„Dialog imaginar cu Anton Pann” de Pușa Roth, în premieră absolută la Teatrul Național Radiofonic

pusa roth teatru radiofonic dialog imaginar cu anton pann

eveniment liber sa spunMarți, 12 mai 2015, la ora 19.00, la Radio România Cultural Teatrul Național Radiofonic vă invită să ascultați în premieră absolută spectacolul Dialog imaginar cu Anton Pann, scenariu radiofonic de Pușa Roth, cu muzică originală de George Marcu, în regia artistică a lui Vasile Manta. În rolul lui Anton Pann: Mihai Mălaimare.

Spectacolul va fi difuzat în reluare sâmbătă, 16 mai 2015, la ora 23.00, la Radio România Internațional. Continuă lectura „„Dialog imaginar cu Anton Pann” de Pușa Roth, în premieră absolută la Teatrul Național Radiofonic”

Duios Anastasia trecea

coperta-cd-duios-anastasia-trecea1

tnr-logoDuminică, 22 iunie 2014, la ora 0.30, în seria „Mari spectacole” de la Radio România CulturalTeatrul Național Radiofonic va difuza spectacolul Duios Anastasia trecea, dramatizare de Puşa Roth după nuvela lui D. R. Popescu, în regia lui Cristian Munteanu. Din distribuţie fac parte: Virginia Mirea, în rolul învăţătoarei Anastasia, Mircea Albulescu (Costaiche), Alexandru Jitea (Emil), Oana Ştefănescu (Cătărina şi Prima femeie), Julieta Strâmbeanu (A doua femeie), Ioanalogo rrc Chelaru (A treia femeie), Ioana Calotă (Anastasia copil). Muzica originală şi regia muzicală: George Marcu. La vioară: Marian Grigore. Efecte percuţie: Lucian Maxim. Redactor: Costin Tuchilă. Regia de montaj: Dana Lupu. Regia de studio: Janina Dicu. Regia tehnică: Mihnea Chelaru şi Marilena Barabaş. Înregistrarea a fost difuzată în premieră în 19 decembrie 2004.

Dunarea-duios-anastasia-trecea1

Publicată în 1967 la Editura Tineretului, nuvela Duios Anastasia trecea este, fără îndoială, una dintre capodoperele prozei românești. Pornind de la o faptă reală petrecută în timpul celui de-al doilea război mondial, D. R. Popescu imaginează un spațiu la limita dintre real și fabulos, construind o intrigă în care se poate descifra, la rigoare, mitul Antigonei. De altfel, începând cu primele cronici din 1967–1968, această idee a devenit curentă la cei mai mulți critici. Vladimir Streinu titra chiar așa, O Antigonă locală, articolul publicat în „Luceafărul” (nr. 12, 23 martie 1968), în care remarca faptul că „însuși unghiul de patetism, intim, rural și dunărean, care dă sens vieții și morții Anastasiei, ajunge să cuprindă între laturile lui, prelungite în istorie, situația tragică de la curtea lui Creon, tiranul Thebei.” Anastasia, tânăra învățătoare dintr-un sat din Mehedinți, pe malul Dunării, ar fi așadar o Antigonă adaptată la spațiul autohton, nu mai puțin încărcat de elemente fabuloase, tributar unui fond tradițional străvechi, care dictează psihologia, comportamentul dar și ritmul secret al naturii. Primarul Costaiche este un Creon modern, dar duplicitar, fără a fi ferit de frământări și cu un gust oarecum bizar pentru scatologic. „…tirania – scrie Vladimir Streinu – este o boală ciclotimică a istoriei, care, până să dispară de la sine, fără medici, ca o ciumă de ev mediu, urmărește oriunde se declară și oricând să suprime mișcările conștiinței la realități, fără de care omul nu mai este om. Antic sau modern, despot sau dictator, tiranul visează să interzică roitul albinelor, migrația păsărilor, rotirea anotimpurilor și toate străvechile rânduieli ale sufletului omenesc, pentru care obscura învățătoare Anastasia, ca și Antigona, moare ca să le reafirme.” Citește integral în Revista Teatrală Radio

Costin Tuchilă

„Ieri după Shakespeare sau Visul unui preşedinte” de Puşa Roth

pusa-roth-ieri-dupa-shakespeare

Joi, 14 martie 2013, la ora 19.00, la Radio România Cultural și sâmbătă, 16 martie 2013, ora 13.15, la Radio România Internațional, Teatrul Naţional Radiofonic vă invită să ascultaţi spectacolul Ieri după Shakespeare sau Visul unui preşedinte de Puşa Roth, în regia lui Mircea Albulescu.

