuscrisul 2278, 14, caiet de format mijlociu (16,4 x 20 cm), datând din epoca ieşeană (1876–1877) şi se referă probabil la perioada studiilor de la Viena. „Unii istorici literari, scrie D. Vatamaniuc, înclină să creadă că Eminescu a redactat acest text ca introducere la «Iconostas şi Fragmentarium», cu care se deschide manuscrisul 2255. Lucrul pare puţin probabil, întrucât titlul de mai sus este al unor proze scrise pe foi separate şi nu într-un caiet aparte”. Se observă şi aici faptul că Eminescu avea o preferinţă aparte pentru cărţi şi manuscrise vechi, era realmente fascinat, zăbovind îndelung la anticari.

Iată textul din manuscrisul 2278, reprodus în ediţia de Opere (vol. citat):

[„Cînd eram încă la Universitate…”]

„Cînd eram încă la Universitate aveam o ciudată petrecere. Îmblam adesa ziua pe uliţi, stînd numai pe ici, pe colo la cîte-un anticvar şi răscolindu-i vechiturile; luam din cărţile lui tot ce-mi părea mai bizar şi mai fantastic şi, venind apoi acasă, citeam şi transcriam într-un caiet numit fragmentarium toate pasagele cîte-mi plăceau. Locuiam într-un sat aproape de oraşul universitar, împrejurul locuinţei mele foarte liniştite, căci printr-un hazard locuiau în acea casă numai moşnegi bătrîni. Acolo, noaptea, după ce astupam soba, citeam şi traduceam spre propria mea plăcere ceea ce am spus mai sus. Apoi, deodată, parecă mi se [G. Călinescu citeşte „lumina visele”]. Intram în labirintele acelor curioase poveşti ce le citisem, un tablou urma pe altul, o întîmplare pe alta. Atuncea stingeam luminarea, ca să [nu] mă supere în sumbrele mele viziuni, şi scriam iute prin întuneric în fragmentarium tablourile sau viziunile ce-mi treceau prin minte. Astăzi, răscolind prin hîrtii, găsesc acel fragmentarium. Citesc, citesc şi, ciudat… mă trezeam parecă-n aceiaşi casă în care locuism, era noapte… afară vîjia vîntul prin copacii seculari ai parcului, gîndire cu gîndire se-nşiră şi văd că aceste fragmente ciudate şi rupte din toate părţile sînt o istorie frumoasă, deşi cam ciudată. Iată c-o scriu.”

Costin Tuchilă

Radio România 85 (7)

istoria radioului la radio3net liber sa spun 85 ani 2013 1 noiembrie

ANII 1959–1963

1959

Martie: Prima emisiune „Prietenii muzicii” ce includea concerte ale Formaţiilor Muzicale Radio

În 20 iunie 1959, teatrul radiofonic difuzează Preţioasele ridicule de Molière, în traducerea şi adaptarea lui George Teodorescu, regia fiind semnată de Constantin Moruzan, versiune neegalată datorită interpretării absolut excepţionale: Eugenia Popovici şi Nineta Gusti în rolurile celor două preţioase, Magdelon şi Cathos, Radu Beligan în Mascarille, Nicolae Gărdescu, Grigore Vasiliu-Birlic.

Noiembrie: Emisiuni de iniţiere muzicală: „Ghidul muzical”; „Dicţionar muzical”; „Concertele ghicitoare”.

g calinescu

În anul 1959, George Călinescu era sărbătorit, în ședință solemnă, de către Academia Română și Uniunea Scriitorilor cu prilejul împlinirii vârstei de 60 de ani. După moartea scriitorului, văduva lui Călinescu, doamna Vera Alice Călinescu i-a dat înregistrarea pe bandă magnetică a acestui spectacol istoricului literar Nicolae Florescu. Înregistrarea a fost difuzată pentru prima oară la Radio România Cultural în emisiunea „Vocile memoriei”, aflată în Fonoteca de Aur.

1960

Martie: Se lansează emisiunea dedicată Jocurilor Olimpice de la Roma „Anul Olimpic 1960”.

„Cu microfonul printre sportivi”, printre primele emisiuni de sport din România, înregistrate pe banda magnetică.

Aprilie: La aniversarea a 90 de ani de la naşterea lui I.V. Lenin se difuzează emisiuni speciale:

20 aprilie: Montajul literar-muzical „Lenin a trăit, Lenin trăieşte, Lenin va trăi”, programul 2, ora 14.30.

