Ion Lucian, portret de Annie Muscă

ion lucian rtr

La rubrica Remember, Revista Teatrală Radio

eterne reveniri in luna lui april annie musca portrete actori romani remember rtrAstăzi, 22 aprilie 2014, ne amintim de actorul Ion Lucian (22 aprilie 1924–31 martie 2012).

Unul dintre cei mai longevivi actori de comedie, artist emerit, membru al Uniunii Scriitorilor și al Societaţii Autorilor şi Compozitorilor Dramatici de la Paris, fondator și director al Teatrului Excelsior, societar de onoare al Teatrului Național din București, pe scena căruia urca la 18 ani, în haina cea adevărată a actorului, Ion Lucian avea să cucerească inima publicului, înregistrând succes după succes. Fostul student al maestrului Ion Manolescu avea să călătorească, de-a lungul celor aproape șapte decenii de carieră, din teatru în teatru, din oraș în oraș, dar și peste hotare timp de 25 de ani, la spectacole și congrese internaționalerubrica remember annie musca revista teatrala radio legate de arta de a fi actor și regizor. Cel care în afară de operă făcuse tot, cum îi plăcea să spună, a marcat lumea teatrului românesc prin rolurile antologice interpretate și prin iubirea pentru cel mai tânăr public – copiii. Nu o dată, trecătorii îi strângeau mâna în stradă maestrului cu suflet generos, cu voce surâzătoare și un limbaj al ochilor rar întâlnit.

Băiatul lui Iorgu din Girov

S-a născut la București pe 22 aprilie 1924 într-o familie preocupată de studiu, fiind al doilea copil, mult așteptat de Iorgu și soția sa, după drama pierderii primului lor băiat, cu 10 ani înainte.

foto ion lucian copil

La vârsta copilăriei

Tatăl, Iorgu (fiu de preot din Girov – Roman), șef de personal la CFR, avusese până în 1933 și o societate de construcții șosele și poduri. Anii de criză însă, i-au adus pierderea agoniselii și începerea unei vieți de la zero, ca expert contabil la Uzinele Electrica, cu sediul central la Ploiești. A venit apoi anul 1939, cu cedarea Cadrilaterului, iar tatăl lui Ion a fost nevoit să rămână la Balcic să administreze uzinele românești de acolo. Viitorul actor avea 16 ani și a trăit toată acea perioadă doar alături de mamă, o femeie deosebită, și ea cu rădăcini moldovene, casnică, dar cu un simț autodidact bine conturat. De la această ființă pe care o păstra actorul mereu în inimă a învățat înainte de a merge la școală cititul și scrisul. Tatăl, cu o viață mai boemă, deseori plecat în deplasări cu slujba, voia să-l vadă inginer, de aceea a și studiat științele exacte la liceu. Dar Ion avea înclinații spre arta spectacolului. Era un copil vesel, care avea să trăiască durerea pierderii mamei în 1947, pe scenă, într-o comedie de succes a lui G. B. Shaw, intitulată parcă sugestiv: Nu se știe niciodată. Se scurseseră doar 20 de minute de la momentul în care ființa dragă îi murise pe brațe… Tatăl murise mai devreme. Vestea tragică o aflase în timpul unui turneu cu Naționalul. Iorgu, care își învățase fiul să lase loc de „bună ziua” pe unde trece, sfârșise accidental în urma unei congestii pulmonare provocate de condițiile aspre în care stătuse în timpul bombardamentelor din 1944. Părinților, care l-au iubit enorm și veneau la teatru să-l vadă, le-a păstrat o caldă aducere-aminte.