În distribuţie: Mircea Albulescu, Tamara Buciuceanu, Sanda Toma, Coca Bloos, Mihai Dinvale, Armand Calotă, Andrei Ţârdea, Vlad Leaua, Andrei Bălaşa. Redactor: Costin Tuchilă. Regia de montaj: Radu Verdeş. Regia de studio: Janina Dicu. Muzica originală şi regia muzicală: George Marcu. Interpretează: Daniela Marinache (ţambal), Ştefan Marinache (vioară). Regia tehnică: Mihnea Chelaru. Producător: Domnica Ţundrea. Înregistrare din anul 2007. Detalii despre spectacol, click aici.

 

 

„Lumea ca teatru”. Cinci personaje în interpretarea actriţei Adriana Trandafir

Dumincă, 25 noiembrie 012, la ora 19.00, la Radio România Cultural, Teatrul Național Radiofonic vă invită să ascultați spectacolul „Lumea ca teatru”. Cinci personaje în interpretarea actriţei Adriana Trandafir. Regia artistică: Cristian Munteanu. Fragmente din Pygmalion de G. B. Shaw, Domnişoara Nastasia de G. M. Zamfirescu, Mama Angheluşa, doftoroaie de V. Alecsandri, O noapte furtunoasă de I. L. Caragiale, Patima de sub ulmi de Eugene O’Neill. Adriana Trandafir interpretează rolurile Liza Doolittle, Nastasia, Mama Angheluşa, Veta, Abbie Putnam. În celelalte roluri: Mircea Albulescu, Mihai Dinvale, Mircea Constantinescu, Petre Nicolae, Oana Ştefănescu. Regia de montaj: Radu Verdeş. Regia de studio: Janina Dicu. Muzica originală şi regia muzicală: George Marcu. Regia tehnică: Mihnea Chelaru. Realizatori: Costin Tuchilă şi Puşa Roth. Data difuzării în premieră: 28 ianuarie 2007, ora 19.00, Radio România Cultural.

Cele cinci ipostaze din acest recital Adriana Trandafir ilustrează motivul „lumii ca teatru”, în care fiecare om joacă un rol. „Nimic nu este întâmplător, hazardul este o utopie, coincidenţele sunt numai vârful aisbergului.”

Rebecca. File

Ce se întâmplă atunci când sunetele invadează privirea? Instalaţia multisenzorială Rebecca. File explorează transgresia de la roman la partitura muzicală, de la scenă la microfonul de radio; şi de aici, la provocarea Aiurart. Rebecca. File propune o experienţă complexă, unde invizibilul compune imagini, pornind de la un personaj niciodată descifrat – Rebecca de Winter.

Evenimentul va avea loc miercuri, 14 noiembrie 2012, ora 18.00, la Aiurart Gallery din București (str. Lirei nr. 21).

O instalaţie de: Ilinca Stihi, Andrei Popovici, Mihnea Chelariu, George Marcu, Mădălin Cristescu. Fotografii de: Valentina Beleavschi, George Dăscălescu, Mircea Gheorghe. Curatori – Andrei Popov, Eugenia Anca Rotescu.

Ilinca Stihi

Rebecca…

…romanul clasic, capodopera scriitoarei britanice Daphné du Maurier (1938).

…thriller-ul cult, în egală măsură pentru critică şi marele public, regizat de Alfred Hitchcock (1940).

…drama gotică repovestită într-un musical-hit de compozitorul american de origine maghiară Sylvester Lévay si de libretistul german Michael Kunze (2006).

Rebecca – una din cele mai celebre prezenţe absente din cultura universală. FEMEIA! (ni se spune) cu defecte şi calităţi exacerbate; fără corp şi fără chip, căci nicio imagine picturală sau fotografică nu i-ar fi putut surprinde vreodată esenţa (ni se dă a înţelege). Dispărută violent din lumea materială, Rebecca locuieşte însă perpetuu în mentalul apropiaţilor săi şi al celor care, de o manieră sau de alta, au avut vreodată de-a face cu ea. Dincolo de orice altceva, tocmai această absenţă o face iubită, detestată, cautată, o enigmă fără soluție unică.

