Lucian Avramescu, la aniversară

lucian avramescu portret de serban cionoff

„Poete, să ne trăiești, fiindcă ne trebuiești!”

calendarMare noroc am mai avut că inimoasa noastră colegă de breaslă, Ramona Vintilă, de la „Jurnalul Naţional”, mi-a amintit într-o sensibilă tabletă că astăzi este ziua de naştere a lui Lucian Avramescu! Altminteri, luat cu trebile noastre de fiecare zi, adică tot sfătuindu-mă cu Lucică despre ce aş vreau eu să postez în spaţiul de pagină pe care mi-l pune cu amabilitate necondiţionată la dispoziţie la el acasă, adică la A. M. PRESS, pur şi simplu uitasem că azi prietenarul meu de peste patru decenii împlineşte o anumită vârstă. Şi încă ce vârstă?! Cică 66 de ani, cei mulţi şi luminoşi de-acum înainte!

Dar cum 66 este, zice-se, o cifră a dracului, îmi iau revanşa şi scriu apăsat, cu subiect şi predicat, cum că Lucian Avramescu este, el însuşi, unul dat dracului. Al dracului de talentat, vreau să spun. Ba, pe deasupra, şi al dracului de devotat ideii de prietenie. Care idee, dimpreună cu cea de artă, a suferit, de ceva vreme încoace, o dureroasă pierdere a identităţii. Mai direct spus: s-a alienat, s-a înstrăinat de propria-i menire.

lucian avramescu

Lucian Avramescu

M-am împrietenit cu Lucian Avramescu pe la cea de a doua jumătate a anilor ’70 în redacţia „Scânteii tineretului”. El venise de la gazeta de la Râmnicu Vâlcea, unde fusese coleg de plaivaz şi de coloană editorială cu fratele meu de boemă studenţească şi, mai apoi, de boemă de presă, neuitatul George Ţărnea – binecuvântată fie-i amintirea! Şi, ca să fiu sincer până la capăt, George a fost şi cel care mi-a spus despre Lucică foarte pe scurt şi foarte cu miez: „E poet de vână şi băiat de toată isprava!”

Mi-a plăcut, încă de pe atunci (şi nu am niciun motiv să nu îmi mai placă azi), sinceritatea sa, plăcerea şi curajul lui de a spune lucrurilor pe nume. În egală măsură, mi-a plăcut şi atunci (şi, la fel de mult, îmi place şi acum) faptul că Lucian nu aştepta să îl rogi de două ori atunci când era vorba să îţi dea o mână de ajutor.

aniversare lucian avramescu

Iar, dacă tot am luat-o pe panta amintirilor haideţi să o spun şi pe cea dreaptă: Lucian Avramescu este unul dintre cei care au avut curajul să îmi dea recomandarea de „membru de partid”, fără de care tot pălmaş redacţional rămâneam. Nu de alta, dar mulţi au fost cei care, ştiute fiind isprăvile mele de împătimit boem, atunci când i-am rugat aşa ceva s-au făcut că nu au înţeles despre ce e vorba în ultima propoziţie…

Şi nu numai că mi-a dat-o, recomandarea, dar, după şedinţă, de faţă fiind toată suflarea redacţională, m-a bătut „foarte tovărăşeşte” (sic!) pe umăr şi mi-a zis: „Mă băiatule, după luptele fracţioniste din anii ’30, asta este cea mai grea lovitură pe care o primeşte partidul din interiorul său!”

În plus, am destule motive să spun că Lucian Avramescu se numără printre acei (nu puţini!) colegi de la „Scânteia tineretului” care – în anii în care, în presa de partid şi de stat, autocenzura luase locul cenzurii – aveau curajul să trimită la tipar texte „cu apropont”, cu „şopârle şi fitile”. Şi, la fel de bine, să publice în „Suplimentul literar artistic” („SLAST”), a cărui coordonare o preluase după plecarea din redacţie a lui Ion Cristoiu, poezii de dragoste. Adică fără nimic politic în ele, poezii pur şi simplu.

