Fiziologia gustului: Pepenele

pepenele istoric

Este adevărat că prin marile magazine am zărit mereu pepeni în toate anotimpurile, pepeni verzi, pepeni galbeni, diverse soiuri, dar ne apropiem cu paşi repezi de perioada pepenilor româneşti care sunt mai dulci parcă decât ceilalţi, aduşi din alte părţi ale lumii. Recunosc, îmi place pepenele, dar nepoţelului meu, Eric, îi place în mod deosebit, motiv pentru care am fiziologia gustului pepene rosudorit să aflu cât mai multe detalii despre acest fruct, despre originea lui şi, de ce nu, despre legendele legate de istoria pepenelui.

Voi începe cu pepenele verde (Citrullus lanatus) care face parte din familia Cucurbitaceae. Se crede că pepenele verde este originar din Sudul Africii, fiind întâlnit şi în flora spontană şi este una dintre cele mai populare specii de pepeni. O altă sursă afirmă că pepenele este originar din Persia (Iran) şi din ariile adiacente din est şi vest.

Cea mai veche înregistrare a pepenelui datează din jurul anului 2400 î. H. şi este de fapt o pictură egipteană care reprezintă darurile funerare, printre acestea fiind găsit şi pepenele. Începând cu secolul al X-lea, pepenele verde a început să fie pepene fructe salata varacultivat în China, care este astăzi cel mai mare producător de pepeni. Există o legendă vietnameză din care aflăm că pepenele a fost descoperit acolo cu mult timp înainte de a fi descoperit în China. Conform legendei, pepenele a fost descoperit de prinţul Mai An Tiem, fiul adoptiv al Regelui Hung. Atunci când prinţul a fost exilat pe o insulă, i s-a spus că dacă va reuşi să supravieţuiască timp de şase luni, va fi lăsat să se întoarcă acasă. Prinţul s-a rugat la divinităţi pentru a-l ajuta. La un moment dat a trecut o pasăre în zbor, care a scăpat o sămânţă din cioc. Prinţul a plantat sămânţa, iar din ea a răsărit pepenele.

Trecem în Europa şi din documente aflăm că grecii cunoşteau pepenele iar doctorul Galen galen medic antichitatescria în secolul al II-lea despre calităţile medicinale ale pepenelui. Scriitorii romani ai secolului al III-lea ofereau indicaţii despre cultivarea şi prepararea sa cu diferite condimente.

Cultivarea pepenelui s-a răspândit spre vest, spre zona mediteraneană, abia în Evul Mediu, în secolul al XV-lea fiind destul de cunoscut în Spania. În anul 1494, în cea de-a doua sa călătorie, Cristofor Columb a luat cu el seminţe de pepene şi le-a plantat pe insula Isabela. Aceasta a fost prima cultură de pepene din Lumea Nouă. Cam în aceeaşi perioadă, Charles al VIII-lea al Franţei a introdus pepenele în Europa Centrală şi de Nord. Sigur, există mai multe surse, tot atâtea teorii, darpepene flori camp am ales ceea ce mi s-a părut verosimil şi demn de prezentat.

Noi, oamenii obişnuiţi, când spunem pepene verde ne gândim la uriaşul cu miez roşu, dulce şi seminţe negre, însă specialiştii ne informează că acesta este doar unul dintre multele soiuri de pepene.

Miezul pepenelui poate fi alb, roşu, galben sau portocaliu. Câteva varietăţi de pepene roşu au seminţe diferit colorate, inclusiv seminţe verzi şi roşii. Există şi specii de pepene „fără seminţe” (cu seminţe mici şi albe). Seminţele de pepene roşu sunt foarte apreciate în unele ţări, fiind incluse în diferite feluri de mâncare, iar coaja este şi ea folosită ca ingredient la mai multe tipuri de prăjituri.

pepene copilarie

Recunosc, mie-mi place pepenele murat, pe care-l consider o delicatesă, dar fiecare om are plăcerile lui culinare! Însă cel mai bun este miezul roşu sau galben, dulce, răcoritor şi hrănitor. Mi-aduc aminte că tata tăia pepenele şi lăsa miezul, „cocoşul”, pentru mine. Copil fiind, aş fi vrut să primesc o bucată, să o mănânc şi să mă umplu de zeama şi de aroma fructului roşu, dar eram privilegiată primind „cocoşul roşu”.

