Cortez

Marius_Constantinescu_Cortez

eveniment liber sa spunMezzosoprana Viorica Cortez va fi prezentă în Capitală, miercuri, 18 septembrie, la ora 18.00, la Galeriile Artmark (str. C. A. Rosetti, nr. 5),  pentru a participa la lansarea volumului Cortez de Marius Constatinescu, apărut la Editura Baroque Books & Arts. La eveniment vor vorbi: Dan C. Mihăilescu, Mihai Constantinescu, Mihai Stan și Marius Constantinescu.

„Pentru cei care nu pot trăi fără etichete, Viorica Cortez este «Carmen a secolului». Pentru cei care au văzut-o pe scenă, în anii de glorie, este mezzosoprana magnetică, scăpărătoare, care fascina privirea cu frumuseţea şi dezmierda urechile cu vocea. Pentru străini, este mezzosoprana din România care şi-a dorit să fie mai bună decât ei. Şi a fost. Pentru români, este… mai complicat: fie parte a unui capital de la sine asumat de mândrie naţională, fie vedetă peste care s-au aşternut stereotipurile şi lipsa de informaţii. Pentru admiratori, este protagonista unora dintre cele mai importante momente din istoria teatrului liric. Pentru sceptici, este cântăreaţa fără discuri. Pentru unii, este dintre cei mai mari. Pentru alţii, este o apariţie exotică şi episodică pe cerul stelelor de operă. Pentru unii, este un nume între altele. Pentru alţii este, pur şi simplu, la Cortez. Pentru mine, Viorica este povestea. Aceasta este Viorica mea, filtru prin prisma căruia iubesc opera – receptacul de istorii, martor al unei jumătăţi de secol de muzică, societate, politică şi sentimente, divă, mamă, soţie, soră, fiică, prietenă dincolo de ea, autentică în fiecare fracţiune de secundă. Aceasta este povestea unei luni pariziene în care am distilat întâmplări şi chipuri ale aceluiaşi om. Totodată, este povestea unei vieţi formate din miile de vieţi ale altora, împletite ca rolurile unui spectacol. În final, fiecare cititor va rămâne cu Viorica lui“, scrie Marius Constantinescu.

viorica cortez

Viorica Cortez

Născută la Bucium, în 26 decembrie 1935, Viorica Cortez şi-a început cariera muzicală la 17 ani, ca solistă a Corului „Gavriil Musicescu” din Iaşi.

A urmat cursurile Şcolii de Muzică, apoi ale Conservatorului din localitate, desăvârşindu-şi pregătirea la Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din Bucureşti, la clasa Artei Florescu.

A câştigat câteva dintre cele mai importante competiţii vocale: Toulouse (1964), ’s-Hertogenbosch (1965) şi Concursul Internaţional „George Enescu”, Bucureşti (1967). Angajată a Operei din Bucureşti, a părăsit România în 1970, din cauza şicanelor autorităţilor comuniste, care încercau să-i zădărnicească afirmarea internaţională.

Viorica Cortez a avut una dintre cele mai bogate cariere internaţionale. Prezenţele, unele record, pe scenele de la Scala din Milano, Metropolitan Opera din New York, Opera din Paris, Arenele din Verona, Gran Teatre del Liceu din Barcelona, Lyric Opera din Chicago, pleiada de parteneri, dirijori şi regizori dintre cei mai valoroşi, amploarea repertoriului, longevitatea şi înzestrările artistice ieşite din comun definesc portretul uneia dintre cele mai complete artiste lirice ale ultimilor 40 de ani.