Acelaşi gust sigur al valorii l-a avut şi atunci când a fost organizator şi catalizator al „Serbărilor Scânteii tineretului”. Spaţiul incandescent unde s-au putut afirma talente autentice, care şi azi sunt nume de referinţă în muzică sau în actorie. Iar, dacă mi s-ar cere o secvenţă emblematică a „Serbărilor…”, aş spune fără ezitare: Bună seara, iubito, melodia scrisă de Adrian Enescu pe versurile lui Lucian Avramescu. O adevărată bijuterie, rămasă iremediabil legată în memoria noastră afectivă în interpretarea duetului Loredana Groza–Ion Caramitru.

poeti de azi lucian avramescu

Şi iată că, după atâţia ani, îl regăsesc pe Lucian Avramescu neschimbat. Acum el fiind spiritul viu, mentorul şi emblema Agenţiei A. M. PRESS, ea însăşi o entitate simbolică, de referinţă a presei noastre profesioniste, curajoase şi, deloc în ultimul rând, făcută cu har. Cât priveşte comentariile sale despre actualitatea, cu precădere despre actualitatea noastră politică, nu aş avea decât să mai spun aceste două vorbe şi ceva: „Poţi să nu fii de acord cu tot ceea ce susţine Lucian Avramescu, dar nu poţi să îi ignori opiniile.”

Nu aş putea, totuşi, să închei aceste câteva rânduri fără să cer scuze tuturor celor care, la acest ceas aniversar, aşteptau de la subsemnatul un eseu despre poetul Lucian Avramescu. O voi face, promit, cât mai curând, poate chiar în acest generos spaţiu girat cu mână sigură de un alt împătimit al culturii, Costin Tuchilă.

Până atunci, după străvechea datină oltenească, îl îmbrăţişez frăţeşte pe Lucian Avramescu şi i-o spun verde-n faţă: „La mulţi an poete! Să ne trăieşti, fiindcă ne trebuie!”

Şerban Cionoff

Ascultă

Bună seara, iubito!

Erasmo Damato – jurnalistul cu suflet de copil

mino damato jurnalist

„Cea mai mare satisfacţie pentru mine este atunci când

mânuţa unui copil o prinde pe a mea şi cu emoţie în glas,

într-o limbă străină de a mea, îmi spune: Mulţumesc!”

Erasmo Damato

Erasmo Damato sau Mino Damato (1937–2010), aşa cum este el cunoscut, a fost omul care l-a descoperit pe Andrea Bocelli, dar şi cel care a dat o şansă copiilor infectaţi cu necruţătorul virus al imunodeficieţei umane (HIV). „În anul 1989 am primit o scrisoare de la o mamă. Am citit-o şi recitit-o. Părea o mamă care iubea viața, căreia îi plăceau copiii, indiferent cum i-ar fi oferit Dumnezeu. Îmi scria de copilul ei, născut orb, dar cu o voinţă extraordinară de a cânta. Voia să i se ofere o şansă. Ştia să cânte bine la pian şi cu vocea. Am invitat-o la sediul Fundaţiei împreună cu copilul despre care îmi scrisese. L-am rugat să cânte ceva la pian pentru a-mi face o idee asupra a ceea ce ştia. A cântat optsprezece minute fără să se oprească. Acela a fost momentul în care mi-am spus că trebuie să merg înainte, iar acel copil era Andrea Bocelli…”, scria cunoscutul jurnalist italian, omul care avea să înfieze la un moment dat un copil infectat cu HIV din România, o fetiţă, pe Andreea, şi să dea naştere unei fundaţii, „Bambini in Emergenza”, dedicată copiilor seropozitivi abandonaţi la lada de gunoi a umanităţii.

