A murit George!!!

george-tarnea-serban-cionoff

amintiriSeptembrie 1968 ne găsea pe noi, studenţii de la Facultatea de Filozofie (cu „z”, nu cu „s” – filosofie, fiindcă aşa se scria oficial!) şi, desigur, nu numai pe noi, într-o stare de teribilă euforie şi de debordant entuziasm. Miercuri, 21 august, România îşi rostise, răspicat, demn şi curajos, dezacordul total faţă de invadarea brutală a Cehoslovaciei de către „trupele frăţeşti” ale Tratatului de la Varşovia, iar evenimentul avusese puternice reverberaţii şi în conştiinţa tineretului. În particular însă, pentru noi, cei câţiva studenţi din anul II-bis „de la filozofie” toamna asta avea o semnificaţia aparte.

Cu chiu cu vai reuşisem să trecem restanţa la „Haralambie- majurul”, un pseudo-profesor (de fapt conferenţiar universitar) la Economie politică socialistă, din cauza căruia, cu un an înainte, trebuise să repetăm anul II. În consecinţă, în ultimele zile ale lunii septembrie ne reluasem locurile la mesele de lucru de la cafeneaua „Tosca”, situată peste drum de sediul facultăţii, unde deja antamasem primele comenzi cu termen de lichidare la bursa din luna octombrie. Ce mai, eram toată gaşca în păr, mai puţin George. Adică George Ţărnea, neuitatul nostru frate de bohemă şi baladistul inefabil. Care avea motive temeinice spre a-şi motiva absenţa.

george-tarnea-amintiri-studentie-serban-cionoff1

Pe scurt, lucrurile stăteau aşa: când am intrat eu în anul I, la filozofie, în 1965, George era în anul II, tot la filozofie. În 1966, eu eram în anul II, iar George în II bis. În 1967 am trecut eu în II bis, iar George în II tris, pe care, la jumătatea anului de studii, a trebuit să îl părăsească pe motiv de absenţe nemotivate. Ambiţios din fire fiind, George a dat „la drept” iar, după ce a fost declarat „admis”, a plecat pe litoral, dacă nu mă înşel la Costineşti. Aici şi-a găsit un loc de barman dar, cu concursul binevoitor şi total dezinformat al lui Dan Boiţă, Dan Cilibia şi al altor sufletişti, a reuşit performanţa de a fi (cum bine mai zicea înţeleptul nostru coleg Morel Zelţer) „singurul barman din istoria Costineştiului care a dat faliment!”

Ocupat fiind, aşadar, cu trebile comerţului şi nedispunând de harul ubicuităţii, în normal şi firesc, George nu avea cum să fie şi cu noi, la „Tosca”. Iar cum prezenţa sa la masa de lucru din cafiné era de domeniul firescului, de bună seamă că eram asaltaţi cu întrebarea: „Dar George unde e? De ce lipseşte George?”

serban cionoff amintiri cu george tarnea

Azi aşa, mâine tot aşa, până când Sandu (Alexandru) Monciu pe atunci, nu şi Sudinsky, a scăpat din mână paharul de coniac – luat pe datorie de la Doamna Rica, ospătara, de bună seamă! – şi a strigat din toţi bojogii:

– Să le spuneeeeem???

După care a izbucnit în hohote. De îndată, în „Tosca” s-a făcut o linişte totală. Iar Sandu şi-a luat având epic şi, printre sughiţuri şi hohote, a început să înşire o poveste de groază:

– George s-a spânzuraaaat!!! S-a sinucis din cauza profesorului care nu a vrut să-l treacă anul fiindcă avea necaz pe el din cauză că George era plăcut de toate fetele din an.

Cât ai zice „peşte”, la masa noastră s-a strâns ciopor de lume. Iar Sandu şi-a continuat delirul dramatic:

– Am ajuuuns prea târziuuuuu!!! George dormea între flori şi nu vroia să ne mai răspundă. L-a omorât profesoooorul, ăla l-a omorââââât!

studentie anii 1960

Acestea fiind zise, ne-am ridicat de la masă şi am plecat – zicea Sandu – la Biserica Elefterie „să aprindem o lumânare pentru George”. Peste vreo două ceasuri, după ce făcusem rost de la minunata mea mătuşă Teodora, care locuia pe strada Cedrilor, lângă fosta Piaţă Puişor, de două banderole de doliu, Sandu şi eu am revenit în „Tosca”. Iar serialul evocărilor despre moartea lui George a continuat. Şi nu doar în seara aceea, ci preţ de o săptămână. Adică până în seara de dinainte de 1 octombrie, data deschiderii oficiale a noului an universitar.

Seară de mare festin în care toată populaţia „Toscăi” era prezentă în păr delectându-se cu coniacuri, cahfele şi alte delicatese. Printre toasturi şi urări de „bine te-am găsit” auzindu-se şi nişte oftaturi feminine în memoria lui George.

Tocmai când era fierberea în toi, cine credeţi că intră în „Tosca”? George în persoană!!!

Stupefacţie, emoţii, şoc şi groază, ce mai ?!…

Prima care s-a crucit a fost „doamna Rica”, ospătara:

– George, strigoiul! A strigat ea scăpând şi tava cu comenzi pe jos.

Imediat după asta, George a fost confiscat de publicul consumator, fiind pus la curent de către toţi cei care, dimpreună cu noi, îi bociseră sfârşitul.

La urmă, roşu la faţă, a venit la masa unde ne aflam Sandu şi cu mine şi ne-a spus cu toată furia:

– Să fiţi ai dracului de nenorociţi!

Apoi, a ieşit glonţ din cafenea cu gând să treacă strada la Căminul studenţesc „6 martie”, fireşte în căutarea unei companii feminine romantice.

