Inaugurarea primei autostrăzi din lume

avus prima autostrada din lume

25 septembrie 1921

Automobil-Verkehrs-und Übungs-Straße (AVUS)

calendarPrima autostradă din lume se inaugura într-o zi de 25 septembrie a anului 1921. Construcția sa durase 14 ani.

Construită la vest de Berlin, AVUS a fost utilizată prima oară drept circuit pentru German Grand Prix (1926), campionatul mondial de Formula 1, învingător fiind germanul Rudolf Caracciola cu Mercedes Benz. Numele său va deveni emblemă în cursele de mașini, obținând premiul cel mare și în 1928, 1931 și 1932, 1937 și 1939.

Rudolf Caracciola

Rudolf Caracciola

Rudolf Caracciola, născut la 30 ianuarie 1901 la Remagen, moare la Kassel (Germania) într-o zi de 28 septembrie a anului 1959, în urma unei insuficiențe hepatice. Este înmormântat la Castagnola, aproape de Lugano (Elveția), unde trăise ani buni cu cea de-a doua soție.

Annie Muscă

monument rudolf caracciola

Monumentul lui Rudolf Caracciola

Retrospectivă de pictură Emil Ciocoiu la Teatrul Naţional din București

emil ciocoiu Viziune in viitor

eveniment liber sa spunCea mai amplă expozitie de pictură de până acum, desfăşurată simultan în toate spaţiile expoziţionale de la Sala Mică, Sala Media şi noua Sală Studio (fosta Operetă), se va deschide joi, 26 septembrie 2013, sub titlul Emil Ciocoiu la TNB – Retrospectivă de pictură.

Ce eveniment putea fi mai potrivit să inaugureze, în noua stagiune 2013–2014, generoasele spaţii expoziţionale şi foaiere ale Teatrului Naţional „I. L.Caragiale” din București, aflat în plină metamorfoză şi devenire, decât Retrospectiva de pictură a unui cunoscut artist român şi european al penelului, Emil Ciocoiu?

Născut în România în 1948, Emil Ciocoiu este unul dintre cei mai importanţi pictori români ai momentului. Stabilit de mult timp în Germania, el are o carieră de excepţie, cu prezenţe pe simeze celebre ale lumii şi în colecţii renumite. Expoziţia de la Teatrul Naţional este prima retrospectivă a artistului, ocazionată de împlinirea a 65 de ani şi va aduce la Bucureşti peste 100 de lucrări de mare valoare realizate de Emil Ciocoiu, reprezentative pentru creaţia sa şi pentru ideile pe care le promovează. Curatorul expoziţiei este Marius Tiţa, autorul singurei monografii în limba română a pictorului Emil Ciocoiu.

retrospectiva emil ciocoiu

Acest eveniment, care face parte din programul TNB Parateatral – Arte vizuale, deschide şirul unor viitoare alte expoziţii menite să aducă pe simezele de „acasă” şi alţi artişti români afirmaţi dincolo de frontiere, într-un demers firesc de integrare a acestora în patrimoniul culturii naţionale. În cadrul aceluiaşi program, lucrări reprezentative ale unor reputaţi artişti plastici ca Ion Sălişteanu, Vladimir Şetran, Ion Stendl, Viorel şi Alexandru Mărginean, Olga Morărescu-Mărginean, Horia Flămând, aflate în custodia Teatrului Naţional, au fost deja expuse în foaierele noilor săli recent inaugurate. Acestor vecinătăţi onorante vine să li se alăture acum Emil Ciocoiu.

Tot joi, 26 septembrie 2013, la ora 12.00 va avea loc o pre-vizionare a amplei expoziţii retrospective a pictorului Emil Ciocoiu, expoziţie al cărei vernisaj va avea loc în aceeaşi zi, la ora 18.00.