Căsătorită în România cu sculptorul Marcel Guguianu, Viorica Cortez a devenit mai târziu, în Franţa, soţia compozitorului Emmanuel Bondeville, secrétaire perpétuel al Academiei de Arte Frumoase, apoi, după moartea acestuia, a istoricului de origine română Adolf Armbruster.  În prezent, Viorica Cortez îşi împarte timpul între master classes, jurii internaţionale şi lecţii de canto particulare, fără a neglija invitaţiile de prelungire a carierei în roluri de compoziţie.

mezzosoprane secolul XX viorica cortez

***

„Una dintre cele mai mari şi mai frumoase voci de mezzosoprană din a doua jumătate a secolului XX”

Anul 1964 a însemnat pentru Viorica Cortez câştigarea Marelui Premiu de la Toulouse. Au urmat Marele Premiu special „Kathleen Ferrier” din s’Hertogenbosch (Olanda, 1965) şi Premiul I şi Medalia de aur la Concursul Internaţional de Muzică „George Enescu” din Bucureşti (1967).

dalila saint saens viorica cortez

Dalila în Samson şi Dalila de Saint-Saëns

Premiul de la Toulouse a facilitat debutul unei cariere artistice de excepţie: rolul Dalilei, la Teatrul Capitole, avându-l ca partener pe Ludovic Spiess. Au urmat Carmen, Amneris, Eboli, Charlotte, Azucena, într-o suită de debuturi rapide, aceste roluri constituind totodată pilonii principali ai carierei sale. A interpretat de asemenea rolurile Leonora di Guzman, Mignon, Adalgisa, Herodiada, Venus, Clytemnestra, Orfeu, Ulrica, Iocasta, Laura Adorno, Elisabetta, Cleopatra, Marfa, Cuniza, Fedora, Fenena şi multe altele, care au făcut ca Viorica Cortez să devină una din cele mai apreciate artiste românce ale timpului. Cele mai importante teatre lirice au invitat-o să cânte alaturi de cei mai mari interpreţi ai momentului: Franco Corelli, Carlo Bergonzi, Mario del Monaco, Alfredo Kraus, Nikolai Ghiaurov, Luciano Pavarotti, Placido Domingo, Sherill Milnes, Monserrat Caballé, Giuseppe di Stefano, Richard Tucker, John Vickers, José Carreras, Mirella Freni, Birgitt Nilsson, Renata Scotto, Grace Bumbry, Leontyne Price etc. În scurt timp a devenit o prezenţă constantă pe scenele unor mari teatre lirice, ca Metropolitan Opera din New York, Teatro alla Scala din Milano, Teatrul Capitole din Toulouse, Teatro San Carlo din Napoli, Gran Teatre del Liceo din Barcelona, Staatsoper din Viena, Opéra Garnier din Paris.

 viorica cortez in carmen

 În Carmen de Bizet

„De îndată ce rolul Carmen i-a fost încredinţat la Covent Garden, s-a făcut auzită una dintre cele mai mari şi mai frumoase voci de mezzosoprană din a doua jumătate a secolului XX” („Répertoire Opéra”). „Daily Telegraph” din Londra îşi intitula un reportaj special Cortez Miraculous, iar „L’Express” din Paris: Fabuleuse Viorica Cortez. Alte titluri dintre zecile de articole apărute: Carmen to the life – that’s Viorica! („Evening News”, 29 noiembrie 1968), La Carmen roumaine, la meilleure („France Soir”, 30 octombrie 1970), Carmen mondiale („Gazzetta di Modena”, 19 noiembrie 1971), Viorica Cortez Carmen universale („Giornale di Bergamo”, 21 decembrie 1971), La Carmen du siècle („Le Dauphiné libéré”, 3 februarie 1972), La Bomba dell’Arena („Il Giorno”, 12 august 1972), Una Leonora d’eccezione” („Il Lavoro”, 11 aprilie 1976), Viorica Cortez, el major mezzo-soprano del mundo („El Caraqueno”, 25 martie 1977), Viorica Cortez, la divina del bel canto („La Gazzetta dell’Etna”, 23 iulie 1994).