erasmo damato copii HIV

Erasmo Damato

Pentru Erasmo (Mino) Damato, născut la Napoli în ziua de 1 decembrie 1937, lupta pentru viaţa altora a fost un ideal personal, dar şi un crez că viaţa poate avea continuitate şi acolo unde natura umană prin abandon şi prin indiferenţă ignobilă vrea să îi pună capăt brusc şi cu sânge rece. Dacă Andreea Damato, fetiţa adoptată de jurnalistul italian ar mai fi trăit şi azi, cu siguranţă că vorbele acestuia: „în ochii copiilor se poate citi viitorul. Oferindu-le ceva, nu sărăceşti, ci, din contră, te îmbogăţeşti”, ar fi însemnat mult mai mult. După ce transformă în Centre de îngrijire a copiilor seropozitivi două dintre pavilioanele Spitalului „Victor Babeş” din Bucureşti, Damato învinge inerţia vremurilor postrevoluţionare româneşti şi pune bazele – în iarna anului 1997 – Centrului-Pilot de la Singureni, aflat la 35 km de Bucureşti, în judeţul Giurgiu, unde copiii seropozitivi externaţi din Spitalul „Victor Babeş” au un cămin al lor, dar şi pe cineva aproape de sufletul lor chinuit, care să-i primească şi să le ofere necondiţionat iubire în fiece zi lăsată lor de divinitate. Aici, Surorile Franciscane Misionare de Assisi desăvârşesc, prin Voia lui Dumnezeu, opera „gingăşiei Lui” pentru ajutorarea unor copii, care îşi cară în spate cu o demnitate uluitoare crucea grea a unei boli, ce ucide fără nicio milă viaţa dinlăuntrul lor angelic. Erasmo Damato, pentru care Singureniul devenise a doua lui casă de suflet după Italia, „cu lacrimi în ochi, înainte de moartea sa (16 iulie 2010)” rostea următoarele cuvinte, un veritabil testament personal pentru eternitate: „Cea mai mare satisfacţie pentru mine este atunci când mânuţa unui copil o prinde pe a mea şi cu emoţie în glas, într-o limbă străină de a mea, îmi spune: Mulţumesc!”

goya copii

Goya, Copii umflând un balon

Jurnalistul Erasmo Damato de la cotidianul „Il Tempo” – trimis special mai apoi pentru televiziunea RAI în zone de război, precum Cambodgia, Vietnam şi Afganistan – a înfiinţat la Roma în anul 1995 Fundaţia „Bambini in Emergenza”. Pentru Surorile Franciscane Misionare de Assisi din România, el reprezintă însă piatra de temelie a vieţii înseşi. Căci a sluji numele lui Dumnezeu culegând dintre resturi murdare ceea ce alţii aruncă în mod conştient – VIAŢA –, chiar dacă aceasta are o durată mult prea scurtă, uneori, în planul superior divin, e totuna cu însemnul unei conştiinţe curate, care se supune legilor simple ale adevăratului creştinism practicat şi nu propovăduit doar din vârful ascuţit şi perfid al limbii de carne şi de sânge. Înseamnă substanţa unei filozofii pentru care existenţa nu se reduce la indiferenţă, la silă şi la patologia amplă a vanităţii personale, ci la lupta dură cu un virus ucigaş spre a-i smulge acestuia fiecare secundă de timp, pe care vrei s-o cadoriseşti cu dragoste şi cu respect oamenilor din preajma ta, măcinaţi de boala cumplită, dar şi de prezenţa firului de deznădejde din inimile lor.

Nu ştiu câţi jurnalişti din România, care au strâns într-un timp foarte scurt averi cât pentru şapte vieţi, deşi Dumnezeu nu le-a dat dreptul decât la una singură, se dedică, în puţinul răgaz al fiinţei lor spiritual-biologice – între două şantaje penibile şi câteva contracte extrem de bănoase cu statul ori între câteva scandaluri în direct, unde schingiuiesc samavolnic şi inconştient de multe ori mădularele unei limbi române, care, parcă, nu le aparţine deloc –, unei cauze demne de nobleţea meseriei pe care o exercită zilnic?!… Nu ştiu să-mi răspund mie însămi la o asemenea întrebare de un retorism, iată, total nerostuit, deoarece, a ajunge să realizezi ceea ce Erasmo Damato a concretizat în România la Singurenii Giurgiului, trebuie să vezi, să simţi şi să pătrunzi realitatea din jur, abordând-o prin prisma unei înţelegeri superioare personale.