21 aprilie: Emisiunea „Tinereţea ne e dragă”, programul 1, ora 17.30.

Mai: Cu prilejul împlinirii a cinci ani de la moartea lui George Enescu s-au difuzat emisiuni muzicale sau montaje literar-muzicale

6 mai: „Oamenii şi plaiurile patriei în opera lui George Enescu”, Programul 2, ora 19.50.

26 mai: „În întâmpinarea celui de-al III-lea Congres al P.M.R. – Ampla şi entuziasta dezbatere a Proiectului de Directive” temă dezbătută în emisiuni noi: „Oameni ai zilelor noastre”, „În fruntea întrecerii”, „Realizări cu care ne mândrim”, „Spre noi victorii”.

Iunie : Emisiuni dedicate celor 150 de ani de la naşterea compozitorului Robert Schumann.

23 august: Transmisia din Piaţa Stalin a paradei militare şi demonstraţiei oamenilor muncii cu prilejul zilei de 23 August a început la ora 8.00 şi s-a încheiat la ora 14.00.

27 august: Începe săptămâna muzicii din R. D. Vietman, realizată cu prilejul celei de-a 15-cea aniversări a proclamării republicii.

30 august: Cântecul săptămânii: „Azi cântă marile furnale”.

6 septembrie: Cântecul săptămânii : „Hai, suveica”.

mihail sadoveanu sarbatorit la radio

Mihail Sadoveanu

27 octombrie: Scriitorul Mihail Sadoveanu este aniversat la radio cu ocazia împlinirii a 80 de ani.

28 noiembrie : „140 de ani de la naşterea lui Friedrich Engels” de S. Emil, programul II, ora 18.05.

1961

5–22 septembrie: Se transmit concerte și recitaluri de la a doua ediţie a Concursului și Festivalului Internaţional „George Enescu”. Înregistrările păstrate relevă două aspecte definitorii pentru această ediţie a Festivalului Enescu. Cel dintâi privește realitatea politică a vremii, relaţiile dintre Uniunea Sovietică şi regimul lui Gheorghiu-Dej, reflectate prin prezenţa în Festival a lui unor mari interpreți din URSS, Leonid Kogan, Sviatoslav Richter şi Ghenadi Rojdestvenski cu muzică de Şostakovici, Prokofiev şi Stravinski. În al doilea rând, reiese limpede efortul de promovare a muzicii românești, artiştii români meritând, fără excepţie, să fie mai bine cunoscuţi în afara graniţelor ţării. În această ediție a Festivalului au fst invitați violonistul Henryk Szeryng, dirijorul Lorin Maazel, iar dintre muzicienii români, pianistul Valentin Gheorghiu, violonistul Ștefan Ruha, dirijorii George Georgescu, Iosif Conta, Constantin Bugeanu, Mircea Basarab, Mircea Cristescu.

sala radio

Sala Radio

Cu ocazia Festivalului, marți, 12 septembrie 1961 se inaugurează Sala de Concerte Radio, astăzi purtând denumirea Studioul de Concerte „Mihail Jora”. Exceptând Sala Palatului, care nu a fost destinată de fapt muzicii, Sala Radio, construită începând din 1959, este este cea mai mare sală de concerte simfonice din ţară. Orga cu aproape 8000 de tuburi este cea mai orgă de concert din Europa.

Concertul din seara zilei de 12 septembrie 1961, la ora 20.00, a cuprins Simfonia nr. 2 în re minor, „În memoria lui George Enescu” de Sigismund Toduță, Concertul nr. 3 în Sol major pentru vioară și orchestră de Mozart și Concertul nr. 1 în la minor pentru vioară și orchestră de Șostakovici, solist Leonid Kogan. La pupitrul Orchestrei Filarmonicii „George Enescu” din București s-a aflat dirijorul Mircea Basarab.

În septembrie 2013, în cadrul celei de-a 21-a ediții a Festivalului „George Enescu”, Editura Casa Radio a lansat albumul cu 10 CD-uri, discuri-cronică, înregistrări din ediția din 1961.

festivalul-enescu-1961-inregistrari-cronica-radiolegende-maestrii-muzicii-romanesti

Discuri-cronică, Festivalul Internaţional „George Enescu”, 1961 și discuri din colecția „Radiolegende”. Editura Casa Radio, lansate în septembrie 2013.

