„Muntele” de D. R. Popescu, la Teatrul Național Radiofonic

muntele de d r popescu teatrul radofonic

Duminică, 1 decembrie 2013, la ora 14.00, la Radio România Cultural, vă propun să reascultați Muntele de D. R. Popescu.

Dumitru_Radu_Popescu_Adaptată de Nae Cosmescu, în 1983 piesa Muntele a fost înregistrată la Teatrul Național Radiofonic, de asemenea în regia lui Emil Mandric, cu o distribuție excepțională: Horațiu Mălăele în rolul lui Dromihete, Ovidiu Iuliu Moldovan (Lisimah), Mircea Albulescu (Riborasta), Leopoldina Bălănuţă (Andra), Ion Marinescu (Argilos), Virgil Ogăşanu (Bambalon), Valeria Seciu (Sado), Emil Hossu (Seutes), Valeria Ogăşanu (Bidia), Sorin Gheorghiu (Becos), Gheorghe Novac, Nicolae Crișu, Gheorghe Pufulete, Cristian Molfeta. Muzică originală aparține lui Dorin Liviu Zaharia. Regia de studio: Rodica Leu. Regia muzicală: Timuş Alexandrescu. Regia tehnică: ing. Tatiana Andreicic. Data difuzării în premieră: 25 aprilie 1983.

Dacă prozatorul Dumitru Radu Popescu este un scriitor de primă însemnătate, autorul Muntelui este „un dramaturg fundamental”, cum l-a definit Valentin Silvestru: „Numesc astfel scriitorul care contribuie decisiv la configurarea unei perioade de istorie culturală, e reprezentativ pentru întreaga mişcare literară, prin cota de conştiinţă critică şi expresivitate originală a scrierilor sale, defineşte o direcţie estetică. Dumitru Radu Popescu e iniţiatorul unei drame specifice, a idealului purităţii morale violent contrariat, generând astfel procese de conştiinţă şi stări de spirit favorabile afirmării puternice a adevărului în plan social-istoric. Ca expresie, opera dramatică e de un neobaroc esenţialmente modern, în alegorizări luxuriante şi, deopotrivă, stilizate, cu structuri necanonice, mixând atitudinea romantică, realismul fantastic, hiperbolizarea grotescă, farsa bufonă, ambiguitatea tragică.” (Ora 19.30, Studii critice asupra teatrului dramatic din deceniul opt al secolului douăzeci, Bucureşti, Editura Meridiane, 1983).

dromihete si albinele muntele d r popescu

De la Vara imposibilei iubiri (1966), prima sa piesă jucată pe o scenă de teatru, Cezar, măscăriciul piraţilor sau Capcana sau Cine îndrăzneşte să verifice dacă împăratul are chelie falsă (1968), Visul (1968), Aceşti îngeri trişti (1969), Piticul din grădina de vară (1972), Pasărea Shakespeare (1974) la piesele recente, ca Anglia şi vărsatul de vânt (2006; am folosit aici datele premierelor absolute ale pieselor), acest modernism de factură neobarocă este constant în imaginaţia teatrală, alături de motivele subsumate „labirintului vieţii ca adevăr absolut, în care negaţia şi afirmaţia se confundă şi se complinesc.” (Marian Popa). Accentele pot diferi, cercetarea în ordinea ficţiunii poate îmbrăca forme diverse, uneori derutante, dar fondul se conservă şi iese la iveală adesea surprinzător, ca şi în proză.

horatiu malaele muntele dromihete ion marinescu leopoldina balanuta

Muntele, reprezentată într-un spectacol antologic al Teatrului Tineretului din Piatra Neamț (premiera absolută: 13 iunie 1977, regia: Emil Mandric), în care Horațiu Mălăele făcea un rol de zile mari în Dromihete, este rodul unei ample documentări referitoare la regele get din jurul anului 300 î. Hr., învingătorul lui Lisimah. Episodul pilduitor al festinului simbolic la care Dromihete îl invită pe Lisimah, luat prizonier, în timp ce geților li se rezervă o masă modestă, nu este însă tratat moralizator, simplist, piesa excelând prin elementele folclorice, paremiologice și prin simboluri, într-un amestec de real și mitologic, rafinat, dar cu senzația, pe scenă, a firescului desăvârșit. Țara lui Dromihete e ca o casă, regele crește albine, e „și un pic de olar”, deși recunoaște că nu are prea mare talent. Firește, în context, albinăritul e o îndeletnicire cu valoare simbolică, dar totul este văzut în spirit profan, aproape în joacă.

Costin Tuchilă

Muntele de D. R. Popescu (fragment)

http://youtu.be/iWdi848jMl0

Grafică și ilustrații: Costin Tuchilă. Editare multimedia: Maria Andronache.