Numai că, ghinion de neşansă!, când să traverseze, desigur prin loc nepermis, l-a acroşat un troleu şi l-a aruncat pe trotuar.

Aşa încât George s-a întors în „Tosca”, a venit la masa noastră şi ne-a comandat:

– Hai, mergeţi cu mine!

Ce era să facem? Ne-am încolonat, eu şi Sandu, i-am mai cules de la alte mese pe Morel, pe Piff (minunata noastră colegă şi prietenă) şi pe încă vreo câţiva prietenari şi duşi am fost!

La Terasa „Berlin” unde, până dimineaţă, am reuşit să îl ajutăm pe George să facă praf şi ultimii bănişori ce îi mai rămăseseră după crah-ul de la Costineşti.

Şerban Cionoff

Alte articole de Șerban Cionoff

George Țărnea, arbitru al bunelor maniere

george-tarnea-amintiri-studentie-serban-cionoff

Motto: „Draga mea, iubito,

Trebuie să-ţi spun

Rufele se spală

Cu mai mult nebun.”

George Ţărnea

amintiriÎmplinindu-se, ieri, 2 mai 2014, 11 ani de când George Ţărnea, inefabilul baladist şi neînlocuitul meu frate întru boemă, s-a mutat la Ceruri, am postat pe pagina mea de facebook o poemă a sa. Nu mică mi-a fost mirarea şi, mai ales, emoţia văzând că gestul meu nu a trecut neobservat şi că versurile lui Geoge au statornici admiratori. Aşa încât am solide temeiuri ca să spun că nu trebuie să aşteptăm, neapărat, să se împlinească un anume soroc pentru a-l evoca pe acest admirabil coleg de generaţie şi părtaş întru al năzdrăvăniilor unei tinereţi de neuitat.

Să tot fi fost, bunăoară, într-o duminică din primăvara lui 1968, pe când împărţeam cu George deliciile unui an de repetenţie la Facultatea bucureşteană de filosofie. George, anul II bis-bis (adică mai fusese o dată repetent, tot în anul II şi tot la filosofie), pe când eu, doar anul II bis.

Ne aflam, aşadar, pe la orele prânzului, la cafeneaua „Albina”, peste drum de Arhitectură, iar stomacul începea să ne dea semnale de răzvrătire faţă de regimul alimentar restrictiv prelungit la care îl supuneam. În consecinţă, părtaşul nostru de masă, Bittzy , student, el însuşi în anul II (ediţia a nu ştiu câta), dar la Conservator, a decretat: „Haideţi la mine, la masă!”

bucuresti troleibuz

După ce am convenit cu Nea Marin, barmanul, că ne vom regla conturile „imediat ce luăm banii de la reviste”, am plecat în pas voios direct la staţia Universitate, de unde trebuia să luăm troleibuzul 88 pentru ca să ajungem în strada Tunari, acasă la Bittzy. Galanton cum îi era firea lirică, George a socotit că nu se cade să mergem acasă la om fără un buchet de flori. Fireşte, pentru doamna Puşa, mama prietenului nostru. Drept pentru care, cu mână calificată, a cules nişte piese rare direct din rondurile din preajma staţiei.

Numai că, ceasul rău-pisica neagră!, nici nu apucasem, George şi eu, să ne facem comozi, pe canapea, în antreluţă, că s-a auzit vocea tunătoare a doamnei Puşa:

– Iar mi-ai adus pe cap toţi beţivanii Bucureştilor? Nemâncaţii ăştia cine mai sunt? De pe unde i-ai cules?

Dar, intrând în odaie a avut surpriza să mă recunoască. Normal că a fost o „surpriză” fiindcă, fiind cacaracean ca şi domnia sa, mă cunoştea nu doar pe mine , ci şi pe părinţii mei. Vezi Doamne, doamna farmacistă şi domnul colonel…

Ar fi urmat, normal şi firesc, nişte scuze – fireşte, imediat acceptate – şi, după asta, invitarea noastră la masă.

george tarnea serban cionoff

Numai că, George, care prospectase deja şi frigiderul şi terasa casei, fiind deja edificat la ce s-ar fi redus meniului zilei, a luat de me masă buchetul şi, cu voce marţială, a decretat:

– Doamnă, aceste flori vă erau dedicate. Dar, pentru că dumnevoastră nu aţi ştiut să vă onoraţi calitatea de gazdă, vi le retragem.

Apoi, mi s-a adresat pe acelaşi ton categoric:

– Cioane (derivat familiar din numele meu de familie, n.n.) mergem la Tanti Dobre!

„Tanti Dobre” sau „Tanti Lenuş” fiind mătuşa mea care locuia pe strada Judeţului, lângă Circul de Stat, femeie de lume şi gazdă impecabilă.

Zis şi făcut! Ne-am dus la „Tanti Dobre” unde după ce am savurat felurite bunătăţi, plus cahfeluţa aferentă, am părăsit voioşi locaţia. Nu înainte, fireşte, de a ne fi asigurat – tot de la „Tanti Dobre” – fondul de rulment necesar descinderilor „la cafine”, măcar pentru primele zile ale săptămânii care stătea să înceapă.

Şerban Cionoff

Am murit și am înviat!

bani vechi romania socialista

amintiriSă tot fi fost, toate astea, acum 45 de ani! Primăvara lui ’68 mă prindea total descoperit din punct de vedere finanicar. Bursă nu mai aveam, fiindcă, în urma unei mârşave înscenări, mama fusese condamnată la ani grei de teminţă, iar, la facultate, vigilent nevoie mare, un conferenţiar universitar (despre care, ceva mai târziu, s-a aflat că foarte ocupat fiind cu îndeplinirea sarcinilor de partid… uitase să îşi dea bacalaureatul!) m-a lăsat repetent. Singurele mele surse de trai rămăseseră pensia de urmaş de pe urma tatei şi colaborările la revistele în care tocmai începusem să public. Başca, stipendiile primite din pensiile unor unchi şi mătuşi, la care se mai adăugau „cotizaţiile” benevole vărsate, la fiecare salariu, de verişoara Gelly şi vărul Paul. Numai că eram cum nu se poate mai în plop, adică la sfârşit de februarie, iar până la viitoarele lefuri sau pensii ale finanţatorilor voluntari, mai era ceva apă de curs pe Dâmboviţa!