Octombrie: Emisiuni dedicate celui de-al XXII-lea Congres al PCUS.

 12 noiembrie: Pe programul 1 începe difuzarea unui ciclu de emisiuni pentru iniţiere muzicală prin intermediul Radioului.

13 noiembrie: Începe să se difuzeze zilnic pe Programul 2 emisiunea „Actualitatea Radio” care va oglindi aspecte variate ale vieţii politice, economice şi social-culturale din ţară.

22 noiembrie: Apare o nouă emisiune pe teme muzicale, „Poşta muzicală radio”.

Decembrie: Cele mai cunoscute lucrări clasice sovietice şi româneşti sunt difuzate bilunar prin seria „Seara de balet”, montaj muzical-literar.

1962

Martie: Începând cu luna martie se difuzează emisiuni pe tema „Dezarmarea o necesitate vitală pentru omenire”.

Aprilie: Începe emisiunea „Din viaţa oraşelor şi regiunilor patriei”.

Mai: La încheierea colectivizării se transmit emisiuni muzicale de trei ori pe săptămână.

Iunie: Se organizează concursul pentru corespondenţii voluntari „Pentru cea mai bună corespondenţă!”

liviu ciulei

Liviu Ciulei

Dintre marile spectacole ale Teatrului Naţional Radiofonic de la începutul deceniului al şaptelea, trebuie amintit Cum vă place de William Shakespeare, în regia lui Liviu Ciulei, difuzat în premieră duminică 12 august 1962. Memoria benzii magnetice păstrează astfel unul dintre spectacolele de referinţă ale epocii, de la Teatrul Municipal (Teatrul „Bulandra” de astăzi) din Bucureşti, care dăduse naştere la lungi dezbateri. Acest spectacol este considerat pe bună dreptate drept o primă tentativă reuşită de reteatralizare a teatrului, o „breşă” în ideologia realismului socialist care domina epoca. Pe scena teatrului, Cum vă place în regia lui Liviu Ciulei fusese jucat în premieră cu un an înainte, în 24 iunie 1961. Distribuţia era: Clody Bertola (Rosalinda), Ileana Predescu (Celia), Victor Rebengiuc (Orlando), Liviu Ciulei (Jacques melancolicul), Mircea Başta (Frederic uzurpatorul şi Ducele surghiunit), Dorin Dron (Tocilă), Petre Gheorghiu (Oliver), Adrian Georgescu (Adam), Octavian Cotescu (Un nobil), Florian Pittiş (Pajul), Rodica Suciu (Phebe), Marius Pepino (Charles), Nicolae Gafton (Amiens), Petrică Vasilescu (Corin). Decorurile spectacolului, care folosea traducerea lui Virgil Teodorescu, erau realizate tot de Liviu Ciulei, costumele, de Ion Oroveanu, muzica de scenă fiind compusă de Theodor Grigoriu iar coregrafia aparţinând lui Oleg Danovschi. La Radio, în adaptarea lui Mihai Zirra, spectacolul are aproape aceeaşi distribuţie.

24 iunie: Emisiunea „Gimnastică de înviorare la domiciliu”.

15 noiembrie: Debutează lecţiile de limbă rusă, engleză şi franceză. Emisiunile pentru învăţarea limbii ruse şi franceze se adresau atât începătorilor cât şi celor avansaţi, în timp ce lecţiile de engleză erau numai pentru începători.

6 decembrie: Tudor Vianu deschide seria emisiunilor „Ce ştim despre cărţi ”.

19 decembrie: Programul 2 apare o noua emisiune, „Almanah literar”. Emisiunea cuprinde informaţii cu caracter literar, însemnări despre cărţi şi scriitori.

1963

8 ianuarie: Se difuzează prima emisiune „Universitatea tehnică Radio”, care se transmitea de trei ori pe săptămână pe programul I, la ora 18.00.

5 mai: Începe să emită Programul 3 al Radioului, pe unde ultrascurte, 72,08 MHz – 4,16 metri. Acesta difuza în general emisiuni de muzică clasică, piese de teatru și emisiuni culturale, zilnic de la ora 21.00 la 23.00 (duminica de la ora 19.00 la ora 23.00). Ulterior durata emisiunilor crește până la 9 ore pe zi duminica, și 8 ore în celelalte zile. Din 1 octombrie 2004 Radio România Tineret, fostul program 3, dispare din FM și se transformă în Radio3Net, emițând exclusiv pe internet la adresa www.radio3net.ro. După dispariția prematură a directorul acestui canal, Florian Pittiș, programul Radio3Net adaugă numele actorului în denumirea sa. În 2005, dupa emisia pe internet a unora dintre canalele sale, Radio România începe să-și difuzeze programele în sistemul digital DAB-T în București și împrejurimi.