Cu acest prilej se vor putea vedea cele peste 100 de lucrări expuse în toate noile spaţii expoziţionale ale Teatrului National, ghidaţi chiar de artist şi de curatorul Marius Tiţa. Expoziția va rămâne deschisă până în 25 noiembrie 2013. Invitat special la această întâlnire: Augusto Medici, directorul prestigiosului trimestrial italian de artă şi cultură „ContemporArt”.

muzica picturii emil ciocoiu

Emil Ciocoiu, Muzica picturii

Absolvent, în 1974, al Academiei de Artă „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti (clasa prof. Gheorghe Şaru), Emil Ciocoiu câştigă prestigioasa bursă Aman şi se impune ca unul dintre cei mai promiţători tineri artişti. În 1980 se stabileşte în Germania, la Aachen. Emil Ciocoiu şi-a construit o carieră de înalt prestigiu, cu numeroase expoziţii personale şi participări la expozitii de grup şi evenimente artistice din întreaga lume. Lucrarea sa Sharon Quartett face obiectul donaţiei pe care marele colecţionar de artă Peter Ludwig a făcut-o pentru muzeul de artă contemporană din capitala Chinei, Beijing.

emil ciocoiu flori

Emil Ciocoiu, Flori

În 2002, Emil Ciocoiu deschide o expoziţie chiar la sediul NATO de la Bruxelles, iar în 2006 la Palatul Berlaymont al Parlamentului European din Bruxelles, alăturându-şi arta şi prestigiul personal efortului naţional de a adera la organizaţia nord-atlantică şi, respectiv la Uniunea Europeană.

În 1996 a revenit pe simezele din România, pentru prima dată de la plecarea sa din ţară, cu o amplă expoziţie personală la Muzeul Naţional de Artă al României. În 2008 realizează trei expoziţii personale în România, la Bucureşti, Cluj-Napoca şi Craiova, urmate de altele la Galeria Galateca (2010 şi 2011) şi la Palatul Parlamentului (2012).

Adriana Popescu

Mai multe informatii  pe: www.ciocoiu.eu

Fiziologia gustului: Gulia

gulia

Doamnelor şi domnilor, recunosc, mie-mi place gulia, dar ăsta nu-i un motiv special să scriu despre „dumneaei”. Gulia, draga de ea, e atât de modestă că se adaptează uşor, se mănâncă la orice oră vrem noi şi are şi un aspect deosebit, rotunjoară şi cu frunzuliţe ca nişte urechiuşe. Gulia (latină: brassica oleracea) este un fel de soră cu varza, pentru că fac parte din aceeaşi familie (cruciferae) Rudă cu ridichea, cu varza de Bruxelles, cu broccoli sau conopida, ea fiziologia gustului guliecreşte în unele zone până spre trei kilograme. La noi sunt mititele, 200-300 grame, pentru că e altă climă. Este plantă bienală, în primul an apare tulpina pe care o consumăm iar în al doilea an înfloreşte. Cultivată din antichitate, gulia creşte şi spontan în zona Mediteranei şi este o legumă populară în Germania şi Polonia. Pe la noi, lumea nu se înghesuie să folosească gulia şi nu prea înţeleg de ce, fiindcă are un gust rafinat, mai ales când e consumată imediat după ce a fost ruptă din grădină sau din seră. Deși pare a fi o rădăcinoasă care crește în pământ, gulia de fapt se dezvoltă la suprafața solului. Este o legumă vitalizantă şi foarte dietetică, fiind considerată leguma siluetei perfecte. Poate fi consumată crudă, fiartă sau coaptă, iar frunzele la salată, atunci când sunt mititele.

În final, am găsit o poezie semnată de Costache Ioanid, intitulată Într-o gulie, din care reproduc un fragment, în care unul dintre „personaje” e cam mofturos că a găsit în grădina de legume doar gulii. De gustibus non disputandum!

„Într-o gulie răzleţită,

un viermişor frivol şi surmenat

vorbea cu altul mai bătrân şi mai umblat.

 

– Măi nene,

îi spunea băiatul,

simţind un vag fior de moarte,

ia spune,

oare să mai fielegume silueta gulie

acolo… undeva… departe…

şi altceva… decât gulie?