Şi, cum un rău nu vine niciodată singur, fondurile de la cel mai în forţă sponsor – fratele mamei, renumit chirurg, la acea vreme director al Spitalului Colentina – îmi fuseseră tăiate, ca urmare a faptului că niscai de N ori bani daţi ca să îmi iau un costum de haine, ca şi cei de mai multe ori câte X lei… pentru pantofi intraseră, direct, în conturile cahfenelei „Tosca” şi ale locantei megieşe clădirii Facultăţii de Drept, „Pisica epileptică”.

La toate astea se mai adăuga (punctual!) şi o răceală de zile mari care mă podidise brusc şi fără avertisment. Şi, când totul părea pierdut, lui George, minunatul meu prieten, George Ţărnea, inefabilul baladist şi veşnicul îndrăgostit, i-a venit ideea salvatoare:

– Dă-mi numărul de telefon al lui nenea Dorel (dr. Th. Dumitrescu, fratele mamei, despre care aminteam ceva mai înainte).

telefon vechi

M-am executat şi numai după câteva minute, George suna la numărul 14.37.23:

– Domnul doctor Dumitrescu? Aveţi un nepot, Şerban Cionoff. Dacă vreţi să îl mai prindeţi în viaţă, luaţi, vă rog, un taxi şi veniţi de urgenţă la Căminul Grozăveşti, blocul E, camera 301.

Finalul a fost de-a dreptul apoteotic:

– Vă decontăm noi cursa…

După nici o jumătate de ceas, unchiul meu, un bărbat falnic, aducând aminte de statura lui John Waine, intra în cameră.

Aici, mâna sigură de regizor a lui George îşi făcuse pe deplin datoria! Pe marginea celor două paturi şi pe nişte scaune sau de-a dreptul pe podea stăteau prietenii mei, copleşiţi de iminenţa unui tragic sfârşit. Iar, ca să fie totul cât mai sfâşietor cu putinţă, George îi garnisise pe câţiva dintre ei şi cu niscai lumânări.

Fireşte că nu i-a fost deloc greu doctorului să priceapă tărăşenia, dar, dacă tot intrase în joc, trebuia, acum, să şi joace… Drept pentru care, mi-a scos bluza de pijama şi a început să îmi facă o frecţie pe spate. Judecând după greutatea palmelor aplicate pe bietul meu trup de muribund „in spe”, era lesne de bănuit năduful ce îl năpădise pe muntele de om scos, nitam-nisam, din casă duminică seara.

Dar nici eu nu trebuia să mă las mai prejos, aşa că am scâncit:

– Stai mai uşor că mă rupi sau vrei să nu mai apuc nici dimineaţa?…

Atât i-a trebuit lui George:

– Ohhh, biet copilaş, tu nici nu ştii dacă te mai prind zorile cu viaţă şi vrei să ne faci pe noi să zâmbim?!

Şi, întocându-se cu ochii numai lacrimi spre unchiul meu:

– Domnule doctor, vă implorăm, face o minune!

Asta chiar că le întrecea pe toate!

– Bine, a rostit sec doctorul, sunt fratele mamei sale, aşa că lăsaţi-mă cu el, ca să îmi spună ultimele dorinţe.

Nici nu s-a închis bine uşa, că mi-a şi aplicat două perechi de palme olteneşti, nou-nouţe, vorba lui nea Mărin.

– Mă derbedeule, ai înnebunit? Mă scoţi din casă, mai-mai să intru în boală de pe urma ta?

Şi a urmat pe cel mai natural ton cu putinţă:

– N-am acum la mine decât 2000 de lei (2000 de lei, la începutul lui ’68, pe când la „Tosca” o cafea era 2,40 şi un coniac mare, 8 lei?!). Să vii dracului mâine la spital să mergem să îţi iau un costum şi pantofi, iar după masă să treci pe la noi pe acasă, să îţi mai dăm ceva de ale gurii şi nişte bani.

După care, a deschis larg uşa:

– Haideţi, curaj, puteţi să intraţi. Minunea s-a produs! A înviat!

George nu mai contenea cu temenelele:

– Domnule doctor, să vă dea Dumnezeu numai bine şi fericire, Doamne, ce miracol aţi făcut, Doamne…

dacia 1100

Jos, la scara blocului E, înainte de a se urca în maşină (unchiul meu avea o Dacia 1100, aşa că nu a mai fost nevoie de… decont), i-a pus lui George o mână pe umăr şi i-a spus cu voce răspicată, privindu-l drept în ochi:

– Uite ce e, măi băiete, neam de neamul meu nu şi-a bătut cineva joc de el, aşa cum ai făcut-o tu astă seară. Să nu te mai prind nici măcar că mai treci prin faţa casei mele (nenea Dorel locuia la bloc, pe strada C. A. Rosetti nr. 15), că îţi rup picioarele, m-ai înţeles?!

Şi… dus a fost!

Ani de-a rândul după isprava asta, ori de câte ori mergeam la nenea Dorel şi îi transmiteam, pe ton mieros, „salutări de la George”, răspunsul era, invariabil, acelaşi:

– Cineeee? Golanul ăla? Să nu aud de el…

Cu toate astea, atunci când George i-a trimis, cu o foarte lirică şi frumos de bine simţită dedicaţie, volumul de Balade, nenea Dorel a dat semn că s-ar mai fi îmbunat:

– Dă-l naibii, ce-i al lui, al lui rămâne, de talentat e talentat foc.