6 mai: Actualitatea sportivă se transmite în fiecare marţi la ora 18.15.

August: În cinstea zilei de 23 august se difuzează emisiuni pentru copii, despre „viaţa fericită a tinerei generaţii, dragostea ei neţărmurită faţă de patrie şi elanul cu care se pregăteşte spre a participa la măreaţa operă de făurire a societăţii socialiste în patria noastră.

10 august: Prima emisiune „Albumul vocilor celebre” prin care cele mai cunoscute voci ale artei lirice pot fi cunoscute de către ascultători.

28 octombrie: Debutează emisiunea „Jurnalul satelor”, care prezintă aspecte ale pregătirii învăţământului agrozootehnic de masă.

20 noiembrie: Pe programul 2 se transmite un nou ciclu de emisiuni, „Pagini din istoria muzicii româneşti”.

Documentar realizat de Pușa Roth și Costin Tuchilă

Episodul 8, anii 1964 – 1968, click aici.

Lecția de invidie a lui Nichita Stănescu

bogdan calciu nichita stanescu desen in tus

Bogdan Calciu, Nichita Stănescu, desen în tuș, 2013

Când inimoșii mei prieteni de la VIP m-au întrebat pe cine aș vedea nimerit să depene câteva amintiri despre Nichita Stanescu, nici nu bănuiam că voi ajunge așa de repede la vorba lui George Călinescu: „Se apropie de mine cei care fug de mine”.

Nu încape îndoială, despre Nichita Stănescu se vor găsi destui inși gata să scrie despre o escapadă bahică petrecută împreună cu poetul Necuvintelor, după cum nu vor lipsi veleitarii care etalează peste tot o recomandare scrisă și iscălită (de voie-de nevoie?) de către însuși „Îngerul blond” și în care se vorbește (neapărat) despre vulcanul de lirism ce sta să erupă.

antimetafizica aurelian titu dumitrescu nichita stanescuÎntrebarea este: câți mai sunt, astăzi, cei care l-au cunoscut cu adevărat pe Nichita Stănescu și ar putea să scrie despre adevăratul Nichita Stănescu?

Desigur, prima și cea mai necruțătoare triere a făcut-o însuși Timpul. Nu mai sunt Fănuș Neagu și Mircea Micu, spre a nu pomeni decât doi dintre cei care ar fi putut depune mărturie despre Nichita Stănescu. Urmează, însă, și alte pricini ținând, nu neapărat!, de sfera Idealului Estetic și Moral al Artei.

Lucrul acesta nu trebuie să ne mire prea mult, de vreme ce, generos și risipitor, Poetul însuși a cultivat o falangă de companioni de ocazie (na, că era să le spun mai direct: de țuțări!). I-a aciuiat și i-a ținut pe lângă el, i-a lăsat să-i ciugulească din palmă și de aceea nici nu trebuie să ne mai mirăm atunci când vedem circulând niște băsneli cu pretenții de contribuții documentare la istoria literaturii române contemporane.

Pe de altă parte, viața de zi cu zi a omului Nichita Stănescu a fost plină de episoade pitorești, de picanterii și de isprăvi care i-au acreditat legenda unui boem definitiv și irevocabil. Iar de-aici și până la clișeul de consum pentru puțina pricepere a semidoctului de profesie nu a mai fost decât un pas…

Întrebarea este: „Acesta să fie, cu adevărat, Nichita Stănescu?” Răspunsul categoric este: nicolae labis si nichita stanescu„NU!”.

De parcă ar fi bănuit el însuși încurcatele cărări către mai dreapta înțelegere a Omului și Operei, Nichita Stănescu însuși a gândit și a dus la bun sfârșit, dimpreună cu mai tânărul său confrate, Aurelian Titu Dumitrescu, Antimetafizica, o carte unică prin tulburătoarea sa lecție.