 

La care cel bătrân stătu,

gândi o vreme

şi răspunse:

– Nu.

Ce ţi-a venit?

De când eşti tu, copil netot,

ai dat cumva de lumi secrete?

Gulie peste tot, băiete!”

Pușa Roth

 

Geo Bădulescu – între legendă și uitare

handbal istorie geo badulescu

valorile trecutului„Jocul este o funcţie plină de tâlc.”

Johan Huizinga

Din istoria handbalului românesc

„Dragii mei,

După un drum lung şi cu ocolişuri, negăsind bilet de vapor la Marseille, am hotărât să mă reîntorc prin Italia şi, din Sicilia, am găsit […] un loc pentru Tunis şi de acolo în Algeria. În total am străbătut 5466 de kilometri, fără ca să păţesc nimic şi, după cum ştiţi, am ajuns cu bine. Pe 4 octombrie, Djoudi mi-a spus că plecăm în Siria la Jocurile Panarabe cu echipa naţională. […[ Eu de mâine intru în cantonament cu băieţii până pe data de 3 octombrie. […] Să mă ţii la curent cu campionatul nostru şi, din când în când, să-mi trimiţi şi clasamentul la zi, la fel şi la handbal. […] Nelu”

Aşa scria de pe tărâm nord-african, la data de 19 septembrie a anului 1976, cel care avea să rămână cunoscut în istoria handbalului românesc drept Geo Bădulescu, component al selecţionatei de aur a handbalului masculin românesc şi unul dintre foştii antrenori ai echipei naţionale de handbal a Algeriei. Geo Bădulescu (1936-1988) avea să obţină la 12 martie 1961, împreună cu ceilalţi coechipieri ai săi – şi trebuie nepărat amintit aici că, la acea dată, Naţionala de handbal a României îi avea ca portari pe Mihai Redl (Dinamo) şi Ion Bogolea (Dinamo), drept extreme pe Mircea Costache I (Dinamo) şi Gheorghe Coman (Dinamo), ca pivoţi pe Otto Tellman (Steaua) şi Mircea Costache II (Dinamo), interi pe Geo Bădulescu (Dinamo), Ioan Moser (Dinamo), Petre Ivănescu (Dinamo), Aurel Bulgariu (Steaua), Virgil Hnat (Dinamo), iar ca centri pe Gheorghe Covaci (Dinamo), Cornel Oţelea (Steaua), Olimpiu Nodea (Steaua), antrenor principal fiind Oprea Vlase, iar antrenor federal Nicolae Nedef –, la Campionatul Mondial din Germania, primul titlu de campion al lumii la handbal masculin pentru România, după o finală în faţa echipei Cehoslovaciei. În tribunele „Westfallenhallen” din Dortmund se strânseseră atunci pentru a urmări un joc dinamic, plin de tensiune şi de suspans, în jur de 15 000 de spectatori ţinuţi cu sufletul la gură până în ultimul minut al partidei – minutul 60, de către o echipă de „7” dezlănţuită, pe care nu o mai putea opri nici măcar timpul.