Dar, dându-şi seama că şi-a călcat prea repede cuvântul, a adăugat, dintr-o răsuflare:

– …da’, tot derbedeu rămâne. Ca tine!

Şerban Cionoff

Sandu, blonda și mângâierile în autobuz

amintiri autobuz 37 ateneu bucuresti

amintiriTreaba mergea ca unsă. În fiecare sâmbătă după amiază, orele 18 fix trecute, sunam la uşa apartamentului situat la etajul I, în blocul aflat în stânga Ateneului, unde locuia concetăţeanul meu, minunatul compozitor Radu Şerban, pentru a-l lua „cu noi, băieţii”, pe Răducu, fiul maestrului, la o cafea… îmbunătăţită! Dar, cum Răducu (cel prea repede plecat dintre noi şi pentru care mă rog Bunului Dumnezeu să îl odihnească în paza sa!) era încă elev de liceu, fireşte că trebuia iniţiat în tainele boemei studenţeşti în tagma căreia urma să intre nu peste multă vreme.

Drept pentru care, caracalean filotim, după cum îi era felul, „nenea Radu” ne avansa cu dărnicie o anume sumă, deloc modică aş zice eu, reprezentând consumaţia (moderată) la „Albina” sau la „Katanga” sau, dacă era vreme frumoasă, chiar şi pe la „Tosca”.

În prealabil, îi plantam pe banca din parcul de la Ateneu pe băieţi, de regulă pe Morel Zelţer, pe George Ţărnea şi Sandu Monciu (pe vremea aia încă nu şi Sudinsky), urmând ca, după ce coboram din bloc dimpreună cu Răducu, să purcedem la treburile noastre.

ateneul roman anii 70

Şi, cum veneam noi într-o seară senină de primăvară (vorba ghiersului din Cânticele ţigăneşti ale lui Miron Radu Paraschivescu), în autobuzul 37 care ne ducea dinspre Splai, taman lângă Ateneu s-a nimerit înghesuială mare. Înghesuială-înghesuială, dar tot am putut dibui silueta de top model a unei blonde planturoase, parcă anume îmbrăcată în nişte pantaloni albi numai buni să-i pună în evidenţă formele provocatoare.

În spatele blondei, un domn în vârstă cu o ţinută foarte îngrijită, iar în spatele domnului – Sandu Monciu. Apropiindu-ne noi de staţia terminus a expediţiei, normal că a început dialogul stereotip:

– Coborâţi la prima?

– Desigur. (Pe vremea aia, nu se inventase încă replica total imbeciloidă: „Nu, dar vă fac loc!”)

Cum domnul a răspuns, foarte politicos, că da, Monciu a insistat:

– Dar domnişoara?

Blonda, care trebuie că se pregătea să coboare, a răspuns un „Da!” oţărât şi numai ce a coborât şi „harşt, trosc, pleosc!” două palme pe obrajii domnului. După care a plecat, nervoasă foc, pe tocurile ei de ceva mai mulţi centimetri…

Domnul era siderat. Mai-mai că îi venea să plângă…

Văzându-i stupefacţia, Sandu (numai Monciu, încă nu şi Sudinsky) l-a întrebat:

– Domnişoara aceea este nebună, nu-i aşa?

Şi, cum domnul era încă năucit de întâmplare, a continuat:

– Dar, de fapt, de ce v-a pălmuit? I-aţi făcut ceva?

– Nu, domnule, cum se poate? Nu i-am făcut nimic, sunt om serios, nu vă daţi seama?! Cum aş putea să fac ceva neruşinat?

– Vai, vai, vai! l-a compătimit Sandu – dar dacă pe dumneavoastră, care nu i-aţi făcut nimic, v-a pălmuit, atunci ce îmi făcea mie dacă afla că am mângâiat-o pe fund vreo trei staţii?

cafeneaua albina bucuresti

După care Sandu a revenit la grup şi ne-am îndreptat în pas vioi spre cahfeneaua „Albina”, fiindcă aveam multă treabă…

Şerban Cionoff

George, florăreasa şi „substituta”

aminitiri cu george tarnea de serban cionoff

amintiriSă tot fi fost prin martie 1969… Era pentru a treia sau a patra oară când intram cu Zoia în „Tosca”, dar de-acum toată lumea ştia că „e fata lui Nea Nicu”!

Nici nu am apucat să ne aşezăm la masa de lucru, fiindcă doamna Rica, ospătăriţa noastră de suflet, mi-a susurat în ureche:

– Vă roagă tovarăşu’ poet George să poftiţi până la garderobă.

„Tovarăşu’ poet George era, fireşte, George Ţărnea! Care m-a luat din scurt:

– Fratelo, stipendiază-mă şi pe mine.

Uitasem să vă spun, asta era o lege nescrisă a „Toscăi”, aveai-nu aveai bani, intrai, comandai şi până la urmă tot venea cineva să te stipendieze cu suma aferentă notei de plată.

– Nu am, George, sunt invitatul Zoei…

– Cere-i ei…

– Nu pot, crede-mă, George, nu am făcut-o şi nici nu pot să fac aşa ceva.

Peste numai câteva minute în cafenea a intrat Garufa, florăreasa. George i-a făcut un semn discret şi, când aceasta a venit la masa lui, i-a şoptit ceva arătând cu degetul spre masa noastră.