 Viorica Cortez Amneris

Amneris în Aida de Verdi

Viorica Cortez a lucrat cu cei mai importanţi regizori, printre care Franco Zeffirelli, Luchino Visconti, Pier Luigi Pizzi, Margherita Wallmann, Giorgio Strehler, Joseph Losey şi cu mari dirijori: Georges Prêtre, Jean-Claude Casadesus, Riccardo Chailly, Claudio Abbado, Seiji Ozawa, Alain Lombard, Michel Plasson, Wolfgang Sawallish, Zubin Mehta, Riccardo Muti.

În paralel cu apariţiile pe scenele de operă, Viorica Cortez a susţinut permanent o bogată activitate concertistică, cu un repertoriu extrem de vast (lied, cantată, oratoriu, poem vocal-simfonic), prezentat în săli prestigioase ca Albert Hall din Londra, Scala din Milano, Carnegie Hall din New York, Opera din Paris, Ateneul Român din Bucureşti etc.

Înca de la mijlocul anilor ’80, conştientă de statutul său de artistă ajunsă la maturitate, Viorica Cortez a început să se îndrepte spre un alt repertoriu de operă, continuând să debuteze într-o amplă serie de roluri: La Cieca din La Gioconda de Amilcare Ponchielli, Madame Flora din Medium de Gian Carlo Menotti, Zia Principessa din Suor Angelica de Giacomo Puccini, Marchiza de Berkenfield din La fille du régiment de Gaetano Donizetti, Madame de Croissy din Dialogues des Carmélites de Francis Poulenc, Mrs. Quickly din Falstaff de Giuseppe Verdi, Contesa de Coigny şi Madelon din Andrea Chénier de Umberto Giordano, Baroana din Vanessa de Samuel Barber, Contesa din Dama de pică de Piotr Ilici Ceaikovski, Buryjovka din Jenufa de Leo Janácek. Toate aceste roluri, în majoritate roluri de compoziţie, i-au pus în valoare atât talentul actoricesc, cât şi frumuseţea vocii. Presa ultimilor ani a senalat toate aceste apariţii pe un ton elogios, vorbind despre extraordinara rezistenţă vocală a „glorioasei Viorica Cortez, care a dominat scenele lirice în anii’70”.

werther viorica cortez

Charlotte în Werther de Massenet

Seria debuturilor marii artiste a continuat cu rolul Dieu din opera Affaire étrangère de Valentin Villenave (Opéra Comédie din Montpellier, 2009). Acest repertoriu bogat şi variat ca stil, poate cel mai vast şi mai complet repertoriu al tuturor mezzosopranelor din zilele noastre, este reprezentativ pentru o cântareaţă a cărei zestre artistică reuneşte perfecţiunea tehnică, inteligenţa interpretativă şi un emoţionant umanism.

Discografia artistei cuprinde Il Trovatore şi Rigoletto de Giuseppe Verdi, Il Capello di Paglia di Firenze, ce aparţine celebrului compozitor de muzică de film Nino Rota, Requiem-urile de Mozart şi Donizetti, Le grandi voci dell’Arena di Verona, Opéras français et italiens, Carmen de Georges Bizet, Roméo et Juliette de Hector Berlioz etc. A apărut în numeroase filme de operă, emisiuni televizate şi radiodifuzate. În 1977 Viorica Cortez a înregistrat la Luxemburg un recital de muzică franceză, cu care a câştigat Marele Premiu al Academiei Discului Liric din Franţa. „Vocea incandescentă”, cum a fost numită, poate fi ascultată şi în numeroase înregistrări live: Oberto, conte di San Bonifacio (Bologna, 1977), Aida (Viena, 1973, Denver, 1986), Elektra (Roma, 1971), Norma (Napoli, 1973, Caracas, 1975), Maria Stuarda (Chicago, 1973), Il Trovatore (Paris 1975, New York 1978, 1981), La Favorita (Genova, 1976), Don Carlo (Milano, 1978), Samson et Dalila (Paris, 1978), Carmen (Carpentras, 1981), Adriana Lecouvreur (New York, 1983), La Gioconda (Verona şi Barcelona, 1988), Suor Angelica (Madrid, 1993), Zaza (Palermo, 1994), La Fille du régiment (Madrid, 1996), Les Contes d’Hoffmann (Orange, 2002), Jenufa (Barcelona, 2005).