În 2011, la Bucureşti, regizorul româno-maghiar Attila Béres îi reteatralizează povestea muzicală – punând-o sub o lumină cu totul neaşteptată – într-un spectacol care „îndrăzneşte să ducă emoţia până la capăt”, după spusele compozitorului Sylvester Lévay. Realizat în parteneriat cu Teatrul de Operetă şi Musical din Budapesta, spectacolul de la Teatrul Naţional de Operetă „Ion Dacian” este cea de a cincea producţie mondială a musicalului Rebecca, devenind în scurt timp unul dintre cele mai mari succese ale teatrului din capitala română.

Timp de aproape trei săptămâni, am urmărit ultima etapă a repetiţiilor acestei producţii. Cele peste patruzeci de ore de înregistrări audio – iniţial, cu destinaţie strict jurnalistică – sunt punctul de pornire al instalaţiei Rebecca. File. Din elemente disparate, proiectul recompune ambianţa de lucru, îndeobşte inaccesibilă publicului larg, pentru a schiţa drumul unui spectacol de musical – gen deosebit de complex, dar puţin exploatat în România – de la primul pas al echipei artistice şi tehnice pe scenă, la prima ridicare de cortină.

Instalaţia explorează capacitatea producţiei Rebecca de a genera un alt act artistic, complementar, prin reinterpretarea materialului radiofonic şi a anumitor elemente din spectacol cu alte mijloace şi instrumente creative.

În acelaşi timp, proiectul încearcă să adauge noi dimensiuni unei ficţiuni devenite deja mit, dar şi să-i verifice puterea de atracţie în zilele noastre. Aşadar, cine este Rebecca?

Într-o lume contemporană dependentă de vizual, Rebecca. File acordă întâietate sunetului, simţ predilect al imaginaţiei. Adică, al secretului dintotdeauna al Rebeccăi: jocul lui „a fi” în „a nu fi”.

Giovanni Battista Piazzetta, Rebecca la fântână, c. 1740

Întreţinuţi cu: Nenea Iancu & Red Bull

Parteneri: RFI, Zeppelin, Tataia, Şapte Seri, Modernism, Metropotam, Artclue, ArtAct Magazin, Liternet.

Teatrul Național Radiofonic: „Mantaua”, dramatizare de Pușa Roth după nuvela lui N. V. Gogol

Joi, 12 aprilie 2012, la ora 19.00, la Radio România Cultural și sâmbătă, 14 aprilie 2012, la ora 13.15, la Radio România Internațional, Teatrul Național Radiofonic va difuza spectacolul „Mantaua”, dramatizare de Pușa Roth după nuvela lui N. V. Gogol. Traducere de Silvia Cucu. Regia artistică: Cristian Munteanu. În distribuţie: Virgil Ogăşanu, Mircea Albulescu, Tamara Buciuceanu-Botez, Alexandru Repan, Dan Condurache, Petre Lupu, Virginia Mirea, Mircea Constantinescu, Petre Moraru, Julieta Strâmbeanu, Ioan Chelaru, Papil Panduru, Gheorghe Buznea, Nicolae Călugăriţa, Marius Călugăriţa, Sorin Gheorghiu, Gheorghe Pufulete. Redactor: Costin Tuchilă. Regia de studio: Janina Dicu. Muzica originală: George Marcu. Regia tehnică: Mihnea Chelaru. Înregistrare din anul 2004.

Am meditat adesea, eu şi alţii, la propoziţia lui Dostoievski: „Noi toţi am ieşit din Mantaua lui Gogol.” Rostită cu plecăciune, ea sugerează că această nuvelă publicată în 1842, la care Gogol a lucrat timp îndelungat, între 1839–1841, reprezintă o descoperire făcută mult înaintea naturaliştilor şi a modernilor: „adâncimea abisală a umilinţei”. Dostoievski demonstra prin opera sa că oamenii simpli, cenuşii, confundabili au psihologie abisală. Înaintea lui, „Gogol este poetul suprem al umilinţei. Reprezentarea ei prezintă o armătură atât de «concretă», încât atinge limita suportabilă.” (Lucian Raicu, Gogol sau fantasticul banalităţii, 1974).