Și, de parcă ar fi bănuit că nu îl vom înțelege cu o dreaptă, meritată măsură, Nichita Stănescu însuși ne-a oferit o impresionantă lecție despre ceea ce înseamnă raportarea la o personalitate de geniu cu care ai avut șansa astrală de a fi contemporan. Mă refer la felul în care autorul celor 11 elegii l-a privit pe Nicolae Labiș. De obicei, mai toată lumea face trimitere la vorbele lui Nichita: „Nu-l iubeam (pe N. Labiș, n.n). Eram topit de ură.” Din discreție sau din alte pricini, se omite, însă, propoziția care urmează: „Fusese îndrăgostit de femeia pe care o iubeam.” Citește integral în Revista VIP, 31 martie 2013.

Șerban Cionoff

Din Bucureștiul de altădată: Facultatea de Litere

Mă gândesc că este din nou momentul să traversăm pe Edgar Quinet, pentru că aici, pe această stradă, am trăit cele mai mari emoții din viața mea, atunci când am așteptat rezultatele pentru admiterea la facultate. Mai trec uneori prin fața ușii, mă opresc o clipă și mă gândesc la cei ani în care nimic nu mi se părea imposibil. De multe ori m-am gândit la oamenii care au pus bazele acestei facultăți, la cei care i-au trecut pragul, la… timpul care a trecut… Nu putem trece fără să ne amintim măcar câteva detalii consemnate de istorie.

Şcoala Superioară de Litere a fost înfiinţată pe 2 noiembrie 1863. Un an mai târziu, o dată cu fondarea Universităţii din Bucureşti, devenea parte a noii structuri universitare, sub numele de Facultatea de Litere şi Filozofie.

Clădirea în care funcţionează astăzi Facultatea de Litere a fost dat în folosinţă în anul 1927. La început, durata studiilor era de 2 ani, în 1866 s-a trecut la 3 ani, iar din 1897 la patru ani. Studiile se încheiau cu examen şi licenţă, constând în examene şi susţinerea unei teze. Din 1891 facultatea a fost organizată pe secţii: la început au fost trei: Filologie, Filozofie şi Istorie; din 1900 au devenit patru: Filozofie, Filologie clasică, Filologie modernă, Istorie. La începutul secolului al XX-lea diplomele de licenţă, date în numele M. S. Regelui, atestau specializările: filozofie, filologie clasică, filologie modernă, istorie, geografie, istorie-geografie. Primul titlu de doctor a fost acordat în 1905. Dacă în anul universitar 1864–1865 cei 22 de studenţi înscrişi audiau șase cursuri (limba latină, istoria universală, istoria filozofiei, literatura franceză, istoria şi literatura românilor, literatura elină), în 1878 activitatea era organizată în jurul a nouă catedre, iar în anul universitar 1937–1938 peste 50 de profesori de la 31 de catedre susţineau cursuri pentru 3035 de studenţi.

Personalităţi culturale de prestigiu, creatori de şcoală în domeniul filologiei, au ţinut cursuri în amfiteatrele facultăţii: August Treboniu Laurian, primul decan al facultăţii, (1864–1882), Bogdan Petriceicu Hasdeu, Alexandru Obobescu, Titu Maiorescu, Ioan Bogdan, Ovid Densusianu, Ion Bianu, Mihail Dragomirescu, Eugen Lovinescu, Alexandru Rosetti, Ion Aurel Candrea, Nicolae Cartojan, D. Caracostea, Ştefan Ciobanu, Tache Papahagi, George Călinescu, Tudor Vianu şi alţii. Ei au predat în Facultatea de Litere şi Filozofie alături de mari istorici, filozofi, sociologi, precum Nicolae Iorga, Dimitrie Onciul, Constantin Rădulescu-Motru, Petre P. Negulescu, Dimitrie Gusti, Constantin Giurescu, Vasile Pârvan. Încet-încet lumea s-a schimbat, așa cum m-am schimbat și eu. Numai că orașul nu îmbătrânește odată cu noi, el adaugă în cartea sa de onoare tot ceea ce oamenii lasă în urma lor, și bune și mai puțin bune, fiind pregătit să primească mereu alte generații, dintre care unele vor rămâne în cartea sa de istorie.