ion-lucian la tinerete

Studii

A studiat la Liceul „Matei Basarab” din București cu profesori celebri, Frumuzache Chiriac sau Geoges Hlit, iar în 1939, când situația familială nu era prea ușoară, a hotărât să înceapă să contribuie și el cu ceva la latura financiară a familiei. Cu un coleg de clasă, descendent al familiei lui Caragiale, ajunge să dea un concurs pentru figurație la Teatrul Național. Cei doi tineri au fost bine primiți avându-se în vedere pregătirea lor școlară. Astfel, între 1940 și 1942, aproape seară de seară, urca pe scenă la Național. În 1941, în penultima clasă de liceu, intrase și la Conservator la clasa profesorului Ion Manolescu, cu condiția să-și susțină bacalaureatul în cursul studiilor de conservator. Colegii lui de liceu fuseseră duși cu forța la școala de ofițeri, fiind în plin război. Doar el scăpase deoarece prinsese un an de studii superioare. Înainte de a termina anul I de Conservator, în care frecvența lui lăsa de dorit, primind chiar mustrări de la profesorul Manolescu, Teatrul Național anunța concurs pe 5 posturi de actori. Erau 136 de candidați. Se admiteau și studenți, dar care să fie în ultimul an. În ziua concursului, Ion Lucian se afla pe holurile Teatrului. Venise să dea o replică unui coleg mai mare înscris la concurs. Calboreanu îl vede și, cunoscându-i talentul scenic, îi obține o derogare de la comisie pentru a intra în examen. Întâlnirea cu maestrul Calboreanu care îl numea „puștiul Naționalului” și „Colega” n-o va uita niciodată. Apoi gestul lui de a-i convinge pe cei din comisie: Liviu Rebreanu – președintele comisiei, Maria Filotti, Marioara Voiculescu, Nicolae Bălțățeanu… După concurs a fost chemat de Liviu Rebreanu care l-a felicitat și i-a semnat hotărârea de rămânere în teatru și gratificația care reprezenta salariul pe trei luni.

fostul Teatru National si Palatul Telefoanelor

Vechiul Teatru Național și Palatul Telefoanelor din București. Desen de Bogdan Calciu

Dacă de la George Calboreanu învățase ce înseamnă punctualitatea la repetiții, de la profesorul Ion Manolescu înțelesese că în orice profesie trebuie să dai dovadă de seriozitate pentru a stârni încrederea celor de lângă tine. Cu fostul său profesor se întâlnea în 1953 în studiourile de teatru radiofonic pentru înregistrarea pieselor Cei doi tineri din Verona de W. Shakespeare, în regia lui George Teodorescu, Romeo și Julieta, în regia lui Mihai Zirra, și Cei trei mușchetari (1955) de Al. Dumas, în regia lui Paul Stratilat.

De fiecare dată când își amintea de persoanele importante din viața și cariera sa, nu uita să-l pomenească pe unchiul său, fratele mamei, Nenea Jenică Ungurescu, arhivarul Primăriei din Piatra Neamț, care semăna leit cu Chaplin și semna zeci de caricaturi pe care le trimitea apoi către revistele de specialitate din țară. Acesta a fost, după mamă, un reper în educație și cultură. Peste ani, Ion Lucian avea să fie ales director artistic al Festivalului de Teatru pentru Tineret de la Piatra-Neamţ…

ion lucian roluri in teatru

Din teatru în teatru…

Naționalul bucureștean (1942–1945)

Nici mai mult nici mai puțin de 74 de roluri pe scena Teatrului Național din București între 1942–1945. De la Guliță din Coana Chirița de Tudor Mușatescu după Vasile Alecsandri, alături de celebra Sonia Cluceru în rolul principal, și Poetul Tulipă din Mioara de Camil Petrescu, până la Simon Bliss din Familia Bliss de Noel Coward, sau Jaques din Silvette de Victor Eftimiu, Lucian i-a jucat și pe Nicolas și Scarciafico din Prințesa îndepărtată de Ed. Rostand, dar și pe Magnasco din Astă seară se joacă fără piesă de Pirandello, pe Hlestacov din Revizorul lui Gogol sau pe Florindo din Mincinosul lui Goldoni. Citește integral în Revista Teatrală Radio. Fragmente din spectacole radiofonice din Fonoteca de Aur, filme memorabile cu Ion Lucian, interviuri și mărturii ale lui Ion Lucian despre Molière și Eugen Ionescu.