nationala handbal romania 1961 campioana mondiala

Pe Geo Bădulescu – interul echipei naţionale de handbal masculin a României, căruia în familie i se spunea, simplu, Nelu –, nu l-am cunoscut niciodată. Destinul nu ne-a intersectat drumurile acestei vieţi, aşa cum avea să mi le intersecteze – într-un mod unic pentru mine, trei ani mai târziu, după sfârşitul fulgerător al lui Geo, în 1988 – cu întreaga sa familie. Tatăl lui, Alexandru Bădulescu, era pentru mine unchiul Sandu, căruia îi ţinea locul la coadă la Bucur Obor, atunci când se scoteau la vânzare ouă, nimeni alta decât buna lui prietenă şi marea atletă Lia Manoliu. „Lio, du-te tu de dimineaţă, că vin şi eu puţin mai târziu!”, îi geo badulescuspunea unchiul Sandu, iar Lia Manoliu îi răspundea: „Nicio grijă, nene Sandule, stai liniştit! Vino când poţi matale.” Alexandru Bădulescu fusese, la rândul său, în tinereţe, campion naţional la aruncarea discului. Georgeta Bădulescu (mătuşa mea), cea de-a doua soţie a unchiului Sandu, era o mare iubitoare de tenis şi de jucat table (câştiga detaşat în faţa tuturor celor cu care juca table, iar unchiul Sandu, de ciudă că mânca întotdeauna bătaie, şi mai ales de la o femeie, dădea nervos cu cutia de table de pământ), pe care Nelu o adora şi o respecta din tot sufletul – şi care avea să îmi fie, prin voia destinului, ani de-a rândul, un fel de a doua mamaie a mea. Zamfira Bădulescu (tanti Fifi) era soţia lui Geo Bădulescu. Anastasia Cosma (tanti Nasti), sora unchiului Sandu, fiind foarte pasionată de tenis, nu rata niciun meci în transmisie directă, chemându-i tot timpul în camera din faţă a casei pe unchiul Sandu şi pe tanti Georgeta pentru a urmări împreună toate partidele televizate la acea vreme (tanti Nasti era o admiratoare extrem de înfocată a lui Ilie Năstase, căruia ea îi spunea „Iliuţă”, încât o dată, agitându-se foarte mult în faţa televizorului şi sărind în sus de bucurie la un meci câştigat de acesta, a rupt, fiind destul de corpolentă, unul dintre picioarele de lemn ale patului; bineînţeles că că toată asistența a râs ăn hohote, iar a doua zi tanti Nasti avea să caute de zor un lemnar care să-i repare urgent dormeza).

handbal masculin

Mica bucătărie de vară din spatele Teiului Doamnei, ferită de forfota Bucureştiului, unde am locuit împreună cu tanti Georgeta vreme de 15 ani, a însemnat pentru mine locul în care mi s-au povestit fel de fel de amintiri frumoase despre Nelu, dar şi unde ascultam mereu la Radio România muzică şi întotdeauna, seara, teatru la microfon. De câte ori se auzea la aparat glasul lui Aurelian Andreescu, prietenul lui Geo Bădulescu, tanti Georgeta îmi spunea: „I-auzi, Magdalena, cântă prietenul lui Nelu! Săracii, amândoi s-au dus de tineri unul după altul!…” Şi lacrimile îi lăsau cu repeziciune urme umede şi prelungi pe obraz, lacrimi pe care nu încerca să şi le ascundă niciodată, ori de câte ori aducea vorba despre el. Aveam să aflu de la tanti că, lângă căpătâiul bunului său prieten decedat în 1986, Nelu stătuse nedezlipit în prima noapte de priveghi alături de mama acestuia şi – mult timp după acest episod de viaţă atât de trist pentru el – nu şi-a putut reveni foarte uşor. Şi tot în cămăruţa tinereţii mele, într-o seară friguroasă de noiembrie, căutând nu îmi aduc aminte bine ce prin dulap, am găsit la un moment dat o pungă din plastic, pe care o pătrez şi azi, unde se găseau câteva fotografii, scrisori şi ilustrate trimise de Geo Bădulescu familiei sale din lungile deplasări pe care le făcea în străinătate. Citatul de la începutul acestui text aparţine uneia dintre aceste misive găsite atunci.

minge handbal gol

Geo Bădulescu era foarte iubit pe strada unde locuise vreme de atâţia ani. Devenise idolul multor copii din zonă în acea vreme. Cu nea Stelică aviatorul, vecinul care făcea curse pe TAROM, pleca mai mereu în străinătate, iar acesta era foarte mândru să-l ducă pe domnu’ Nelu la destinaţie. Păcat că strada respectivă din sectorul 2 al Bucureştiului nu îi poartă azi numele, legendele de altădată înecându-se acum în apele tulburi ale unei uitări nemeritate!…