Ca din puşcă, a şi venit Garufa:

– Aoleooo, să o mănânce Garufa de frumoasă ce ie, fiica celui mai iubit fiu al partidului şi poporului!…

Eram, cum v-am povestit, în martie ’69 la numai câteva luni după acel memorabil miercuri, 21 august 1968, când, din balconul C. C.-ului, Nicolae Ceauşescu a rostit fulminanta sa cuvântare împotriva „invadării Cehoslovaciei de către armatele frăţeşti” ale unor state membre ale Tratatului de la Varşovia, fără România, desigur. Cuvântare care a avut un mare ecou internaţional şi i-a adus lui Nicolae Ceauşescu un prestigiu extraordiinar. (Ce a făcut, el, peste timp, cu acest prestigiu, asta este, de-acum, o cu totul altă poveste…).

În timp ce Garufa turuia fără oprire, Zoia se juca, amuzată, cu florile:

– Mamăăă, ce l-a mai porcăit tăticu’ lu matale pe rusnacu ăla dă Brejnev! Să îl pupi pe tăticu lu’ mata din partea lu’ Garufa şi să îi dai florile astea de la mine. Ia-le, e fără bani, aşa de cadou.

Şi, zdrong, un ditamai buchetul de flori în braţele Zoiei. După care s-a retras cu temenele şi pupici…

florareasa

Peste umăr, l-am văzut pe George zâmbind sarcastic.

N-am mai stat prea mult şi am plecat. Bineînţeles, peste un ceas eram înapoi, la „Tosca”, de data asta, însă, singur. George, tot la masă…

De unde, de ne-unde, a răsărit şi Garufa:

– Dom’ Beppy, dă-mi polu’! (Aşa învăţase Garufa să mă strige, fiindcă prietenii îmi spuneau Petty, după Petre, al doilea nume al meu de botez).

– Ce pol, fă, Garufo?

– Păi florile lu’ Ceauşica de unde? Că ie flori din gestiune şi trebuie să depun, deseară, încasările.

– Care Ceauşică?

– Cum care, ochioasa aia cu care erai la masă…

– Cine ţi-a spus că aia e fata lui Nea Nicu?

– Domnu’ George, poetu’.

De data asta, mingea era în terenul meu.

– Băi fraiero, şi-a bătut ăsta joc de tine, tipa nu e fata lui Ceuşescu e o „substitută” a ei…

– Cum adică?

– Adică, e una care seamănă cu ea, studentă la germanice, stă aici, în 6 martie (căminul studenţesc aflat peste drum de „Tosca”, pe Bulevardul 6 martie, cum se numea la vremea aceea).

Foc şi pară, Garufa s-a proptit la masa lui George:

– Domnu’ George, aia nu ie fata lu’ Nea Nicu, mie să-mi dai polul pe flori că nu plec de la masă nici dacă chemi Miliţia!

A fost rândul lui George să intre în panică, să vină la masa mea şi să mă roage smiorcăit:

– Dă-mi, măi frate, măcar un pol să-i plătesc ăsteia florile, că nu pleacă de la masă şi aştept… pe cineva.

Noroc, mare noroc a avut George că domnul Beca, unul dintre gestionarii cafenelei, l-a creditat cu ceva bănet „până se iau banii de la reviste” .

Şi uite aşa s-au achitat şi florile, Garufa a plecat mulţumită, iar George şi-a putut primi, senin şi zâmbitor, vizitatoarea aşteptată.

De prisos să mai spun că, atunci când i-am povestit tărăşenia, Zoia s-a amuzat teribil, drept pentru care i-a dat, ea, lui George banii.

Dar nu 20 de lei, ci 200!…

Şerban Cionoff

Adevărata istorie a filosofului Mon-ciu

amintiri studentie 1967 sociologie bucuresti poante

amintiriComentariile favorabile de care s-au bucurat cele câteva rememorări din vremile romantice ale boemei noastre studenţeşti, din anii 1965–1971, mă îndeamnă să recidivez. (Fireşte, până la proba contrarie…) În plus, un serios motiv ar fi şi faptul că vreo câteva dintre aceste întâmplări au intrat, de-acum, în folclor, dar în variante mult modificate, aşa încât mi-a fost dat să aud sau să citesc felurite isnoave cu totul diferite de ceea ce s-a petrecut cu adevărat.

Una dintre aceste păţănii care au cunoscut o incontestabilă vogă este, fără doar şi poate, cea despre „filosoful Mon-Ciu”. Fiind unul dintre cei care a participat, direct, la urzirea întregii poveşti, m-am simţit dator să o re-scriu aşa cum a fost. Ce-i drept, am mai povestit-o într-o pagină de gazetă, dar, dat fiind (ca să zic aşa) succesul de public al naraţiunii, am socotit de datoria mea să o reiau, mai ales spre ştiinţa mai tinerilor cetitori.

Ne aflăm, aşadar, în iarna lui 1966–1967, iar prima promoţie (de după 1947) a secţiei de sociologie din Facultatea bucureşteană de filosofie se pregătea să intre în prima sesiune de examene. Întâmplător sau nu, primul era cel la filosofie antică şi medievală, curs al cărui titular era profesorul Ion Banu, un adevărat spirit academic şi un cărturar de elită, căruia multe generaţii studioase ale acelor vremuri îi datorează bagajul spiritual cu care au intrat în viaţă. Asistent fiind Gheorghe Vlăduţescu, azi distins profesor universitar şi membru al Academiei Române.