Drama măruntului funcţionar Akaki Akakievici Başmacikin, „omul-muscă”, dobândeşte o profunzime uimitoare în finalul fantastic, când „demonul deriziunii” se răzbună. Stafia lui Akaki nu-şi găseşte liniştea decât atunci când pune mâna pe mantaua „persoanei însemnate”, care, în viaţă, îl umilise pe funcţionarul Akaki. Gradaţia psihologică din Mantaua, transformările personajului, elocvenţa fiecărui detaliu, felul în care se dezvoltă stilul umil inventat de Gogol, „obsesia nulităţii” merită o analiză mult mai amplă decât o pot face eu acum, aici.

Dramatizarea acestei capodopere este, fără îndoială, o probă de foc, căci dialogul e sumar, esenţial în Mantaua rămânând discursul auctorial, cu lanţul său de descrieri, în care fiecare nuanţă e semnificativă şi are reverberaţie în plan psihologic. Puşa Roth a trecut cu succes proba confruntării cu capodopera lui Gogol, oferind în 2004 o excelentă dramatizare radiofonică, după ce în anul 2000 realizase o adaptare a pieselor scurte ale scriitorului rus, cu titlul Scene din viaţa lumii mari (Dimineaţa unui om ocupat, Procesul, Fragment, „rama” spectacolului fiind monologul Autorului din piesa La ieşirea din teatru, după reprezentarea unei comedii noi).

Orice dramatizare este o recreare a textului, o operă de imaginaţie în raport cu textul respectiv. Şi aici încep marile probleme: cât şi cum să te îndepărtezi de textul în proză fără a pierde nimic din substanţa lui, din atmosferă, dându-i însă coerenţă dramatică şi, în cazul special al nuvelei Mantaua, creând personaje din simple referinţe, aşa cum se întâmplă cu bătrâna gazdă a lui Akaki, botezată inspirat Agapia Vasilievna şi cu cei patru funcţionari. Apoi, o dramatizare este, într-un fel, şi un exerciţiu hermeneutic. Veţi observa ascultând piesa scrisă de Puşa Roth şi montată cu măiestrie de Cristian Munteanu câtă consistenţă teatrală au personajele din Mantaua, câtă culoare se desprinde din evoluţia lor, din atmosfera tipic rusească, la reliefarea căreia contribuie din plin muzica lui George Marcu şi efectele imaginate de regizorul tehnic Mihnea Chelaru. Veţi remarca abilitatea cu care este evitată capcana, posibilă, a lungilor monoloage ale lui Akaki. Dacă ele ar fi fost exagerate, ritmul piesei ar fi trenat.

Cristian Munteanu a construit acest spectacol sesizând perfect trecerile de la o stare psihologică la alta, gradaţia lor, particularităţile stilistice ale lui Gogol, atât de bine păstrate în dramatizarea Puşei Roth. Obsesia frigului, tema omului-muscă, derizoriul, transformarea abulicului Akaki, avalanşa catastrofică din final, cu modificările psihologice ale celorlalte personaje sunt câteva dintre elementele de construcţie în Mantaua, în care veţi asculta admirabile interpretări actoriceşti: Virgil Ogăşanu (Akaki), tulburător, complex, cu nuanţele psihologice cele mai adecvate, Tamara Buciuceanu, într-un minunat rol de compoziţie (Agapia), Dan Condurache (Al treilea funcţionar), cu o expresie atât de plastică, Mircea Albulescu în rolul croitorului Petrovici, compus cu tehnică de înaltă clasă, Alexandru Repan, Petre Lupu, Mircea Constantinescu, Petre Moraru, Virginia Mirea, Julieta Strâmbeanu, Ion Chelaru, Papil Panduru.

Costin Tuchilă

Slugi isteţe şi bufoni

Cinci personaje în interpretarea actorului Horaţiu Mălăele

Duminică 25 martie, la ora 19.00, la Radio România Cultural, Teatrul Naţional Radiofonic vă invită să ascultaţi recitalul „Slugi isteţe şi bufoni”. Cinci personaje în interpretarea actorului Horaţiu Mălăele.