viorica cortez Cleopatra în Antoine et Cléopâtre de Emmanuel Bondeville

Cleopatra în Antoine et Cléopâtre de Emmanuel Bondeville, Rouen, 1974 (Fotografii puse la dispoziţie de Daniela Plopeanu)

Viorica Cortez este invitată în juriul unor prestigioase concursuri internaţionale şi susţine frecvent cursuri de măiestrie în Europa, având o adevărată vocaţie de dascăl. Într-un interviu  publicat în Franţa, artista declara: „A învăţa pe cineva este o muncă în doi. Dar, fiind încă în activitate, nu pot susţine cursuri pe termen lung şi le cer elevilor să lucreze şi singuri, deoarece profesorul nu poate face tot. Le recomand să gândească şi să cerceteze. Eu văd rapid unde este problema şi modul de a o rezolva. Însa nu-mi place să creez dependenţă. Pentru a ajunge departe, ei trebuie să înveţe înainte de toate să aibă încredere în ei înşişi, să fie independenţi.”

În decembrie 2008, Viorica Cortez a susţinut un master-class de o săptămână la Opera Naţională din Bucureşti, la care au participat 24 de tineri artişti lirici. Pe parcursul acelor zile, Viorica Cortez a dat lecţii de tehnică vocală şi interpretativă, le-a insuflat curaj tinerilor săi colegi aflaţi la începutul carierei, le-a transmis o extraordinară energie pozitivă, acea energie care ne face pe toţi să mergem mai departe şi să devenim mai buni.

Daniela Plopeanu

Recital Virginia Mirea la Teatrul Național Radiofonic

Duminică, 26 februarie 2012, la ora 19.00, la Radio România Cultural, Teatrul Național Radiofonic vă invită să ascultați spectacolul „Chipuri ale feminităţii”. Cinci personaje în interpretarea actriţei Virginia Mirea. Regia artistică: Cristian Munteanu. Recitalul cuprinde fragmente din Hangiţa de Carlo Goldoni, Evantaiul doamnei Windermere de Oscar Wilde, Filumena Marturano de Eduardo De Filippo, Îmblânzirea scorpiei de William Shakespeare, Matca de Marin Sorescu. Virginia Mirea interpretează rolurile: Mirandolina, Lady Windermere, Filumena Marturano, Catarina, Irina. În celelalte roluri: Dan Condurache, Gabriela Popescu, Cristian Iacob, Petre Moraru, Constantin Dinulescu. Regia de montaj: Bogdan Golovei şi Robert Vasiliţă. Regia de studio: Janina Dicu. Regia muzicală: George Marcu. Regia tehnică: Mihnea Chelaru. Realizatori: Costin Tuchilă şi Puşa Roth. Data difuzării în premieră: 29 ianuarie 2006.

Proiectul realizării unor emisiuni construite pe ideea de a sintetiza o temă foarte frecventată în dramaturgia universală sau tipologia unor personaje, oferind unor actori de marcă posibilitatea unor veritabile recitaluri, a prins contur în toamna anului 2004. Seria de emisiuni Cinci personaje în interpretarea unui actor a fost deschisă cu „Dramele puterii”. Cinci personaje în interpretarea actorului Dan Condurache (24 septembrie 2004). Fiecare dintre emisiunile difuzate până acum are individualitatea ei, conferită de tema aleasă şi de personalitatea actorului (actorilor) supuşi probei de forţă presupuse de un asemenea recital, în care interpretează cinci roluri şi trebuie să fie ei înşişi dar totodată diferiţi, cu un singur mijloc de expresie: vocea. Într-un reportaj la TVRM, Marina Roman caracteriza aceste emisiuni cu o sintagmă potrivită: „eseuri teatrale”. În „Cronica Română”, Eugen Comarnescu le califica drept „exerciţii de virtuozitate”. Cât despre alegerea textelor, intenţia realizatorilor a fost ca, oprindu-se la o temă sau la o tipologie, să ofere titluri semnificative din istoria dramaturgiei universale, urmând metabolismul secret al temei sau evoluţia personajului, dar şi potrivite personalităţii artistice a actorului, capacităţii sale proteice, valorificate plenar de regizor. Şi mai cu seamă, înscriindu-se în rigorile expresive cerute de structura unui spectacol de teatru radiofonic.