joc handbal

„Existenţa jocului nu este legată de nicio treaptă a civilizaţiei, de nicio formă a concepţiei despre lume”, scria Johan Huizinga în Homo ludens. Şi tot el continua că „jocul, oricare i-ar fi esenţa, nu este materie”, ci „sparge, începând chiar cu categoria animalelor, limitele existenţei fizice.” Iar echipa naţională de handbal masculin a Republicii Populare Române de atunci prezentă la Mondialului din 1961 a spart aceste limite la Dortmund, presa internaţională vuind de elogii nenumărate la acea vreme la adresa „Şaptelui” de aur românesc. În 2011, la cei 50 de ani de la câştigarea primului titlu mondial de către Geo Bădulescu şi coechipierii săi, sunt însă convinsă că nu mulţi şi-au adus aminte de acest moment deosebit de important pentru istoria sportului acestei ţări. Despre marile ei nume, evident, şi mai puţini. Căci a păşi spre tărâmul de dincolo reprezintă, în general, paşaportul către uitare… Timpul nu este întotdeauna aliatul fiinţei umane, dacă aceasta nu îl determină să îi devină prieten.

Magdalena ALBU

iunie 2011

P. S. Geo Bădulescu îşi „botezase” maşina cu numele Tudoriţa, iar aceasta îl tot purta fidelă de colo până colo prin lume, ca o prelungire a ceea ce lăsa întotdeauna pentru o vreme acasă. Până când, într-o zi, timpul şi Tudoriţa l-au trădat. Era în anul 1988. Trecerea coloanei oficiale prin Bucureşti a făcut ca circulaţia Capitalei să fie oprită. Pentru că avea meci şi nu ar fi ajuns, ca antrenor, la ora potrivită spre a fi alături de echipa sa, Geo Bădulescu s-a supărat atât de tare, încât, în momentul în care a sosit la sală, s-a prăbuşit, pur şi simplu, din picioare, iar fluierul de final al arbitrului nu a mai avut ce căuta din acea secundă în destinul său. A murit, aidoma unui actor norocos, pe scena sportului pe care a slujit-o o viaţă. Scena vieţii însă avea să rămână complet pustie pentru toţi cei care îl iubiseră cu adevărat.

TRADUKI, program pentru încurajarea schimbului cultural

TRADUKI este o reţea europeană dedicată literaturii şi cărţilor din care fac parte Albania, Austria, Bosnia-Herţegovina, Bulgaria, Croaţia, Elveţia, Germania, Kosovo, Macedonia, Muntenegru, România, Serbia şi Slovenia. Reţeaua TRADUKI a fost iniţiată de Ministerul Federal al Afacerilor Europene şi Internaţionale din Republica Austria, Ministerul Afacerilor Externe din Republica Federală Germania, Fundaţia culturală elveţiană „Pro Helvetia”, KulturKontakt Austria, Institutul Goethe şi Fundaţia S. Fischer.

Programul TRADUKI urmăreşte încurajarea schimbului cultural între ţările participante și finanţează costurile de licenţă şi onorariile de traducere pentru opere din domeniile beletristică, non-fiction şi literatură pentru copii şi tineri.

Mai multe informații despre rețea și despre finanțări pe pagina  http://www.traduki.eu (există și o secțiune în limba română).