Spectacolul realizat în 2005 de Costin Tuchilă şi Puşa Roth cuprinde fragmente din piesele Gărgăriţa de Plaut, Slugă la doi stăpâni de Carlo Goldoni, Vicleniile lui Scapin de Molière, Regele Lear de William Shakespeare, Şcoala bufonilor de Michel de Ghelderode. Regia artistică: Cristian Munteanu. Horaţiu Mălăele interpretează rolurile Curculio, Truffaldino, Scapin, Bufonul şi Galgut. În celelalte roluri: Cristian Iacob, Marius Rizea, Petre Lupu, Sorin Gheorghiu, Emilia Popescu, Valentin Teodosiu, Dumitru Chesa, Constantin Dinulescu, Mircea Constantinescu. Muzică originală de George Marcu. Interpretează: Lucian Maxim (percuţie) şi Mihai Bisericanu (voce şi chitară). Regia de montaj: Monica Wilhelm. Regia de studio: Janina Dicu. Regia tehnică: Mihnea Chelaru.

Proiectul realizării unor emisiuni construite pe ideea de a sintetiza o temă foarte frecventată în dramaturgia universală sau tipologia unor personaje, oferind unor actori de marcă posibilitatea unor veritabile recitaluri, a prins contur în toamna anului 2004. Realizatorii, Costin Tuchilă şi Puşa Roth, le-au programat alternativ cu emisiunile din seria Clasicii dramaturgiei universale, în ultima duminică a lunii, la Radio România Cultural.

Această serie de recitaluri nu poartă un nume. De ce ar fi trebuit să poarte? Orice generic ar fi fost inutil, pentru că fiecare dintre cele nouă emisiuni de până acum are individualitatea ei, conferită de tema aleasă şi de personalitatea actorului (actorilor) supuşi probei de forţă presupuse de un asemenea recital, în care interpretează cinci roluri şi trebuie să fie ei înşişi dar totodată diferiţi, cu un singur mijloc de expresie: vocea. Într-un reportaj la TVRM, Marina Roman caracteriza aceste emisiuni cu o sintagmă potrivită: „eseuri teatrale”. În ,,Cronica Română’’, Eugen Comarnescu le califica drept „exerciţii de virtuozitate”. Cât despre alegerea textelor, intenţia realizatorilor a fost ca, oprindu-se la o temă sau la o tipologie, să ofere titluri semnificative din istoria dramaturgiei universale, urmând metabolismul secret al temei sau evoluţia personajului, dar şi potrivite personalităţii artistice a actorului, capacităţii sale proteice. Şi mai cu seamă, să se înscrie în rigorile expresive cerute de structura unei emisiuni de teatru radiofonic.

Publicăm mai jos fragmente din reportajul realizat Bogdan Guţă în studioul „Mihai Zirra” al Radiodifuziunii cu ocazia înregistrării spectacolului Slugi isteţe şi bufoni (apărut în revista „Universul Radio”, serie nouă, nr. 11 [411], 20 ianuarie 2005):

„Am început cu Plaut – spunea Puşa Roth – pentru că sclavul în opera sa este rege şi l-am ales în acest sens pe Curculio (Gărgăriţa), apoi am trecut la Slugă la doi stăpâni, găsindu-l pe Truffaldino, sluga isteaţă care încurcă lucrurile dar pe care tot el le descurcă, apoi la Regele Lear, pentru că bufonul de aici mi s-a părut de o exemplaritate extraordinară pentru dramaturgia lumii – e vorba de «nebunul teatral». Este o slugă, dacă putem spune, în egală măsură isteaţă dar devotată şi cu multă iubire faţă de rege. Am ajuns apoi la Vicleniile lui Scapin, unde am comparat o traducere foarte veche cu una mai recentă. În ambele însă, nuanţele textului francez nu îşi aflau echivalenţele expresive din punctul de vedere al rostirii scenice. A rezultat, sper, o formă mult mai adecvată pe care o vor asculta iubitorii de teatru.

Ultimul text, ce reprezintă poate încercarea noastră de graţie, este cel al lui Michel de Ghelderode, Şcoala bufonilor. Ghelderode reprezintă o sinteză în ceea ce priveşte bufonada, bufoneria. Dacă valeţii, paraziţii, bufonii erau oarecum singulari în literatura lumii, aici găsim o adevărată şcoală a bufonilor. Acest gen de spectacole cred că reprezintă o premieră. Ideea a fost să facem un lucru pe care nu l-a mai făcut nimeni.”