După alți ani, împreună cu fiul meu am redescoperit acest oraș, aproape uitându-l pe cel al tinereții mele. Poveștile orașului în care el s-a născut l-au fascinat ca și poveștile cu zmei, feți-frumoși și zâne. După ce a crescut, a pornit singur să descopere tainele orașului pe care eu, mama lui, i le-am povestit când era de-o șchioapă. Sunt sigură că într-o zi îi va povesti fiului său o parte din istoria Bucureștilor, auzită de la mine, descoperită în cărți și trăită de el. Sunt la fel de sigură că atât cei care au locuit, locuiesc și vor locui în București pot scrie poveștile lor, fiecare la rândul său, așa, ca o cronică a unei marii familii. Familia Bucureștilor.

Pușa Roth

Teatrul radiofonic – 83

Se împlinesc astăzi, 18 februarie 2012, 83 de ani de la transmisia primului spectacol de teatru radiofonic românesc. Teatrul la microfon are aşadar aproape aceeaşi vechime cu Radioul românesc. La mai puţin de patru luni de la inaugurarea postului public de radio (1 noiembrie 1928), ascultătorii aveau ocazia de a face cunoştinţă cu o nouă specie de teatru.

Amănunte despre primul spectacol de teatru la microfon

 

Calendar: A. P. Cehov

Încercând s-o înscrie într-un curent literar, impresionism, simbolism, naturalism, realism, stabilind izvoarele literare, un fel de arbore genealogic care i-ar cuprinde deopotrivă pe Ibsen, Turgheniev, Ostrovski, dar şi pe autorii antici, comentatorii operei lui Cehov au consimţit că se află în faţa „unuia dintre cele mai tulburătoare fenomene literare”. Cehov este greu de circumscris unui curent, fiind deopotrivă o concluzie, expresia artistică a unui sfârşit de veac – şi un început. Dramaturgia de la mijlocul secolului al XX-lea şi-l revendică pe Cehov tot aşa cum teatrul cum teatrul de la începutul veacului trecut nu este lipsit de influenţa lui. În Cehov găsim atât realismul în înţeles contemporan, cât şi izvoare ale teatrului absurdului. Opera sa rămâne o sinteză deschisă.

„Cehov, ca şi Dostoievski sunt scriitori la care te gândeşti fără să vrei, fiind un fel de automatisme ale epocii noastre.” (Leonida Teodorescu, Dramaturgia lui Cehov, Bucureşti, Editura Univers, 1972).

Cu siguranţa unei profeţii, autorul Pescăruşului încredinţa hârtiei următoarea frază: „Pe mine mă vor citi în Rusia încă vreo câţiva ani… Apoi, timp de şapte-opt ani nu mă va citi nimeni, pentru a fi reluat mai târziu şi atunci pentru multă vreme…”

În ciuda siguranţei ei, afirmaţia aceasta poate fi ciudată la un autor care, începând să scrie teatru, se arăta profund nemulţumit de lipsa de vocaţie pentru dramaturgie, mărturisită în Scrisori:

„Mi-am isprăvit piesa. Sunt mai mult nemulţumit decât mulţumit de ea. Acum, când am recitit-o, mă conving din ce în ce mai mult că nu am stofă de dramaturg”; „Nu prea mi-a reuşit. Trebuie să recunosc că nu mă pricep la dramaturgie”; „Mă simt ca împietrit, nu încerc decât dezgust pentru piesele mele şi revizuiesc în silă corecturile.”

Indiferent de cronologia unor astfel de afirmaţii, cel care revoluţiona limbajul teatral şi însăşi concepţia asupra conflictului dramatic, Anton Pavlovici Cehov (17, stil vechi /29 ianuarie 1860, Taganrog – 2 / 15 iulie 1904, Badenweiller, Germania), era mai degrabă înclinat să creadă că noutatea, părăsirea canoanelor scenice sunt lipsite de substanţă dramatică; altfel spus, că este prea multă literatură. O aflăm indirect din actul I al Pescăruşului:

Sorin: Nu se poate trăi fără teatru.

Treplev: Trebuie căutate forme noi. Şi dacă aceste forme noi nu sunt, mai bine să nu mai fie nimic. […]

Nina: Piesa dumitale e greu de jucat. Nu are personaje vii.

Treplev: Ce însemnează «personaje vii»? Nu trebuie să înfăţişăm viaţa aşa cum e, sau cum ar trebui să fie, ci cum ne-o închipuim în visurile noastre!

Nina: Piesa dumitale are prea puţină acţiune. Numai literatură. Şi, după părerea mea, într-o piesă trebuie neapărat şi dragoste…” (Traducere de Moni Ghelerter şi R. Teculescu).