Punctul de Contact Cultural al României

info_c2k@eurocult.ro, www.cultura2007.ro

Centrul de Cercetare și Consultanță în Domeniul Culturii

str. Barbu Delavrancea 57, sector 1, București, 011353

Tel / fax: 021 316 60 60; 021 316 60 61

Calendar: Paul Hindemith

La adresa lui Paul Hindemith, de la moartea căruia se împlinesc astăzi 47 de ani, au curs valuri de reproşuri. Fără intenţie, o bună parte a operei sale are o componentă provocatoare. Pe de o parte, subiectele alese şi tratarea lor în partiturile destinate teatrului liric confirmă asemenea imagine; pe de alta, Hindemith îşi însuşeşte cu dezinvoltură, prin aspectul general derutant al muzicii sale, eticheta de „copil teribil”. Dirijor de operă la numai 20 de ani (la Frankfurt), virtuoz al violei, compozitorul german provoca un imens scandal în anii tulburi de după primul război mondial cu cele trei opere într-un act, de factură expresionistă, şocante pentru morala burgheză: Morder, Hoffnung der Frauen (Ucigaş, speranţa femeilor) pe un libret al pictorului Oscar Kokoschka, Das Nusch-Nuschi (comedie erotică pentru marionete birmaneze) şi Sancta Susanna. Aceasta din urmă, povestea unei călugăriţe erotomane, agită puternic spiritele în 1922, fiind necesară intervenţia poliţiei pentru desfăşurarea spectacolului, considerat obscen. Evident, nu numai subiectele, şi ele de extracţie expresionistă, atrăgeau scandalos atenţia asupra tânărului compozitor. Contestarea wagnerianismului, la modă şi tentativa de eliberare a operei de orice clişeu romantic îmbrăcau în anii ’20 formele cele mai zgomotoase, asimilând lacom elemente de jazz, muzică de cabaret, experienţe atonale, toată gama de disonanţe. Muzica lui Hindemith, „spărgătorul de geamuri numărul unu al Germaniei muzicale”, cum l-a numit Antoine Goléa, rămâne în bună măsură ilustrarea activă a acestor căutări din primul deceniu postbelic. Hindemith pulveriza violent orice regulă a tonalităţii, agresa brutal urechea cu disonanţele sale, era indiferent la orice formă de exprimare „frumoasă”. Această obsesie a expresiei, această asiduă căutare pândită de paradoxuri şi soluţiile cele mai neaşteptate pe care le va găsi revoluţionarul anilor ’20, l-au urmărit toată viaţa. Operele sale de actualitate (Zeitoper) îi aduseseră proteste dintre cele mai bizare, precum cel al companiei de gaz care îşi vedea atinse interesele de o arie din Neues vom Tage (Ştirile zilei, 1929), pe care eroina, Laura, o cântă în baie lăudând avantajele încălzirii electrice! Opera, satiră aprigă a presei, împinge ţesătura dramatică (tribulaţiile unui cuplu în pragul divorţului) la graniţa absurdului, aspect de o modernitate subînţeleasă, susţinută de un limbaj insolit inclusiv prin distanţa dintre text şi muzică.

Paul Hindemith (16 noiembrie 1895, Hanau–28 decembrie 1963, Frankfurt pe Main) este un spirit al contrastelor. Iconoclast, el are totuşi capacitatea de a-şi îngădui întoarcerea la tradiţie. Sau, poate, şi acest lucru devine modalitate protestatară. Cochetând la început cu dodecafonismul, ajunge în deceniul al patrulea să-l considere arbitrar, opunându-i un sistem bazat pe serii armonice, cu relaţii decurgând din legile naturale, sistem pe deplin susţinut în opera din 1957, Die Harmonie der Welt (Armonia lumii), al cărei personaj principal este astronomul Kepler. Premiera müncheneză a reprezentat un eşec. Limbajul din Mathis pictorul, jucată în 1938 la Zürich, este mult mai auster, foarte îndepărtat de cel al primelor opere. Autoritatea lui Furtwängler fusese inutilă, dirijorul nereuşind să o impună în 1934 la Berlin, când reprezentaţia a fost anulată de nazişti. În urma incidentului, Furtwängler a demisionat din toate funcţiile. Această evocare a vieţii pictorului Matthias (Mathis) Grünewald (c. 1470–31 august 1528) este o muzică eminamente germană, în care compozitorul revine la surse străvechi, la teme şi forme populare, la hieratismul coralului într-un limbaj accesibil. Fără a avea expresivitatea unui Prokofiev sau elaborarea savantă a lui Carl Orff, Hindemith nu refuză aici întru totul tratarea melodică. Muzica instrumentală extrasă din Mathis der Maler, care se cântă mai des, ca şi cea a baletului Nobilissima visione, e o dovadă de perfectă stăpânire a mijloacelor armonice pe care le elimina cu îndârjire în tinereţe. Spiritul arhaizant care – culmea! – i s-a reproşat, acel „aer sticlos şi îngheţat”, impermeabil la dezvăluirea vreunei profunzimi, sunt judecăţi pripite.