Date fiind ţinută intelectuală de excepţie a cursului, ca şi renumita exigenţă a profesorului Ion Banu, erau lesne de bănuit emoţiile care îi încercau pe mai tinerii noştri colegi de facultate. Drept pentru care, ca mai vârstnici colegi – adică din anul II, secţia de filozofie generală (cu „z” pentru că aşa se caligrafia… oficial!) – nu ne-am lăsat prea mult rugaţi să intervenim. Aşa după cum nici nu am aşteptat prea mult SOS-ul unui naufragiat pe banchizele bibliotecii pentru a-i întinde colacul de salvare.

biblioteca-publica

„Salvabilul de serviciu” s-a numit Florian C., un ardelean blajin şi cuviincios, dar şi credul nevoie mare. Drept pentru care, văzându-l prăbuşit sub apăsarea fascicolelor de curs, Cezar Mititelu l-a abordat frontal:

– Măi băiatule, tu cursurile de la bibliotecă văd că le-ai tocit până le-ai rupt, dar tu ştii că profesorul Banu are mania cursurilor facultative?

Convins că l-a aruncat pe Florian în ghearele disperării, a apăsat acceleratorul:

– Cum, nu ştiai? Păi sunt nişte cursuri pe care nu le pune la bibliotecă, fiindcă Banu le distribuie numai studenţilor care au dat dovadă de interes pentru materia lui. Cum să-ţi spun eu, sunt nişte cursuri… mai speciale.

Imediat după asta, i-a aplicat şi lovitura de graţie:

– Fiindcă te văd băiat cuminte şi modest, am să te ajut. Tu îl ştii pe Cionoff? (adică pe mine, n.n.) Ei, ăsta se cunoaşte bine cu Vlăduţescu, asistentul profesorului Banu. Roagă-l pe el să îţi facă rost de un curs. Dar, ai grijă cum îl stimulezi, că e oltean al dracului, nu face nimic pe degeaba.

Toate astea fiind făcute, iar eu prevenit, urma să îi fac lui Florian rost de curs! Ne-am întrunit, deci, în conclav, grosul Toscanezilor (derivat din numele cafenelei studenţeşti „Tosca”, aflătoare peste drum de Facultatea de drept) şi am purces la treabă. Nu ştiu precis cine a fost cu ideea filosofului Mon-Ciu, dar, cu siguranţă, textul a fost dactilografiat de George Ţărnea la maşina de scris a lui Morel Zelţer. A fost, mai degrabă, o creaţie colectivă, la care au mai participat Olimpiu Naicu, Dan Petrache, subsemnatul şi, fireşte, Sandu Monciu (pe atunci încă nu şi Sudinski!). I-am zis „creaţie colectivă” fiindcă pe atunci era în mare vogă, în matematică, grupul Bourbaki!

facultatea de drept

Textul, compus după toate canoanele epocii, dar câtuşi de puţin pe potriva spiritului academic al profesorului Ion Banu, suna (cam) aşa: „Părinţii voştri, care au învăţat istoria filozofiei după canoanele idealismului subiectiv, înhămat la carul de război al imperialismului anglo-american, nu au învăţat despre tânărul folozof premarxist Mon-Ciu, care a trăit în secolul al IV-lea înaintea erei noastre. Acesta a murit la numai 16 ani şi a lăsat un singur text: «O femeie este însărcinată. În burta femeii este un copil, în burta copilului este o tenie, iar în burta teniei este un atom. Deci, materia este infinită în timp şi spaţiu.»” Odată săvârşit, textul a fost livrat credulului Florian, contra a 200 de lei, sumă nu chiar de ici de colo, dacă ne gândim că la „Tosca” un coniac mare costa 8 lei, o cafea – 2,40 şi o citronadă – 4 lei.

A venit şi ziua examenului! Intră Florian al nostru şi trage un bilet pe care se aflau două subiecte pe potriva inimii profesorului Banu: 1) Dialectica la Heraclit din Efes; 2) Argumentele anti-platonice ale lui Aristotel.

Ţanţoş şi înfipt, aşa cum îi şade bine unui bărbat care este călare pe situaţie!, Florian trâneşte biletul pe catedră:

– Eu nu ştiu subiectele astea. Eu am învăţat doar cursurile facultative!

Depăşind cu calm şi cu abilitate momentul psihologic, profesorul Banu îl întreabă părinteşte:

– De exemplu, care anume curs, copilul meu?

Neabătut şi dârz, Florian recită:

– Cursul despre filozoful chinez Mon-Ciu!

– Vrei să îmi spui şi mie ce anume scrie în acel curs, dragul meu?, îl ia cu binişorul profesorul.

Iar Florian recită. Nelăsând o clipă să i se vadă mirarea, profesorul marşează:

– Vrei să îmi arăţi şi mie cursul acesta?carti vechi

După ce parcurge singura pagină a fascicolului, întreabă cu aceeaşi voce părintească, ocrotitoare şi calmă:

– De unde ai cursul?

Tot neabătut şi tot dârz, Florian dă totul din casă:

– De la Mititelu, de la Ţărnea, de la Zelţer, de la Cionoff şi de la… Monciu!

După care, realizând, în fine, în ce a intrat, izbucneşte în hohote amarnice, de neoprit.

În secunda următoare, pe uşa sălii 208, în care se ţinea examenul, a ieşit domnul (fiindcă un domn a a fost şi un domn a rămas!) Gheorghe Vlăduţescu:

– Plecaţi de-aici! ne-a strigat nouă, celor care aşteptam pe hol să ne savurăm opera, Banu e Dunăre de furios, merge la rectorat cu isprava voastră!…

Dădea bruma toamnei lui ’67 peste copacii din curtea facultăţii şi Florian tot nu reuşea să treacă re-re-re-examinarea la examenul de istorie a filosofiei antice şi medievale. A fost nevoie de marea pricepere diplomatică a domnului Gheorghe Vlăduţescu, dar şi de înţelepciunea profesorului Ion Banu, pentru ca, până la urmă, Florian să treacă examenul. Şi, fireşte, să promoveze în anul II!…

Şerban Cionoff

Cum (nu) și-a cumpărat Morel pantofi de lux…

amintiri studentie restaurant pisica epileptica bucuresti

amintiriO lege nescrisă dar, tocmai prin aceasta, de netrecut a vieţii noastre de căminişti în Compexul studenţesc Grozăveşti spunea, prin anul ’68, că în ziua în care urma să-ţi vină bani „de-acasă”, tu, adrisantul, trebuia să fii musai prezent fix la ora 12. Ora la care se afişa lista de la oficiul poştal aflător în blocul C-D al complexului! Altminteri existând posibilitatea, deloc de invidiat, ca ştirea să ajungă, înaintea ta, la niscai creditori a căror răbdare se apropia vertiginos de cotele de avarie… Ca să nu mai vorbim despre puzderia de prieteni cărora, musai, trebuia să le faci trataţie cu o cafea şi un coniac la „Tosca”.