Costin Tuchilă: „Dacă în prima emisiune, în interpretarea lui Dan Condurache, ne-am oprit la cinci personaje exponenţiale pentru ceea ce înseamnă lupta pentru putere, dramele generate de lupta pentru putere, acum am dorit să înfăţişăm o altă tipologie, circumscrisă comicului. Fără doar şi poate, există legături certe între sclavii din comediile lui Plaut, deveniţi în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea servitori şi valeţi, şi nebunul teatral sau bufonul de curte, exemplificat magistral în opera lui Shakespeare şi apoi mai târziu, în secolul XX, de dramaturgul de origine belgiană Michel de Ghelderode. Cele cinci personaje – Curculio, Truffaldino, Scapin, Bufonul şi Galgut – sunt interpretate magistral de Horaţiu Mălăele în compania unei distribuţii excepţionale, sub bagheta maestrului Cristian Munteanu.”

Horaţiu Mălăele: „Este un decupaj din nişte piese, un colaj care se doreşte un spectacol, un eseu. Şi prin perspectiva acestui eseu şi încercarea noastră poate să fie sortită succesului, sau, Doamne fereşte!, eşecului. Mi s-a părut interesant, nu pot să spun că am făcut nişte compoziţii deosebite, dar am încercat să dăm viaţă unor personaje din comediile umanităţii începând cu Plaut şi trecând prin Shakespeare, spre Ghelderode. Pare să fi fost o iniţiativă reuşită. Am trăit în compania unui colectiv excepţional, am lucrat cu nişte profesionişti ai Radioului, eu mă pricep mai puţin, dar probabil că o să sar bariera din teritoriul acestui profan care sunt spre o ţintă mai înaltă. Chiar dacă îmi plac toţi bufonii, sunt legat sentimental de bufonii shakespearieni, considerând că poate cel mai mare bufon al dramaturgiei universale este Hamlet. Aşa încât ceilalţi bufoni pe care i-am făcut ar putea fi copiii lui Hamlet.”

George Marcu: „Am folosit două momente de muzică pe care, de fapt, s-a şi axat spectacolul. În primul rând, muzica menită să însoţească live actorii, anume percuţia, care e potrivită commediei dell’arte şi bufonilor în general, ea oferind elementele de ritm necesare. În Regele Lear, pe lângă percuţie, bufonul cântă acompaniindu-se la lăută. Acestea sunt elementele prezente la înregistrare alături de actori. Pe lângă ele, am compus o muzică destinată să însoţească la montaj trecerile muzicale, care sunt tot din aceeaşi familie, dar cu o orchestraţie mai amplă. Instrumentele care pot fi auzite sunt: flautul, chitara clasică, percuţie, vioară la un moment dat. Sunt genuri diferite în momente diferite. La un spectacol de teatru radiofonic coloana sonoră are un rol foarte mare, este precum decorul într-un teatru. Creează decorul scenic şi însoţeşte momentele dramatice, scoţând în evidenţă interpretarea actorilor, ducând-o dincolo de sensibilitatea pe care a transmis-o actorul, amplificând-o cu alte cuvinte.”

„Echipa de zgomote” de Fănuş Neagu, în premieră la Teatrul Național Radiofonic

Luni, 6 februarie 2012, la ora 11.00, la barul Ramada-Majestic de pe Calea Victoriei din Bucureşti, Teatrul Naţional Radiofonic vă invită la audiţia premierei Echipa de zgomote de Fănuş Neagu. Adaptarea radiofonică și regia artistică: Mircea Albulescu. În distribuţie: Ion Caramitru, Maia Morgenstern, Constantin Dinulescu, Marius Manole, Ilinca Goia, Costina Ciuciulică, Mihai Calotă.

Publicată în 1970 la Editura Cartea Românească, distinsă cu Premiul pentru dramaturgie al Uniunii Scriitorilor din România, jucată în 1985 la Teatrul Giulești – Sala Majestic din București, piesa Echipa de zgomote de Fănuş Neagu cunoaște acum o variantă radiofonică remarcabilă, sub bagheta maestrului Mircea Albulescu, o punere în undă percutantă și în același timp tulburătoare, emoționantă și totodată încărcată de cruzime, proiectând în planul realului, dar și în planuri simbolice, drame de familie, impulsuri, instincte, pasiuni, aspirații frânte.