În „regatul plictisului”, care este scena teatrului cehovian, sunt spulberate vechi adevăruri, cu statut imuabil. Din punct de vedere al conflictului dramatic, deschis, vizibil, definibil, în piesele lui Cehov nu se întâmplă aproape nimic. O spune autorul însuşi: „În piesele mele nu se întâmplă nimic. Oamenii vorbesc şi beau ceai”; „Încerc sentimentul că am văzut tot, dar că mi-a scăpat tocmai esenţialul.”

Chiar şi actul sinuciderii poate fi banal, asemenea tresăririi din final a unei inerţii. Dar, mai mult ca la oricare autor, nevroza inerţiei – maladie a unui secol crepuscular – devine la Cehov tensiune dramatică. La Cehov, „adevăratul ideal implică, printr-o notă esenţială, o imagine realizabilă a umanităţii în genere”, scrie G. Călinescu. Erezia lui este iluzia de a fi întrezărit acest ideal.

„Cehov, spune G. Călinescu, face parte din familia lui Cervantes şi Molière, adică a acelor genii care au tristeţea veselă.”

Tristeţea veselă: o caracterizare potrivită atât prozei cât şi teatrului cehovian. Între dramă şi comedie, graniţa este, la Cehov, fragilă. De la tragic la ridicol este un singur pas şi el poate fi făcut din inerţie, din plictis sau chiar din dezgust.

Teatrul lui Cehov se naşte din proza sa, nu fără ezitări şi incertitudini. „Vocaţia teatrală a lui Cehov ia naştere din nuvelistica lui (aşa cum s-a întâmplat mai târziu cu Pirandello şi cum s-ar fi putut întâmpla cu Boccaccio). Este o dezvoltare firească a artei sale de povestitor, a capacităţilor lui de reprezentare vie, elocventă, directă.” (Vito Pandolfi, Istoria teatrului universal, 1964).

Predilecţia pentru înscernare îl conduce pe autorul Fiinţelor mărunte la teatru, reunind fugarele tuşe de culoare într-o compoziţie unitară. Când, în 1923, a fost descoperit manuscrisul unei piese uriaşe ca dimensiuni, scrisă la 20 de ani, s-a putut observa că marile teme ale teatrului cehovian se află în acest text refuzat de Ermolova la Teatrul Mic din Moscova, gest care îl face pe autor să-şi abandoneze pentru un timp vocaţia dramatică. I s-a spus acestei piese fără titlu Platonov, Un Hamlet de provincie, Don Juan în manieră rusească sau, în filmul antologic al lui Nikita Mihalkov, din 1977, Piesă neterminată pentru pianină mecanică („după Doamna cu căţelul, în timp, prima veritabilă capodoperă de film cehovian” – Florian Potra). Temele, motivele, personajele din Platonov se vor împlini în piesele de maturitate: o lume care moare, cea a aristocraţiei, şi una care pare a se instala durabil, burghezia, cinică şi pragmatică; disperarea dar şi resemnarea; dragostea neîmpărtăşită alături de sentimentul de mucava; idealul întrezărit după crunta deziluzie; grotescul în care sfârşeşte orice bovarism; transformarea iubirii dintr-un sentiment sublim într-unul fioros; drama încheiată ridicol şi, odată cu ea, demitizarea inadaptabilului; în fine, galomania şi rusofobia.

Chiar şi din această enumerare sumară se poate înţelege că personajelor care populează teatrul cehovian li se poate atribui rareori o trăsătură dominantă, nu atât sub aspectul caracterului, cât al voinţei şi al acţiunii. Şi nu e vorba aici de ceea ce numim cu un termen încă vag complexitate psihologică, ci de o observaţie mult mai subtilă pe care o face Cehov, una care ţine de dinamica vieţii şi de răsfrângerea acesteia în conştiinţa personajelor sale. Gesturile radicale, faptele „măreţe” sunt greu, dacă nu imposibil de întâlnit. Ele aparţin mai degrabă proiecţiei noastre, sunt literatura cu care ne place să îmbrăcăm ceea ce în realitate este mult mai simplu, mai firesc.

„În viaţă – scria Cehov – oamenii nu se împuşcă, ci vorbesc aiurea, mănâncă, beau, dar toate sunt atât de complicate în viaţă; oamenii stau la masă dar în acelaşi timp fericirea lor se poate împlini.” Sau: „…în viaţă cel mai adesea se mănâncă, se bea, se flirtează, se spun prostii. Asta trebuie să se vadă pe scenă. Trebuie scrisă o piesă unde oamenii vin, pleacă, vorbesc de ploaie şi de timp frumos, joacă wist.”