Pușa Roth

Memo

Mă uitam pe internet la săpunuri şi aş fi vrut să cumpăr cât mai multe, cu diverse mirosuri, săpunuri naturale cu scorţişoară, cimbru, merişor, lămâie, cocos, levănţică şi câte şi mai câte amestecuri, că nu ştii cu ce să te speli ca să miroşi cât mai frumos. Mi-am adus aminte cum făcea bunica săpun, apoi mama care preluase şi ea obiceiul de a face săpun de casă. Nu am putut rezista tentaţiei şi am încercat şi eu să fac săpun la fel ca bunica şi ca mama, deşi am folosit cantităţi mici, de teamă că o să ratez produsul final. Grăsime, sodă caustică, apă şi… pelin. Am mai pus câteva flori, aşa de răsfăţ, şi am făcut săpun. Nu arăta grozav, dar mirosea a proaspăt, ceea ce m-a determinat să uit uneori de maşina de spălat şi să trec la tehnica veche: cea a spălatului cu mâna. Asta de dragul săpunului făcut de mine!

Gândindu-mă la vrute şi nevrute, încercând să-mi aduc aminte de vreo istorioară legătă de săpun, „am dat” peste o poezie superbă, scrisă de Tudor Arghezi, pe care a intiulat-o Băşica de săpun și pe care am să v-o „povestesc” şi dvs., aşa, ca să ne aducem aminte de copilărie şi de baloanele de săpun cu care ne jucam.

„O să-ţi povestesc din cer”,

Zise umbrela din cuier.

– „Eu aş vrea ceva să spun

Din azur”, zise băşica de săpun.

– „Am şi eu un cuvânt, –

Zise răzătoarea de ciubote, – despre pământ.

– „Despre lumină n-am isprăvit”,

Zise dintr-o cutie un chibrit.

– „Când o să vorbesc şi eu, –

Zise tigrul de cârpă, – tremură cerul cu Dumnezeu.”

A făcut bunica săpun, a făcut şi mama, am încercat şi eu, dar cine oare a inventat acest minunat ingredient, atât de necesar în viaţa de zi cu zi? Se spune că cea mai veche atestare documentară despre fabricarea săpunului datează din anul 2800 î. Hr. şi provine din vechiul Babilon. Această afirmaţie se bazează pe faptul că a fost găsit un cilindru ceramic îngropat în pământ, inscripţionat cu detalii despre fierberea grăsimii şi a cenuşii, care conţinea o substanţă similară săpunului. Un document egiptean din domeniul medicinii, datând din 1500 î. Hr., cunoscut sub numele de Papirusul lui Ebers, descrie o substanţă asemănătoare săpunului, realizată prin combinarea uleiurilor cu anumite săruri alcaline şi folosită pentru spălat şi tratarea unor boli ale pielii.

Legenda spune că denumirea de „săpun” provine de la locul numit Muntele Sapo din vechea Romă, unde grăsimea provenită de la sacrificarea animalelor se amesteca cu cenuşă şi curgea spre râu, atunci când ploua. Femeile care spălau rufe în râul Tibru au observat că acest amestec le curăţa rufele mult mai bine decât numai cu apă.

Pliniu cel Bătrân

Din însemnările lăsate de istoricul roman Pliniu cel Bătrân*), reiese că în secolul I d. Hr. săpunul era cunoscut, fiind preparat din sodă şi grăsimi animale. Acest săpun nu avea însă un miros plăcut, iar pentru a estompa acest miros romanii care îşi permiteau utilizau apa de flori, care imprima un miros plăcut corpului.

Romanii aveau cunoştinţe despre fabricarea săpunului, confirmate pe de o parte prin descoperirile de la Pompei, iar pe de altă parte prin prima menţionare documentară despre spălarea corpului cu săpun, datorată doctorului Galenus**), în secolul al II-lea d. Hr.

Galenus

Alt medic al timpului, Priscianus, a menţionat pentru prima oară termenul de „saponarius” („manufacturier de săpun”), pentru a denumi o nouă meserie. Deşi băile publice din Roma antică erau foarte populare, romanii foloseau la început, pentru a-şi curăţa corpul, un amestec de ulei de măsline şi nisip foarte fin, care se îndepărta apoi de pe corp cu un instrument special, numit strigil. Săpunul a început să fie popular în Roma numai în secolele următoare.

Dintre popoarele antice, romanii şi egiptenii erau cei mai pretenţioşi cu igiena corporală, la egipteni existând şi o motivaţie religioasă. Ei considerau că un corp murdar exprimă lipsa de smerenie în faţa zeului, chiar dacă sufletul este curat. Se spălau cu săpunuri din argilă amestecată cu cenuşă, care avea o putere mare de curăţare a pielii, iar pentru un miros plăcut, după spălare, foloseau uleiuri cu diferite arome. Herodot spunea despre egipteni că dădeau mai multă importanţă igienei decât aspectului exterior. Săpăturile arheologice atestă că mijloacele de încălzire a apei precum şi instalaţii pentru duşuri se foloseau cu un secol î. Hr.