jean baptiste greuze portret de copil

Jean-Baptiste Greuze, Portret de copil

Trebuie să ai ochi de OM înainte de a avea condei de jurnalist. Pentru că VIAŢA cere din partea noastră a tuturor spirit de sacrificiu în numele adevăratei iubiri creştine faţă de cei aflaţi în suferinţă şi nu doar vorbe goale înşirate pe aţa fragilă a unui articol de o zi sau a unei transmisii oarecare în direct. Să nu-i lăsăm singuri pe copiii seropozitivi abandonaţi şi nici pe cei chinuiţi cumplit de cancer spre a nu muri răpuşi într-o bună zi de propria noastră mână!… Fiindcă nu se ştie niciodată secunda când Dumnezeu ne va da cu putere peste obraz, nouă celor aflaţi acum pe valul existenţei materiale efemere şi deşarte, cea mai grea palmă, pe care fiinţa umană o poate primi la un moment dat în unicul ei destin neliniar şi cu misiune pământeană concretă – o palmă mult mai cumplită decât însăşi nemiloasa boală incurabilă sau decât moartea în sine –, palma singurătăţii şi a înecării noastre definitive în uitare. Sufletele multe şi triste ale celor din jurul nostru aşteaptă de atâtea ori cu speranţă braţe puternice şi de nădejde spre a se agăţa ca să respire încă o clipă viaţă până când ultima lor bătaie de inimă va bate sfâşietor la poarta tărâmului necunoscut al morţii…

Magdalena Albu

iulie 2010

Pamfil Șeicaru: „Un om imperfect, dintr-o lume pe măsură” – cronică de Șerban Cionoff

 Pamfil-Seicaru

La vremea când făceam primii pași în ale gazetăriei, adica prin anii ’60 și ceva ai veacului trecut, despre Pamfil Şeicaru ştiam doar că a fost un exponent al putrefacţiei presei burghezo-moşiereşti, piatra pe mormântul său (mormânt din punct de vedere „politico-ideologic”, serban cionofffireşte!) fiind pusă cu sloganul „şantajul și etajul”. Mare noroc am avut, eu și alţii ca mine, doritori să trecem dincolo de poncifele oficiale, că în acea vreme de relativă dar reală destindere la Casa Scriitorilor puteau fi lesne abordaţi câţiva dintre pontifii presei interbelice, proaspăt întorşi în viaţa cetăţii după ani grei de temniţă sau de surghiun. Între ei N. Carandino făcea figură întru totul aparte… Astfel, am reuşit să aflăm câte ceva despre acea lume miraculoasă a gazetăriei româneşti interbelice. Şi, fireşte, despre Pamfil Şeicaru. După 1990, în schimb, tot despre Pamfil Şeicaru, alte poncife intolerante, de data asta… cu sens (tot politico-ideologic) schimbat, i-au învăţat pe neofiţi cum că degeaba o fi fost el, Şeicaru, un mare gazetar dacă, la o adică, se spune că ar fi colaborat niţeluş cu Securitatea!

santajul_si_etajul_george_stanca pamfil seicaruAcum, lucrurile s-au rezolvat mult mai simplu: despre Pamfil Şeicaru nu se mai vorbește deloc!

Noroc, de data asta, că George Stanca şi-a suflecat mânecile, a intrat până peste cap în arhive prăfuite, s-a luptat vârtos cu prejudecăţi mai vechi și mai noi şi, într-un final, ne-a dat această carte remarcabilă: Şantajul și etajul. Pamfil Şeicaru, între legendă și adevăr (Editura Adevărul, 2012). Lucrare, la origine teză de doctorat în istorie și despre care un istoric de severitatea și acribia prof. univ. dr. Ion Calafeteanu scrie că are meritul de a se fi aplecat „asupra unei componente fundamentele, am putea spune definitorii a personalităţii lui Pamfil Şeicaru: analiza fenomenului politic”.

somnul lumii eduard rudolf roth grafica moderna

Eduard Rudolf Roth, Somnul lumii

Excursul este unul captivant, riguros, aplecat și temeinic documentat în universul fabulos al unui gazetar care, cu uneltele meseriei sale, a reușit să dea replică sentinței neiertătoare a lui André Gide: „numesc jurnalism tot ceea ce ne-ar putea interesa mâine mai puțin decât azi!”.

Chiar așa, de ce ne-ar mai interesa, azi sau poate și mâine, Pamfil Șeicaru?

Citeşte integral în Revista VIP, 18 decembrie 2012.