Povestea unei familii angajate într-un studio cinematografic pentru a produce zgomote devine pretext al unor dezvoltări auditive elaborate și minuțioase, amestec de realitate și imaginație, de fapt cotidian și stranii întâmplări din trecut, evocate pe calea memoriei. Secrete cumplite, nelegiuiri, înșelăciuni ies la iveală în dialogul crud, direct, tensionat, semn al unui univers tragic. Amintirile invadează prezentul, la fel cum simbolurile invadează această dramă poetică modernă, cum a fost catalogată piesa. Personajele produc zgomote fără a ști însă pentru cine și astfel, în țesătura dramatică se insinuează stranietăți, accente kafkiene, iar ratarea individuală, destrămarea sufletească, dezrădăcinarea devin inevitabile.

Viziunea radiofonică are energie și dramatism, accentuează inteligent derizoriul vieții personajelor, disperarea, încordarea, deziluziile, incomunicabilitatea. Totul este formulat cu vigoare și claritate, în tonuri vii, alcătuind o realitate sonoră bogată în sugestii și simboluri.

Redactor: Domnica Ţundrea. Regia de studio: Janina Dicu. Regia muzicală: George Marcu. Producția și regia tehnică: Vasile Manta.

Premiera radiofonică a spectacolului Echipa de zgomote de Fănuş Neagu va avea loc sâmbătă, 11 februarie 2012, la ora 23.00, la Radio România Actualităţi.

„Duios Anastasia trecea”, dramatizare de Pușa Roth după nuvela lui D. R. Popescu, la Teatrul Național Radiofonic

Joi 18 august 2011, la ora 19.00, la Radio România Cultural, Teatrul Naţional Radiofonic va difuza spectacolul Duios Anastasia trecea, dramatizare de Puşa Roth după nuvela lui D. R. Popescu, în regia lui Cristian Munteanu. Din distribuţie fac parte: Virginia Mirea, în rolul învăţătoarei Anastasia, Mircea Albulescu (Costaiche), Alexandru Jitea (Emil), Oana Ştefănescu (Cătărina şi Prima femeie), Julieta Strâmbeanu (A doua femeie), Ioana Chelaru (A treia femeie), Ioana Calotă (Anastasia copil). Muzica originală şi regia muzicală: George Marcu. La vioară: Marian Grigore. Efecte percuţie: Lucian Maxim. Redactor: Costin Tuchilă. Regia de montaj: Dana Lupu. Regia de studio: Janina Dicu. Regia tehnică: Mihnea Chelaru şi Marilena Barabaş. Înregistrarea a fost difuzată în premieră în 19 decembrie 2004.

Spectacolul va fi difuzat în reluare sâmbătă 20 august 2011, la ora 13.15, la Radio România Internațional.

Publicată în 1967 la Editura Tineretului, nuvela Duios Anastasia trecea este, fără îndoială, una dintre capodoperele prozei românești. Pornind de la o faptă reală petrecută în timpul celui de-al doilea război mondial, D. R. Popescu imaginează un spațiu la limita dintre real și fabulos, construind o intrigă în care se poate descifra, la rigoare, mitul Antigonei. De altfel, începând cu primele cronici din 1967–1968, această idee a devenit curentă la cei mai mulți critici. Vladimir Streinu titra chiar așa, O Antigonă locală, articolul publicat în „Luceafărul” (nr. 12, 23 martie 1968), în care remarca faptul că „însuși unghiul de patetism, intim, rural și dunărean, care dă sens vieții și morții Anastasiei, ajunge să cuprindă între laturile lui, prelungite în istorie, situația tragică de la curtea lui Creon, tiranul Thebei.” Anastasia, tânăra învățătoare dintr-un sat din Mehedinți, pe malul Dunării, ar fi așadar o Antigonă adaptată la spațiul autohton, nu mai puțin încărcat de elemente fabuloase, tributar unui fond tradițional străvechi, care dictează psihologia, comportamentul dar și ritmul secret al naturii. Primarul Costaiche este un Creon modern, dar duplicitar, fără a fi ferit de frământări și cu un gust oarecum bizar pentru scatologic. „…tirania – scrie Vladimir Streinu – este o boală ciclotimică a istoriei, care, până să dispară de la sine, fără medici, ca o ciumă de ev mediu, urmărește oriunde se declară și oricând să suprime mișcările conștiinței la realități, fără de care omul nu mai este om. Antic sau modern, despot sau dictator, tiranul visează să interzică roitul albinelor, migrația păsărilor, rotirea anotimpurilor și toate străvechile rânduieli ale sufletului omenesc, pentru care obscura învățătoare Anastasia, ca și Antigona, moare ca să le reafirme.”