De acest adevăr, crud şi neiertător, avea să se convingă pe propria piele, mai bine zis pe propriul buzunar, minunatul meu coleg, de grupă – la facultate şi de cameră – la căminul Grozăveşti, Morel Zelţer.

Văzuse el, Morel, prin târg, nişte pantofi de lux şi cum muza lui, Olguţa, neapărat l-ar fi vrut înţolit şi încălţat ca la jurnal a bătut depeşă acasă, la Galaţi, spre a solicita finanţarea necesară. Băiat prevăzător de felul său, Morel a suplimentat cererea cu o sută de lei, adică fix 500 lei, faţă de 390 lei, cât ar fi costat pantofii cu pricina.

Un singur lucru nu a prevăzut în scenariul său Morel, şi anume să nu cumva să depăşească ora X, adică fix ceasurile 12 ale prânzului.

Aşa s-a şi facut că, ajungând la oficiul poştal din incinta complexului, Morel al nostru a avut o mică şi nu chiar extrem de plăcută surpriză. Vorba aia: „Ceasul rău, pisica neagră!” Pe barele din faţa blocurilor C şi D ne aflam, în grup compact, dar ferm şi hotărât, câţiva dintre colegii şi prietenii săi de grupă şi de suflet.

Vestea i-a dat-o, se putea altfel?, chiar poetul grupului, George Ţărnea:

– Morel dragă, vezi că ţi-au venit bani…

Iar Dorin Glăvan (cel care, după absolvirea facultăţii, a fost reputatul secretar literar al Teatrului „Mihai Eminescu” din Botoşani) a punctat sec:

– Am văzut, sunt fix 500 de lei, aşa că ai de unde să faci cinste.

Buun! a încasat Morel suma, dar ne-a prevenit:

– Eu, mai întâi, merg să îmi iau pantofii şi după aia mai vorbim.

– Morel dragă – i-a şoptit cu glas mieros, ca de sirenă, tot George Ţărnea – eu zic să mergem pe jos, fiindcă, visător cum eşti, s-ar putea să îţi fure cineva banii, în tramvai.

pantofi de lux magazin

Drept pentru care ne-am aşternut la drum. Şi aşa de bine am mers noi că, atunci când am ajuns la magazinul situat în coasta Podului Haşdeu, pe uşa închisă tronau un lacăt şi anunţul: „Închis între orele 12,30–16”.

– Păi bine, măi Morele, l-a luat din scurt Olimpiu Naicu (zis „micul logician”, dată fiind pasiunea sa declarată pentru logica aristotelică), aşa ne-a fost vorba? Adică ne porţi pe drum până aici şi magazinul e închis? Ce să facem noi până la 4?

Chiar aşa, ce să facem?…

Tot George, poet prin naştere, a venit cu soluţia:

– Haideţi să intrăm la „Pisica epileptică” (locanta aflată în spatele clădirii Facultăţii de Drept), bem o cafea sau o bere şi suntem aici exact atunci când se deschide magazinul.

De cum am intrat, prietena şi ocrotitoarea noastră, Sabina, ospătăriţa de nici 20 de ani, o zvârlugă cu nişte ochi numai văpaie, nu altceva, ne-a luat în primire:

– Offf, mânca-i-ar mama pe studenţii mei, ce dor îmi era, de când nu i-am mai văzut?

Am comandat, noi, câte 100 de votcă cu sirop „pe cap de locuitor”, după care Dorin a deschis vorba:

– Măi Morele, să mă bată Ăl de Sus dacă te înţeleg. Eu ştiu că ai în sânge spirit de întreprinzător, de asta te şi întreb: ce garanţie ai tu că, la pantofii ăia, de 390 de lei, există şi un certificat de calitate? Nu, nu te mira… Certificat care să îţi garanteze că există o corelaţie între preţ şi calitatea produsului. Adică un certificat pe baza căruia poţi să ceri despăgubiri dacă nu eşti mulţumit de calitatea pantofilor.

Şi, văzând că Morel a căzut pradă îndoielii, a urmat, tot calm şi tot meticulos:

– Atunci, nu crezi că ar fi mai bine să iei nişte pantofi de 320 de lei? Vorba aia, mai economiseşti din pierderi. Am văzut eu unii din ăştia într-o vitrină, dar e imposibil să nu aibă şi aici.

După care, văzând că Morel a căzut pe gânduri, Dorin i-a făcut semn Sabinei cum că să mai vină un rând.

carciumi bucuresti camine studentesti boema anii 60

Era de-acum momentul să intervină, cu vocea-i gravă, Paul D. (nu îi dau tot numele fiindcă, acum, este universitar sadea şi se supără pe mine, n.n.):

– Băieţi, da’ pe-ăia de 275 i-aţi văzut? Phiiii, nici nu ştiţi ce marfă e aia. Eu, la bursa pe luna asta, cum vând cartela, de-ăştia mă duc să îmi iau. Tu i-ai văzut, Morele?

Şi iar un semn, cu ochiul şi cu mâna, Sabinei, ca să mai vină un rând.