Memo

Doamnelor şi domnilor, mă gândeam zilele acestea, când gerul a fost atotstăpânitor, ce ne-am fi făcut dacă nu s-ar fi inventat mănuşile? Cum am fi rezistat sau cum ar fi rezistat bietele noastre mâini la atâta ger? De-a lungul timpului am tot cumpărat mănuşi, dar iernile din ultimii ani m-au făcut să le abandonez pe cele foarte groase. Când au început zăpezile, am avut de înfruntat troienele din curte şi am început să caut mănuşile de blană, cele cu un deget, groase şi moi, pe care le aşezasem într-un colţ de sertar. Cu mâinile acoperite bine, am început lupta cu troienele, luptă pe care n-am terminat-o, pentru că e prea multă zăpadă pe metru pătrat. Ei, bine, abia atunci m-am gândit cum şi când au apărut mănuşile, acest obiect de vestimentaţie atât de necesar pe timp de frig, practic într-o grădină, mai ales de trandafiri, util în bucătărie, obiect de lux pentru un bal, o serată etc. Dar să pornim pe firul istoriei şi să lămurim această poveste.

În Odiseea, Homer ne spune că Laertes, tatăl lui Ulise, purta mănuşi în grădină, să nu se rănească în rugii de mure; o altă versiune susţine că acesta şi-ar fi tras, de fapt, mânecile hainelor pentru a-şi feri mâinile. Lăsând la o parte legendele, istoria scrisă a Antichităţii conţine referiri ocazionale la folosirea mănuşilor. Xenofon*) notează că obiceiul de a purta mănuşi nu era unul potrivit pentru bărbaţi. Pentru a demonstra cât de efeminaţi erau perșii (persanii), el relatează, cu dispreţ aproape, că aceştia nu se mulţumeau doar să-şi acopere capul şi picioarele pentru a se feri de frig în timpul iernii, ci foloseau şi mănuşi groase, ca să nu le îngheţe mâinile.

În lucrarea sa Historiai, Herodot**) spune că Leotychides, conducător al Spartei, a fost acuzat că a dat drept mită o mănuşă plină cu argint.

Pliniu cel Tânăr***) povesteşte că scribul unchiului său, Pliniu cel Bătrân, ar fi purtat aceste obiecte de îmbrăcăminte pentru a se feri de ger. În De re rustica, Varro, un alt scriitor din Antichitate, scrie că măslinele culese cu mâna sunt preferabile celor culese cu mănuşi, iar Athenaeus ne povesteşte despre un mâncău care venea cu mănuşi la festinele unde era invitat, pentru a putea pune mâna pe vasele cu mâncăruri fierbinţi, înfulecând astfel mai mult decât restul comesenilor săi.

Ei, acesta e doar începutul poveştii mănuşilor. Sigur, ele nu au suferit modificări substanţiale, nici nu era posibil, dar de-a lungul secolelor au avut importanţa lor atât ca obiect de vestimentaţie util, dar şi ca obiect de lux. Vom continua.

Pușa Roth

*) Xenofon (427 î. Hr.–355 î. Hr.), soldat, mercenar, elev și admirator al lui Socrate. Lucrările sale sunt o sursă importantă pentru studiul istoriei și al filozofiei greceşti. Xenofon este autorul lucrării Anabasis Kyrou, o poveste a unor mercenari greci care se luptă să ajungă de la porțile Babilonului la Marea Neagră. Printre scrierile lui se mai numără și Hellenica, o continuare a lucrării lui Tucidide despre istoria grecilor, Amintiri despre Socrate și Ciropedia, o nuvelă istorică despre Cyrus al II-lea cel Mare, fondatorul Imperiului Persan. Oeconomicus este un dialog despre agricultură și gospodărire, în care, pe lângă aceste subiecte, mai sunt tratate teme ca relațiile dintre bărbat și femeie, viața rurală.

**) Herodot din Halicarnas (484 î. Hr.–cca. 425 î. Hr.) este considerat părintele istoriei, prin modul în care a tratat evenimentele pe care le-a consemnat în scrierile sale. În opera sa Historiai (Istorii), redactată în dialect ionic și împărțită în 9 cărți, Herodot își propune programatic să abordeze prima mare confruntare dintre lumea orientală (Asia) și cea apuseană (Grecia), dintre despotismul oriental și democrația elenă, culminând cu războaiele medice. Trecând peste epoca mitică, Herodot urmărește ascensiunea puterii persane, prezentând totodată istoria popoarelor supuse de Ahemenizi: lidieni, babilonieni, egipteni, sciți, libieni și, în paralel, istoria principalelor cetăți grecești. Herodot descrie și obiceiurile și religia geților. Cucerirea orașului Sestos (478 î. Hr.) de către atenieni încheie opera lui Herodot.

***) Pliniu cel Tânăr (n. în 61 sau 63 d. Hr., Como, Italia), consul roman şi scriitor, a fost nepotul pe linie maternă al lui Pliniu cel Bătrân. A fost consul în anul 100 și proconsul în Pont și Bitinia în anii 112–113 d. Hr. A rămas consemnată peste veacuri prietenia lui cu Tacit, fiind și un apropiat al împăratului Traian.