Satul de graniță este ocupat de nemți, oamenii se retrag în casă, frica s-a instalat, semnele sunt nefavorabile. Peste tot e un „întuneric de cimitir, rece și stătut”. Iapa lui Chifă „geme în bătătură” și „plesnește” când fată, „cum mai crăpaseră și altele, rămânând pe pământ late.” Acest amănunt este reținut în monologul Anastasiei, cu care începe spectacolul radiofonic. Noaptea, partizanii sârbi trec Dunărea înot. Diversiunile sunt de natură să amplifice sentimentul apăsător, pericolele pândesc de pretutindeni. Un partizan împușcat de nemți este lăsat ostentativ să putrezească în mijlocul satului, la o răscruce. Singura care are curajul considerat „nebunesc” de a-l înmormânta creștinește este Anastasia. Lașitatea s-a instalat și ea odată cu spaima și Anastasia încalcă interdicția în miezul zilei. Bocetul ei, obligatoriu pentru a respecta obiceiul străvechi, are valențe de tragedie antică, în ciuda elementelor specifice ritualului țărănesc pe care apasă prozatorul. Tensiunea psihologică dintre Anastasia și Costaiche, aflat permanent într-o stare de pândă cinică și încercând să o umilească prin fiecare detaliu adus în discuție, devine axa construcției în dramatizarea Pușei Roth – o dramatizare considerată perfectă de critici,  după audiția spectacolului.

Regizorul Cristian Munteanu a urmat până la cea mai fină nuanță sugestiile atât de bogate ale dialogurilor, imaginând un spațiu care are trimitere subtilă la mitul antic, dar păstrează autenticitatea și culoarea locală din nuvela dramatizată, refăcând cu migală atmosfera. Astfel, de efect sunt grupul femeilor, cu funcție asemănătoare cu cea a corului din tragedia antică, folosirea unei voci distincte pentru Anastasia copil, trimiterile la fabulosul autohton prin personajul Cătărina, voce interioară a Anastasiei. Finalul de un grotesc tragic, cu atât mai terifiant, al nuvelei (Anastasia moare prăbușindu-se într-o privată, conform planului diabolic al primarului) redă, compozițional, în spectacolul radiofonic, această teribilă confruntare între gestul sublim, înălțător și efortul abject de a-l macula cu orice preț.

Virginia Mirea face un rol memorabil în Duios Anastasia trecea prin gradarea tensiunii, trecerea de la o stare la alta, nuanțele bogate, care merg de la energia copleșitoare și forța cu care îl înfruntă pe Costaiche la revoltă, de la interiorizarea din pasajul fantast la expresivitatea dramatică din bocetul atât de natural de la căpătâiul mortului, în care se întâlnesc sugestii folclorice specifice zonei mehedințene. Cinic, flegmatic, făcând simțită duplicitatea prin inflexiunile vocii și schimbând abil registrele, Mircea Albulescu portretizează admirabil personajul Costaiche.

Difuzată frecvent de-a lungul anilor care au trecut de la premieră, Duios Anastasia trecea a fost primită cu entuziasm de la prima ei audiție, organizată cu câteva zile înaintea difuzării pe post. A fost, atunci, un veritabil eveniment organizat la Centrul de de Presă al Radiodifuziunii, cu o participare impresionantă, care a întrecut așteptările noastre, ale organizatorilor. Erau în acea zi de decembrie peste 160 de persoane la Centrul de de Presă, spațiul devenise neîncăpător, iar comentariile de după audiție, la care D. R. Popescu a făcut destăinuiri referitoare la contextul în care a scris nuvela, au punctat cu multă aplicație trăsăturile particulare ale acestui spectacol radiofonic.

Costin Tuchilă