Annie Muscă

Mihai Eminescu la intersecţia artelor

eminescu-editia-princeps-creanga-caragiale-la-editura-casa-radio

eveniment liber sa spunRadio România Cultural şi Editura Casa Radio sărbătoresc Ziua Culturii Naţionale, 15 ianuarie, prin lansarea proiectului Mihai Eminescu la intersecţia artelor. În perioada 9–15 ianuarie, în cadrul emisiunii „Dimineaţa crossover”, realizată de Maria Balabaş, între orele 9.05–10.00, vor avea loc întâlniri între celebre poeme logo rrceminesciene, în lectura marilor actori români, şi personalităţi contemporane ale vieţii culturale.

Poemele eminesciene au fost selectate de pe cele 4 CD-uri cu interpretări de patrimoniu din Arhivele Radio România, recent apărute la Editura Casa Radio. CD-box-ul Poesii de Mihail Eminescu, ediţia princeps alcătuită de Titu Maiorescu în 1883, acum în format audio, vă invită la un recital de poezie de-a lungul vremurilor. Între 1959 şi 2000, l-au interpretat pe Eminescu: Ludovic Antal, Emil Botta, Clody Bertola, George Calboreanu, Ion Caramitru, Constantin Codrescu, Elvira Godeanu, Ion Manolescu, Mariana Mihuţ, Adrian Pintea, Alexandru Repan, George Vraca ş.a.

sigla-casa-radio1Coperta acestei noi apariţii din Colecţia „Fonoteca de Aur”, seria „Spectacolul poeziei”, este o prelucrare după volumul original al Poesiilor, iar în interior veţi regăsi fotografii realizate de către Tudor Jebeleanu, un comentariu artistic contemporan despre moştenirea lui Eminescu.

mihai eminescuIată programul întâlnirilor eminesciene, în cadrul emisiunii „Dimineaţa crossover”:

• Joi, 9 ianuarie – Muzică – Maria Balabaş: interpretări ale compozitorilor românipe versuri de Mihai Eminescu (piese de Paul Constantinescu, Vasile Timiş, Radu Paladi,din Fonoteca Radio România)

Vineri, 10 ianuarie – Arte vizuale – Nura-El-Sayed, artist şi ilustratoare de carte,
Vlad Nancă, artist

Luni, 13 ianuarie – Artă dramatică – Alexandru Potocean, actor

• Marți, 14 ianuarie – Literatură – Cosmin Ciotloş, critic literar, şi Gellu Dorian, poet, iniţiatorulPremiuluiNaţional de Poezie „Mihai Eminescu”

Miercuri, 15 ianuarie – Literatură – Ioan Stanomir, critic literar şi politolog, autoru lvolumului Eminescu: tradiţia ca profeţie politică şi reportaje despre receptarea lui Eminescu astăzi (realizate de Elena Vlădăreanu şi Alex. Buzică).

„Năpasta” de Ion Luca Caragiale

După patru ani de la difuzarea primei serii a comediilor lui Caragiale în regia lui Sică Alexandrescu, cărora le-am dedicat patru emisiuni postate pe Portal „Centenar Caragiale”, Constantin Moruzan monta la Teatrul radiofonic drama Năpasta, distribuindu-i pe Nicolae Sireteanu (Dragomir), Constantin Codrescu (Gheorghe), George Calboreanu (Ion), Aura Buzescu (Anca), Tiberiu Simionescu (Crainicul). Această primă înregistrare cu Năpasta s-a difuzat în premieră în 22 ianuarie 1956, la ora 18.00, la Radio România I. În 1964, același regizor avea să realizeze o a doua versiune, cu o altă distribuție și substanțial diferită stilistic față de prima, renunțând la formula tradițională cu comentator, ceea ce conferă spectacolului mai multă teatralitate, apropiindu-se astfel de stilul montărilor moderne, inclusiv prin jocul actorilor: Boris Ciornei (Dragomir), Alexandru Azoiței (Gheorghe), Emil Botta (Ion), Olga Tudorache (Anca), Gheorghe Soare (Un țăran), Traian Moraru (Alt țăran). Premiera s-a difuzat în 14 octombrie 1964. […]

Celor patru versiuni radiofonice ale dramei Năpasta, existente în Fonoteca SRR, le este dedicată a cincea emisiune audio-video pe care o puteți viziona pe Portalul „Centenar Caragiale”. Realizatori: Costin Tuchilă și Pușa Roth. Fotografii: Valentina Vărzaru. Grafică de Costin Tuchilă. Imaginea și montajul video: Adrian Jumugă.