Ei şi, de-aici, nu m-a mai lăsat nici pe mine sufletul:

– Fugiţi, domnule, de aici cu fleacurile voastre. Sunt ăia de la Clujeana, de 240 fix, o splendoare. Chiar mâine când iau banii de la „Viaţa Românească” pe alea două recenzii, mă duc, mai întâi şi mai întâi, să îmi iau pantofi… Dacă o să mai găsesc, fiindcă pantofi din ăştia se vând ca pâinea caldă, ce mai?!…

Şi uite-aşa, din aproape în aproape, am ajuns ca, la ora 4 fără 10, când am ieşit de la „Pisica…” şi am plecat spre prăvălie, să fie nevoie să punem mână de la mână pentru ca Morel să aibă suma necesară pentru a-şi lua perechea de pantofi mult râvnită.

Pantofi de aţâcă, ce mai?, calitatea I.

De 41 de lei, ban numărat!…

Șerban Cionoff

George, referatul şi dilema

george tarnea amintiri studentie serban cionoff

amintiriCu George Ţărnea – vreau să spun: cu studentul George Ţărnea –, am fost coleg, la Facultatea de Filosofie a Universităţii Bucureşti, cam trei trei ani: când eram eu în anul I, George era în anul II, am trecut eu în II, George era în anul II bis, am trecut eu în… II bis, George era în II… tris! Şi aşa mai departe: eu, în anul IV, George în anul I – la drept, eu, în anul V, George, în anul I… de armată!

Nu am să mai intru, acum, în hăţişurile birocraţiei universitare spre a lămuri de unde i se trăgea lui George zăbovirea îndelungată în acel an II. În ceea ce mă priveşte, repetenţia mea s-a datorat împrejurării că în anul 1967 mama mea a fost condamnată în urma unei abjecte înscenări cu nişte dedesubturi asupra cărora nu vreau să mai stărui, fapt este că la examenul de economie politică socialistă (mai precis la restanţă), adică în septembrie 1967, un aşa zis profesor universitar, mare ştab la acea vreme pe la partid, la curent fiind cu denunţul cu care mă cadorisiseră aceiaşi nemernici care îmi „turnaseră” mama… acolo unde trebuie, mi-a spus-o pe şleau: „Mă, mă-ta (textual, n.n.) a fost condamnată pentru lipsă în gestiune, la farmacie, eu, ca activist de partid nu te pot trece la examenul de economie politică socialistă, fiindcă nu este corect.” Scurt pe doi!

Am povestit toate astea nu pentru a-mi face poză de „persecutat politic” (ipostază în care regăsesc, azi, nu fără oareşce uimire, nişte vajnici militanţi de acum douăzeci şi ceva de ani), ci doar pentru a ajunge la împrejurările în care am devenit coleg de an şi de grupă cu George.

Rămânând eu, aşadar, repetent tocmai la economie politică socialistă, normal şi firesc era ca tovul care mă lăsase repetent să urmărească neobosit prezenţa mea la cursurile şi la seminarele pe care se făcea că le ţine.

economie politica socialista

Tovul se numea H. N. şi fusese făcut conferenţiar universitar direct din activist de partid. Gura lumii mai povestea că, atunci când i s-a dat să aleagă între conferenţiar universitar şi profesor univeritar, ipochimenul ar fi ales să fie făcut conferenţiar, fiindcă, spunea el, la ei în comună sunt mulţi profesori dar niciun conferenţiar! Că, mai apoi, s-a dovedit că tovul… uitase să îşi dea examenul de bacalaureat (de maturitate, cum se spunea la vremea aia!), asta este cu totul altă poveste…

Pentru felul său de a fi, grobian, necioplit, lui „Haşul” i se scoseseră multe porecle, până când hâtrul nostru coleg, Dan Petrache, i-a zis „Majuru’” şi Majuru’ i-a rămas numele!

Multe şi felurite hachiţe avea Majuru’, dar, dintre toate, îi plăcea la nebunie să ne pună să ne luăm referate la seminar, referate pe care, după aia, să le facă el harcea-parcea.

Şi unde ne pomenim că, încă la primul seminar, ridică George al nostru mâna şi îşi ia referat! Referat pe care urma să-l prezinte fix peste două sau trei săptămâni!

Numai că – şi de-aici începe marea tevatură – la data cu pricina, ia-l pe George de unde nu-i! Absent nemotivat, aşa scria în condica de prezenţă a grupei. Aşa, săptămâna asta, tot aşa – ailaltă şi aşa mai departe. Firesc, Majuru’ turba, iar noi ne frecam mâinile de bucurie.

Până când, într-o bună zi (că bună a mai fost ziua asta pentru amuzamentul straşnic al întregii facultăţi!) intră Majuru’ în… ştiţi dumneavoastră unde. Iar acolo, peste cine dă? Peste George!!!

Turbat, Majuru’ strigă, mai să-şi spargă piepţii:

– Ţărneaaaaaaaaaaaaaa!!!!!!!!!

Dar nici George nu se lasă mai prejos:

– Vai, tovarăşe profesor, de când vă cauuuuuut?!

Şi, văzând că i-a luat piuitul lui Majuru’, continuă cu voce mieroasă:

– Eu am referatul gata, scris de mână, dar vroiam să vă întreb: îl vreţi scris la maşină cu indigo roşu sau cu indigo albastru?

După care, George a ieşit ţanţoş pe uşă şi dus a fost!

masina scris indigo

De referat nici că a mai fost nevoie, pentru că, la scurtă vreme după asta, studentul Ţărnea George a fost exmatriculat, fireşte, pentru absenţe nemotivate!

Şi, uite aşa, au rămas şi Majuru’ fără referat, dar şi George fără răspuns la dilema sa existenţială!

Şerban Cionoff