Nea Fănuș nu a rămas închis în uitare!

 fanus-neagu-portret-de-serban-cionoff

amintiriMultă, dureros de multă dreptate mai are statornicul meu prieten, Lucian Avramescu! Şi, ceea ce este cel mai rău, ruşinos de multă dreptate…

Scrie, aşadar, poetul cel nici până acum dedulcit la ritualul pervers al economiei de tarabă şi la efemeridele fiţoase care vor să dea cu tifla eternităţii că „bramburita noastră democraţie nu ne mai lasă răgaz pentru aducere aminte”.

Aşa este! Iată, s-au împlinit, în luna mai, trei ani de când Fănuş Neagu s-a mutat la ceruri şi nu ştiu câţi s-au învrednicit să îi mai pomenească numele. „S-a mutat” e doar un fel de a spune, fiindcă locul lui Fănuş Neagu a fost, este şi va rămâne aici, printre noi, printre generaţiile care cred şi încearcă, fiecare după puterile sale, să facă ceva pentru „creşterea limbii româneşti şi-a patriei cinstire”.

fanus-neagu-in-drum-spre-braila-1987

Fănuș Neagu în drum spre Brăila, 1987

Cu siguranţă, alţii sunt cei ce sunt chemaţi să facă o analiză a operei sale literare şi să îi reconfirme, la fiecare nouă lectură, locul în patrimoniul nostru spiritual. De aceea, în ceea ce mă priveşte, voi încerca să scriu câteva modeste slove despre o capodoperă a geniului creator unic şi inimitabil al lui Fănuş Neagu: Nea Fănuş! Personaj de epocă şi veritabil om al vremii sale!

Fără doar şi poate, cine a avut şansa astrală de a-l fi întâlnit pe Nea Fănuş este, cu adevărat, un om care nu a trăit degeaba! L-am întâlnit întâia oară pe Nea Fănuş cam pe la jumătatea anilor ’70 ai veacului nu demult încheiat. Mă aflam şi eu, alături de alţi câţiva colegi din redacţia „Scânteii tineretului” – Adrian Vasilescu, Horia Alexandrescu, iar, după aceea, Laurenţiu Olan, Corneliu Ostahie şi Mihai Milca – într-un birou de la etajul III din corpul B al Casei Scânteii. Birou în care, prin nu ştiu ce potriveală, se aflau laolaltă şi secţia Propagandă şi secţia Sport ale cotidianului de tineret. Nea Fănuş venea în birou măcar o dată pe săptămână şi, fireşte, nu ne căuta pe noi, cei de la propagandă, ci direct pe Vasile Căbulea, cronicarul sportiv al redacţiei. Vechiul său fost coleg de la Școala de literatură, pe care îl şi alinta cu nişte duioase vorbe-n dungă, ca de pildă „cea mai frumoasă babă din generaţia mea” sau, mai des, „clarvăzătorul Căbulea”, aluzie directă a multele dioptrii pe care le aveau ochelarii lui Vasile. Ca să nu vină cu mâna goală, aşa cum îi plăcea să ne spună, Nea Fănuş îl aducea pe Titi (Constantin) Teaşcă, zis Piticul, celebrul antrenor de fotbal al timpului. Câteodată, ne trecea pragul şi Cornel Dinu, de la Naţionala de fotbal, zis şi Procurorul, care avea o rubrică săptămânală şi, pe deasupra, era şi finul de căsătorie al lui Nea Fănuş. Care, la rândul său, şi tot ca să nu vină cu mâna goală, îl convoca pe hâtrul nostru secretar de redacţie Dan Dumitrescu. Aşa încât ce urma, nici că este greu de bănuit. Regal de istorisiri, de vorbe cu tâlc, de bancuri şi de cimilituri „cu cheie”.

fanus-neagu-cronicar sportiv

Vena, aşadar, Nea Fănuş (cu sau fără Titi Teaşcă sau Cornel Dinu), se aşeza în fotoliul din centru birouluI şi, stimulat de aromele palincii pe care moţul Căbulea o ţinea bine dosită de ochii şi, mai ales, de gâtlejurile co-militanţilor, se punea să-şi deşerte traista cu poveşti. Nu a fost, atunci, nimic de mirare pentru ca, de vreme ce tot coabitam în aceeaşi odaie, nouă, celor de la secţiile de propagandă, respectiv de sport, să ni se dea şi un nume. Nume pe care, bineînţeles, ni l-a scornit tot Nea Fănuş: „Secţia capul şi picioarele”. Şi aşa a rămas!

