Criticul Cutărică

criticul cutarica tableta liber sa spun

tableta liber sa spunSă mai vorbim despre ignoranţă şi ignoranţi? Ştiu eu, nu ne pierdem timpul? Nu, atâta vreme cât ignoranţii sunt activi. Nimic nu e mai înspăimântător, după Goethe, decăt ignoranţa activă. O descoperi cu amărăciune acolo unde te-ai aştepta mai puţin, inclusiv în domenii care presupun o migăloasă specializare, ani întregi petrecuţi în bibliotecă.

O cunoscută actriţă îmi povestea deunăzi o întâmplare. Juca în rolul principal dintr-o piesă aflată printre capodoperele dramaturgiei româneşti, unul dintre acele texte intrate în manualele şcolare. Rolul însemna un examen pretenţios. În el apăruseră de-a lungul timpului nume mari ale scenei româneşti. Teatrul din oraşul de provincie păstra în arhivă semnele trecerii dramaturgului care, cu câteva decenii în urmă, îşi desfăşurase acolo activitatea regizorală, montând printre altele şi propria piesă. Argumente, aşadar, pentru a face ca emoţia să sporească.

În seara premierei, după spectacol, la capătul plăcut istovitoarelor felicitări, apăru în cabină un tânăr. Înăltuţ, îmbrăcat în blugi, cu părul tuns sever. Deloc timid. După un cuvânt de circumstanţă, îi spuse sec actriţei: „Aţi jucat destul de bine! Şi vreau să vă spun că nici piesa nu e proastă…” La urma urmei, nu era nici un motiv de stupefacţie, gândi cunoscuta actriţă. Omul era sincer, vorbea foarte serios. Şi tot atât de serios adăugă în loc de la revedere: „Sunt criticul Cutărică de la gazeta Cutare.” Şi chiar era. Critic, bineînţeles. Doar critica în gazetă!

Costin Tuchilă

Fiziologia gustului: Băcăniile de altădată

Doamnelor şi domnilor, am deschis astăzi cartea lui Gheorghe Crutzescu, Podul Mogoșoaiei şi am găsit un pasaj despre istoria băcăniilor din Bucureşti, despre care autorul spune că este o instituţie unică şi aş adăuga eu o instituţie care este ca o carte deschisă spre a afla care sunt sau, mai bine zis, în acest caz, care au fost gusturile unei epoci în materie culinară.

„Această instituţie, spune Crutzescu, era necesară bucureşteanului ca aerul, apa şi gazeta de dimineaţă. Băcăniile erau pline cu trufandale de-ţi lăsa gura apă, cu mistreţi şi căprioare atârnate întregi la prag, cu mormane de iepuri şi potârnichi, cu chisele cu icre, cu tejgheaua cu aperitive, armonioasă ca o natură moartă olandeză, cu băieţii lor atât de sprinteni, care jonglează cu şpriţurile şi umplu dintr-o singură mişcare doi ţapi, un amalfi şi un pelin cu sifon.”

Mde, vremurile au trecut şi acum omul grăbit ia mâncarea la pachete congelate, vidate, asortate şi altele, şi altele. Nu spune nimeni că nu e bine, dar parcă a dispărut poezia acelor vremuri, dar şi bucuria de a te târgui. Câte poveşti nu s-au scris, câtă cerneală nu s-a scurs despre cei ce se hrăneau gustând o măslină de ici, o bucăţică de dincolo. Şi aşa ca din senin mi-am amintit, citind prin cronicile vremii, că la Iaşi, la Smirnov, se zăbovea preţ de o ţuică-două sau chiar trei, că, mde, ce mai conta, se ciuguleau câteva măsline-ochi de bou, câteva icre negre, o felie de jambon, salamuri, lacherdă, viţel rece, uscături amestecate cu pâine de secară, cubuleţe. Fiecare gusta, că aşa viaţa pare mai frumoasă iar pofta vine mâncând.

Cu bine şi cu bucurie.

Pușa Roth