În mai vechea partitură Cardillac (1926, revizuită în 1952), inspirată de o povestire de E. T. A. Hoffmann (Domnişoara de Scuderi), cu o orchestră de cameră alcătuită din 18 instrumente cu coarde, stilul e linear şi contrapunctic, forma barocă, tema tratată, relaţia dintre artist şi societate, drama creatorului devenită aproape obsesie în Mathis, aflându-se într-un subtil conflict cu formele rigide ale ariei, passacagliei, duo-ului sau cu tehnica fugato. Dar şi întoarcerea la barocul muzical, realizată aproape în paralel cu experienţele moderniste, avea să genereze noi acuze. Hindemith fu etichetat drept reacţionar. Fără a fi evreu sau comunist, se găsi în fruntea listei „artiştilor degeneraţi”, alcătuită de nazişti, fiind obligat să se exileze în Turcia, iar în 1940 în America. Ultima perioadă de creaţie aduce şi o cristalizare a limbajului, cu tot mai accentuata îndepărtare de experienţele tinereţii. Epitetul de academism care i-a fost atribuit îndeosebi pentru lucrările din ultima parte a vieţii este la rândul lui exagerat. Probabil că e un fel de compensaţie pentru alura de revoluţionar de la început şi o explicaţie a izolării din ultimii ani, a lipsei de audienţă a muzicii sale.

Cum am văzut, experienţele muzicianului german sunt în bună măsură paradoxale. În paralel cu tentaţia modernistă, cu negarea violentă a tradiţiei, Paul Hindemith scrie muzică de cameră, în care neoclasicismul este evident. În cadrul larg al acestei orientări, vizibilă la mulţi compozitori ai secolului XX, Hindemith ilustrează tendinţa neobarocă, ispită comună unor Stravinski, Honegger, Bartók, Martinů sau Şostakovici. Numai că neobarochismul lui Hindemith vădeşte, la rândul său, demonstraţia modernă, de la asimilarea timbrală la forma în care se toarnă o substanţă diferită de cea a muzicii baroce. Violist, compozitorul readuce un instrument arhaic, foarte răspândit în secolul al XVII-lea, viola d’amore, cu 6-7 sau 8-9 corzi, cu sunet cald şi amplu. Îl mai folosise, în secolul al XIX-lea, Meyerbeer în Hughenoţii, l-au folosit Puccini şi Prokofiev. Hindemith nu îl tratează însă ca pe o piesă de muzeu, ci ca pe un instrument viu, cu resurse expresive nebănuite. Primul concert din ciclul Kammermusik, op. 46 e dedicat violei d’amore şi unui ansamblu compus dintr-un octet de suflători, trei violoncele şi doi contrabaşi. În Septetul pentru suflători (flaut, oboi, clarinet, clarinet bas, fagot, corn, trompetă), se resimt ecouri expresioniste răsfrânte în forme baroce. Ironia, destul de străină sensibilităţii baroce, îşi face loc cu naturaleţe în aceste partituri camerale, în care îngemănarea timbrală este adesea surprinzătoare, ca în Trio op. 47 pentru  heckelphon, violă şi pian. (Inventat la începutul secolului al XX-lea de Wilhelm Heckel, heckelphonul este o formă modernizată  a vechiului oboi bariton sau bas, sunând cu o octavă mai jos decât oboiul. În lipsa instrumentului, este înlocuit, în concerte, cu saxofonul tenor).

Pentru mulţi comentatori, creaţia camerală a lui Paul Hindemith rămâne partea cea mai rezistentă a operei sale, probabil pentru că îi scuteşte de teribilele şi oarecum inexplicabilele sale călătorii între extreme.

Costin Tuchilă

Nobilissima visione, Passacaglia

Trio pentru heckelphon, violă şi pian – Partea a II-a, Potpuriu