Baie romană

Trecem de la antici la contemporani şi am să vă povestesc o întâmplare destul de tristă, în opinia mea, care arată că şi în mileniul trei săpunul poate fi un lux pentru unii oameni. Pe scurt. Cu ceva timp în urmă, am intrat într-o farmacie din Târgovişte să cumpăr nişte medicamente. În faţa mea era o doamnă care voia să cumpere tot nişte medicamente şi farmacista i-a spus că are un bonus din partea farmaciei, nu mai ştiu contextul, punând-o să aleagă între o pastă de dinţi şi un săpun. Pe chipul femeii a apărut un zâmbet larg la auzul veştii şi a cerut imediat săpunul. A simţit că o privesc, s-a întors şi mi-a spus: „Pasta de dinţi e un lux pentru mine, săpunul e necesar. Îmi prinde bine că nu mai aveam, dar nici bani să cumpăr.” Pasta de dinţi era ceva mai scumpă decât săpunul, dar femeia nu s-a gândit la asta, ci la simplul fapt că va avea săpun la baie. Poate că n-ar fi lipsit de sens, să reamintesc că bunica a făcut săpun de casă, la fel şi mama, apoi am încercat şi eu o dată, aromându-l cu pelin.

Pușa Roth

*) Pliniu cel Bătrân (în latină: Gaius Plinius Secundus sau Plinius Maior) s-a născut în anul 23 d. Hr. la Novum Comum (Como, Italia) și a murit la data de 24 august 79 în Stabies (în latină: Stabiae). Singura operă care s-a păstrat este Istoria Naturală (în latină: Naturalis Historiae), o enciclopedie alcătuită din 37 de volume, de neprețuită valoare, cu detalii despre ştiinţele naturale, antropologice, artă, medicină, cosmologie, botanică, prelucrarea metalelor, fiziologie, zoologie și mineralogie din acea perioadă.

**) Claudius Galenus din Pergam, sau Galen, altă variantă: Galenos (129–200 sau 216) a fost ultimul mare medic al antichității. Considerat unul dintre fondatorii anatomiei și farmacologiei moderne, Galen a efectuat mai multe operații îndrăznețe, cum ar fi cele asupra ochiului și creierului, operații ce vor fi reluate abia în zilele noastre, deci două milenii mai târziu!

Astfel, în cazul cataractei, el introducea, în spatele cristalinului, un fel de seringă, pe care o retrăgea ușor pentru a îndepărta opacitatea acestuia. Cea mai mică eroare ar fi condus la orbirea pacientului.

Ajuns la maturitate, datorită reputației câștigate, i se permitea să efectueze testări pe animale vii (vivisecții) sau pe cadavre (disecții). Printre obiectivele urmărite, putem aminti: studiul măduvei spinării și a funcționării rinichilor. Unul din animalele folosite cu predilecție era macacul (Macaca sylvanus, o maimuță specifică Gibraltarului). Dintre descoperirile sale, putem enumera: a demonstrat că urina se formează în rinichi, nu în vezica urinară, cum se credea până atunci. A identificat corect 7 din cei 12 nervi cranieni. A descoperit valvele inimii. A observat faptul că tuberculoza este o boală contagioasă. A observat că turbarea poate fi transmisă prin intermediul câinilor. A dovedit că prin artere și vene circulă sânge, nu aer. În ceea ce privește concepțiile sale, Galenus a încercat să se situeze deasupra tuturor școlilor și teoriilor medicale, criticând multe din erorile acestora: „Îi consider sclavi pe cei care își zic hipocratici sau praxagoreici sau se consideră că aparțin vreunei alte autorități, dar am ales tot ce era mai bun din fiecare școală.” Galenus a fost unul dintre promotorii metodei experimentale în cadrul investigației medicale. El recomandă tuturor medicilor să practice disecția, atât ca modalitate de a face noi descoperiri, cât și în vederea îmbunătățirii abilităților chirurgicale. Totuși, rămâne tributar teoriei celor patru umori: sânge, bilă, limfă și splină. Le considera influențate de cele patru elemente: aer, pământ, foc, apă. Omul ar avea patru temperamente, iar boala ar fi cauzată de dezechilibrul celor patru.