Costin Tuchilă, Pușa Roth

Vezi emisiunea pe Portalul „Centenar Caragiale”

 

Aristizza Romanescu

Constantin Moruzan

Aura Buzescu

George Calboreanu

Emil Botta

Olga Tudorache

Fotografii de Valentina Vărzaru pentru emisiunea „Năpasta” de I. L. Caragiale

Calendar: Sică Alexandrescu

Născut în 15 august 1896, la București, fiu al unui actor al Teatrului Naţional din Bucureşti, Sică Alexandrescu crescuse în perioada emancipării regiei de teatru, devenită dintr-un apendice funcţional al jocului actoricesc, rezumată la câteva indicaţii, creaţie teatrală care presupunea concepţie, rigoare, exercitare a fanteziei, lucru îndelung cu actorul. Era perioada în care Nottara, Davila şi mai ales Paul Gusty, ultimul, veritabil creator de şcoală, confereau spectacolelor dimensiuni creatoare care ieşeau din tiparele rigide, moştenite din veacul al XIX-lea.

Sică Alexandrescu şi-a început cariera la Teatrul Naţional din Cluj. Nimic notabil la început, în afară de înclinaţia către opera caragialiană, pe care avea să o valorifice în anii de la mijlocului secolului ca nimeni altul, în montări neîntrecute, devenite tot atât de populare ca şi textele dramatice respective. În 1928 montase pe o scenă dintr-o grădină D’ale carnavalului. Devenise însă repede un bun regizor de farse în genul bulevardier, de divertisment în gustul epocii, în fond, adaptări moderne ale tradiţiei vodevilului. Prelucra, dramatiza, regiza cu îndemânare şi cu imediat succes la public. Dar acorda constant atenţie dramaturgiei româneşti, fiind foarte receptiv la piesele autorilor debutanţi sau abia lansaţi.

Pusese în scenă, în 1928, Panţarola de Tudor Muşatescu, avea să monteze Jocul de-a vacanţa de Mihail Sebastian. Căuta actori cu care să poată realiza performanţe teatrale. Pe Grigore Vasiliu îl făcuse să devină Birlic la Teatrul Vesel pe care îl conducea împreună cu Tudor Muşatescu. Piesa Birlic, montată în 1934, o prelucrare după Arnold şi Bach făcută de Tudor Muşatescu împreună cu Sică Alexandrescu, mai exact o localizare în care fuseseră introduse adorabile muşatisme, de cert efect lângă situaţiile comice, îi aduce actorului nu numai numele, ci şi celebritatea. Birlic a fost un succes de durată în anii dinaintea războiului.

Dacă ar trebui să facem consideraţii de psihologia creaţiei, este evident că montările clasice ale regizorului cu comediile lui Caragiale şi cu adaptări scenice după proza scriitorului – de fapt succesiunea lor pe scena Naţionalului bucureştean şi succesul constant timp de aproape două decenii – au fost rodul unei serioase pregătiri prealabile. Nu atât datele premierelor sunt cele care conduc la o asemenea concluzie, cât unitatea evidentă a concepţiei regizorale, organicitatea ei, siguranţa extraordinară a construcţiei de ansamblu, în care nici cel mai mic amănunt nu trădează vreo ezitare sau vreun experiment, verificabil ulterior, pe parcursul mersului spectacolului şi în funcţie de reacţia publicului.

Marea operă regizorală a lui Sică Alexandrescu a început în stagiunea 1948–1949. La 17 septembrie 1948, afişul Teatrului Naţional din Bucureşti anunţa premiera cu O scrisoare pierdută, în distribuţia: Marcel Anghelescu (Ghiţă Pristanda), Costache Antoniu (Cetăţeanul turmentat), Niky Atanasiu (Nae Caţavencu), Radu Beligan (Agamiţă Dandanache), Nicolae Brancomir (Iordache Brânzovenescu), Alexandru Critico (Ştefan Tipătescu), Ion Finteşteanu (Tache Frafuridi), Ion Ulmeni (Zaharia Trahanache), Eugenia Zaharia (Zoe Trahanache). Scenografia şi costumele erau realizate de W. Siegfried. Alexandru Giugaru avea să apară mai târziu în Trahanache, la premiera din 22 iunie 1956, când rolul lui Tipătescu era jucat de Constantin Bărbulescu iar rolul lui Zoe era deţinut de Cella Dima şi Elvira Godeanu.