Probabil că tocmai acest mod de a percepe realitatea, care, transpus pe scenă, reprezenta desigur o noutate în epocă, deschizând drumul unei întregi literaturi dramatice în pragul veacului al XX-lea, fascinează în teatrul lui Cehov. Cehov nu este de fapt modern prin mijloacele dramatice propriu-zise, revoluţia lui nu a fost una de limbaj. Ea este rezultatul unei atitudini distincte proiectate asupra personajului şi modului său de a intra în relaţie pe scenă, din care a dispărut orice urmă de maniheism, în general, orice posibilitate de împărţire categorială.

Costin Tuchilă

Marinela Popescu şi Ion Fiscuteanu în „Livada de vişini”, regia: Gheorghe Harag, Teatrul Naţional din Târgu Mureş, 1985

Valeria Seciu şi Dan Nuţu în „Pescăruşul”, regia: Petre Sava Băleanu, Teatrul Mic, 1974

Cum scria Eminescu

Într-un text eminescian mai puţin cunoscut se află o informaţie autobiografică importantă. Poetul mărturiseşte aici că scria pe întuneric.

Comentând acest fragment de manuscris publicat pentru prima dată de G. Călinescu în Opera lui Mihai Eminescu (III, Bucureşti, Fundaţia pentru literatură şi artă, 1935), Dimitrie Vatamaniuc afirmă: „Multe versuri şi însemnări din manuscrise sunt aruncate pe hârtie în aceste condiţii şi nu pot fi invocate, cum s-a făcut, ca mărturii de dezechilibru intelectual.” (M. Eminescu, Opere, VII, Proza literară, Bucureşti, Editura Academiei, 1977).

Textul pe care îl reproducem mai jos se află în manuscrisul 2278, 14, caiet de format mijlociu (16,4 x 20 cm), datând din epoca ieşeană (1876–1877) şi se referă probabil la perioada studiilor de la Viena. „Unii istorici literari, scrie D. Vatamaniuc, înclină să creadă că Eminescu a redactat acest text ca introducere la «Iconostas şi Fragmentarium», cu care se deschide manuscrisul 2255. Lucrul pare puţin probabil, întrucât titlul de mai sus este al unor proze scrise pe foi separate şi nu într-un caiet aparte”. Se observă şi aici faptul că Eminescu avea o preferinţă aparte pentru cărţi şi manuscrise vechi, era realmente fascinat, zăbovind îndelung la anticari.

Iată textul din manuscrisul 2278, reprodus în ediţia de Opere (vol. citat):

[„Cînd eram încă la Universitate…”]

„Cînd eram încă la Universitate aveam o ciudată petrecere. Îmblam adesa ziua pe uliţi, stînd numai pe ici, pe colo la cîte-un anticvar şi răscolindu-i vechiturile; luam din cărţile lui tot ce-mi părea mai bizar şi mai fantastic şi, venind apoi acasă, citeam şi transcriam într-un caiet numit fragmentarium toate pasagele cîte-mi plăceau. Locuiam într-un sat aproape de oraşul universitar, împrejurul locuinţei mele foarte liniştite, căci printr-un hazard locuiau în acea casă numai moşnegi bătrîni. Acolo, noaptea, după ce astupam soba, citeam şi traduceam spre propria mea plăcere ceea ce am spus mai sus. Apoi, deodată, parecă mi se [G. Călinescu citeşte „lumina visele”]. Intram în labirintele acelor curioase poveşti ce le citisem, un tablou urma pe altul, o întîmplare pe alta. Atuncea stingeam luminarea, ca să [nu] mă supere în sumbrele mele viziuni, şi scriam iute prin întuneric în fragmentarium tablourile sau viziunile ce-mi treceau prin minte. Astăzi, răscolind prin hîrtii, găsesc acel fragmentarium. Citesc, citesc şi, ciudat… mă trezeam parecă-n aceiaşi casă în care locuism, era noapte… afară vîjia vîntul prin copacii seculari ai parcului, gîndire cu gîndire se-nşiră şi văd că aceste fragmente ciudate şi rupte din toate părţile sînt o istorie frumoasă, deşi cam ciudată. Iată c-o scriu.”

Costin Tuchilă