Pe lângă amplele fragmente din piesele selectate, uneori realizând chiar sinteza piesei respective, aceste recitaluri cuprind şi scurte comentarii referitoare la personajul în discuţie, pentru a justifica astfel relaţia tematică sau tipologică. Spre deosebire de primele emisiuni din această serie („Dramele puterii”. Cinci personaje în interpretarea actorului Dan Condurache – 2004, „Slugi isteţe şi bufoni”. Cinci personaje în interpretarea actorului Horaţiu Mălăele – 2005, „Peţitoare şi cumetre”. Cinci personaje în interpretarea actriţei Dorina Lazăr – 2005, „Îndrăgostiţi în teatrul lumii”. Interpretează Delia Nartea şi Cristian Iacob – 2005), care urmau o idee tematică sau tipologia unui personaj, recitalul Virginiei Mirea propune cinci chipuri ale feminităţii, pe cât posibil diferite: Mirandolina din Hangiţa de Carlo Goldoni, Lady Windermere (Evantaiul doamnei Windermere de Oscar Wilde), Filumena Marturano din piesa lui Eduardo de Filippo, Catarina din Îmblânzirea scorpiei de Shakespeare, Irina din Matca de Marin Sorescu, într-o interpretare pe care nu mă feresc să o numesc excepţională.

Se spune pe bună dreptate că proba de foc a oricărui scriitor este analiza sufletului feminin. Pe de o parte datorită misterului feminităţii, pe de alta pentru că e atât de greu să aduci mereu ceva în plus pentru a-l dezlega. A trecut o jumătate de mileniu de când Gioconda surâde pe pânza lui Da Vinci şi tot de atâta vreme enigma ei nu se lasă descifrată. Probabil că nu trebuie descifrată, dacă această misterioasă compoziţie de sentimente eventual contradictorii este sinonimă, printr-o fericită reducţie, cu feminitatea.

Se crede – şi nu întotdeauna din comoditate – că sufletul feminin este aproape imposibil de pătruns, că esenţa psihologiei feminine implică o permanentă evadare din tipare, o confruntare cu imprevizibilul, acceptarea schimbării ca o condiţie paradoxală a conservării bogăţiei sufleteşti.

Şi dacă femeia a fost considerată, într-un mod care şi-a dovedit precaritatea, mai conservatoare decât bărbatul, redusă fiind la funcţia casnică, s-a observat cu mai mult sau mai puţin entuziasm cât de fragilă a fost această convingere. Atributele feminităţii se află, în fond, într-o relaţie pe cât de fină, pe atât de stabilă cu ideea de transformare perenă a lumii.

Dar nu e nici bine, nici util să încercăm să aflăm dacă nuanţelor fără hotar li se poate atribui cadrul limitativ al unor idei, ce ar putea fi şi ele preconcepute. Recitalul Virginiei Mirea, un adevărat regal de artă actoricească, exprimând în nuanțele cele mai fine tipologii și caractere atât de diverse, în registru comic sau tragic, ori urmând metamorfozele stilistice ale dramei moderne, este o dovadă a complexității personajului feminin în teatrul universal.

Costin Tuchilă