După un an, în 18 septembrie 1949, se reprezenta în premieră O seară la Union, adaptare scenică de Sică Alexandrescu, care îi distribuia pe Costache Antoniu, Eugenia Popovici, Tanţi Soviani, Ion Vova, Mircea Constantinescu, Marga Boureanu, Ion Finteşteanu, Birlic ş.a., mulţi dintre ei în travesti. Birlic era, de exemplu, O duduie. După 13 ani, în 1962 (la semicentenarul morţii lui Caragiale), când Sică Alexandrescu avea să reia O scrisoare pierdută (cu Carmen Stănescu în Zoe) şi O noapte furtunoasă, îl distribuia pe Birlic în rolul Coanei Efimiţa din Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea. Partener îi era Alexandru Giugaru.

În prima parte a anului 1951 (25 aprilie), iese la rampă D’ale carnavalului: Marcel Anghelescu (Iordache), Niky Atanasiu (Nae Girimea), Radu Beligan (Catindatul), Cella Dima (Didina Mazu), Carmen Stănescu şi Maria Voluntaru (Miţa Baston), Grigore Vasiliu-Birlic (Crăcănel), I. Horaţiu (Un ipistat), Maria Grecescu (O mască). După nici 10 luni, în 4 februarie 1952, O noapte furtunoasă, cu distribuţia: Marcel Anghelescu (Nae Ipingescu), Alexandru Giugaru (Jupân Dumitrache), Silvia Dumitrescu (Veta), Eugenia Popovici (Ziţa), Radu Beligan ( Rică Venturiano), Niki Atanasiu (Chiriac), Ion Ciprian şi Constantin Dinescu (Spiridon). După mai puţin de o lună, Momente, dramatizare de Sică Alexandrescu, muzică de scenă de Emil Bobescu, aducându-i la rampă pe Marcel Anghelescu, Radu Beligan, Mircea Demetriad, Alexandru Diaconescu, Cella Dima, Ion Finteşteanu, Al. Giugaru, Niculescu-Buzău, Birlic.

După succesul uriaş reportat cu Revizorul de Gogol în turneul de la Moscova, din 1956 (premiera Naţionalului fusese la 1 iulie 1952, cu Radu Beligan în Hlestakov şi Alexandru Giugaru în rolul Primarului), Sică Alexandrescu montează Bădăranii de Goldoni, spectacol antologic al Teatrului Naţional din Bucureşti (premiera: 24 iulie 1957), jucat cu un succes extraordinar şi la Veneţia, cu ocazia aniversării a 250 de ani de la naşterea lui Goldoni, în 1957. La Festivalul de Teatru de la Veneţia, Bădăranii a fost un adevărat triumf, entuziasmând publicul şi critica de specialitate prin interpretarea magistrală, ritmul de joc şi reliefarea atât de adecvată a particularităţilor specifice teatrului goldonian. În grădina de la Palazzo Grasso, actul al III-lea a fost urmărit pe o ploaie torenţială. Magia spectacolului era atât de mare, încât nici un spectator nu şi-a părăsit locul.

Montarea românească a uimit prin fidelitatea viziunii regizorale faţă de universul goldonian şi prin performanţele actoriceşti, greu egalabile. Presa italiană scria în termeni superlativi despre „surprinzătoarea” trupă bucureşteană care încântase prin proprietatea limbajului scenic, prin expresivitatea caracterologică a personajelor, devenite o dată în plus memorabile, şi nu în ultimul rând prin stilul şi plasticitatea montării, cum de altfel se întâmplase şi cu Revizorul, ovaţionat şi considerat un adevărat triumf la Moscova.

Bădăranii este, cum am spune noi astăzi, un spectacol de autor, traducerea şi regia artistică aparţinând lui Sică Alexandrescu. Cu o distribuţie de zile mari, din care fac parte Alexandru Giugaru (Lunardo), George Calboreanu (Simon), Grigore Vasiliu-Birlic (Canciano), Marcel Anghelescu (Maurizio), Radu Beligan (Filippetto), Nina Diaconescu (Felice), Cella Dima (Margarita), Eugenia Popovici (Lucietta), Silvia Dumitrescu-Timică (Marina), Niky Atanasiu (Riccardo), spectacolul a fost înregistrat apoi la Radio (data difuzării în premieră: 5 ianuarie 1958) şi la Televiziune (1960). Scenografia aparţinea lui W. Siegfried, costumele erau realizate de Cella Voinescu, muzica de scenă, de Paul Urmuzescu, coregrafia – Stere Popescu. În spectacolul radiofonic apare o singură modificare în distribuţie: Tanţi Cocea în rolul lui Felice. Varianta pentru televiziune este regizată de Sică Alexandrescu şi Gheorghe Naghi, distribuţia rolurilor feminine fiind parţial schimbată. Sunt păstrate Cella Dima şi Silvia Dumitrescu-Timică dar apar Carmen Stănescu (Felice) şi Coca Andronescu (Lucietta). Pe ultima Sică Alexandrescu o distribuise în rolul Mirandolinei, în spectacolul cu Hangiţa de la Naţional (premiera: 31 decembrie 1958).

Mihai Petrovici povesteşte şi o întâmplare simpatică referitoare la spectacolele cu Bădăranii, aflată de la impresarul Gaby Michăilescu: „În spectacol, este o scenă grozavă în care discută doi bădărani (Calboreanu şi Giugaru) iar al treilea doar asistă, acesta fiind Canciano jucat de Birlic. Lumea se prăpădeşte de râs. A doua zi, Calboreanu îl roagă pe Sică Alexandrescu să-i lase numai pe ei doi căci uimitorul Birlic, numai prin modul în care priveşte discuţia, fără a scoate o vorbă, stârneşte râsul. La următorul spectacol, în scenă rămân doar Calboreanu cu Giugaru, numai că Birlic, recunoscut prin şotiile sale, în toiul discuţiei, face să-i pătrundă doar nasul în scenă şi lumea iar moare de râs. Întâlnindu-se cu Sică după două zile, Calboreanu îi spune: «Adu-l înapoi pe Birlic, că efectul e acelaşi!»”

Pe lângă spectacolele Caragiale, Revizorul şi Bădăranii sunt veritabile capodopere de artă interpretativă, rămase din fericire în memoria benzii de magnetofon. Revizorul, cu textul tradus şi adaptat de regizor, a fost difuzat în premieră la Radio, la 3 martie 1953, cu distribuţia de pe scena Naţionalului.

Aceste date ar fi suficiente pentru a evoca figura unuia dintre cei mai importanţi oameni de teatru români. Pentru a întregi portretul marelui regizor, trebuie totuşi amintite măcar câteva dintre celelalte spectacole montate cu succes de Sică Alexandrescu: Doctor fără voie (1955) şi Bolnavul închipuit (1962) de Molière, Bălcescu de Camil Petrescu (1949) Fata fără zestre de Ostrovski (1954), Regele Lear de W. Shakespeare (1955), cu Gh. Storin în rolul titular şi Birlic în rolul Bufonului.

Sică Alexandrescu a murit în 6 august 1973, la Cannes. Nouă zile îl despărţeau de împlinirea vârstei de 77 de ani. Marea suită de actori pe care îi distribuise în creaţii memorabile, de la opera caragialiană la Gogol, Goldoni, Molière, Camil Petrescu sau la piese de dramaturgi români contemporani pe care le montase în spectacole admirabile, nu se retrăsese cu totul. Alexandru Giugaru era doar cu un an mai tânăr decât Sică Alexandrescu, George Calboreanu se născuse în acelaşi an, 1896 (la 5 ianuarie), ca să nu mai vorbim de Radu Beligan sau de Carmen Stănescu, aflaţi în plină maturitate artistică. Birlic, actorul adus de Sică Alexandrescu la Bucureşti, lansat şi susţinut cu entuziasm, părăsise această lume cu trei ani şi jumătate înainte (14 februarie 1970).

Costin Tuchilă