Din istoria vie a „Scânteii tineretului” ştiam că, mai în urmă cu nişte ani, Nea Fănuş fusesemari scriitori fanus neagu chiar redactor al ziarului, dimpreună cu mai multe nume consacrate ale literaturii române, Ion (Guţă) Băieşu sau Radu Cosaşu fiind două dintre cele mai cunoscute. De aceea, vizitele sale nu prea erau lucru de mirare, ci mai degrabă nişte vizite lejere, cu şuete piperate şi cu ironii de primă clasă.

De obicei vizitele lui nea Fănuş se produceau fie lunea, când îşi aducea „cronicile afurisite” la „România literară”, fie joia când hebdomadarul Uniunii Scriitorilor ieşea de sub tipar. Aşa încât noi, cei de la „Secţia capul şi picioarele” fie că ascultam textele în avanpremieră (luni), fie că ne delectam cu ele de îndată ce ele ieşeau din rotativa Casei Scânteii. Operaţiune nu lipsită de şarm şi de delicii aparte de vreme ce, fiind cu adevărat nişte cronici afurisite, acestea intrau în malaxorul cenzurii de unde ieşeau pe alocuri uşor… asezonate din punct de vedere politico-ideologic. Dar nu prea mult şi nici prin părţile lor esenţiale. După ce, prin 1975 sau 1977, Ceauşescu a desfiinţat Cenzura ca instituţie (pardon Direcţia Generală a Presei și Tipăriturilor de pe lângă Consiliul de Miniştri al R. S. România, sâc!) şi a introdus… autocenzura, lucrurile au intrat pe un făgaş mai scurt. Nea Fănuş venea direct cu pasajele cenzurate şi îşi vărsa năduful între noi. „Băi, l-am auzit suduind odată cu mult foc, noi suntem ţara bacşişurilor. Dă-i tu, lui Ceauşescu, un pachet de Kent şi să vezi că îl ia.”

portarul necula raducanu zis tamango

Rică Răducanu

Dar, de departe, cea mai tare poveste din astea „cu vorbă-n dungă” şi trimiteri „sus de tot, adică la cabinetele I şi II”, de ţi se făcea părul măciucă, a scris-o Nea Fănuş atunci când Rică Răducanu a plecat de la Rapid la Sportul studenţesc fiind admis, dacă nu mă înşeală memoria, la o facultate din cadrul ASE (parcă ISE i se spunea la vremea aceea). Ţin minte ca acum vitriolantul fragment din cronică şi care, mare minune, a apărut întocmai aşa cum a fost scrisă de Nea Fănuş pe ultima pagină a „României literare”: „După Ştefan Bănică, Răducanu e cea mai neagră dovadă că în cartierul nostru (cartierul Giuleşti, bineînţeles!, n.n.) s-a mai născut un intelectual. În fiecare dimineaţă, Tamango (porecla la modă a Ricanului, n.n.) poate fi văzut urcând în pas voios calea care duce la Căminul Cotroceni, fosta casă a invalizilor.(Este vorba de aşa numitul Cămin studenţesc 303, n.n.) «Ce-ai făcut, Ricane – l-am întrebat –, de ce ne-ai părăsit?» «Nu mai puteam, domnule – mi-a răspuns gânditorul – fiindcă rămăsesem singurul de pe etajul meu fără doctorat şi mă arăta lumea cu deștiul.»”

rica raducanu ovidiu ioanitoaia stefan banica

Rică Răducanu, Ovidiu Ioanițoaia, Ștefan Bănică

Nu contest, unui mai tânăr cetitor, care nu cunoaşte vremile trecute decât din cele povestite, dar şi acelea mult schimbate şi chiar amputate convenabil pentru motive asupra cărora nu vreau acum să mai zăbovesc, asemenea istorisiri nu sunt mare ispravă. Totuşi, revenind numai la cea evocată mai înainte, şi pentru o mai corectă înţelegere a isprăvii, voi mai spune doar că această „Cronică afurisită” a lui Nea Fănuş a fost scrisă şi tipărită în perioada în care „tovarăşa academician doctor inginer” era din ce în ce mai copleşită de titluri şi medalii româneşti şi străine. Citiţi, vă rog, dumneavoastră, pasajul „nu mai puteam, domnule, fiindcă rămăsesem singurul de pe etajul meu şi mă arăta lumea cu deştiul”, raportaţi-l la actualitate şi… vedeţi ce vă iese!

Ar fi, toate acestea, doar câteva motive ca şi eu să susţin ideea atât de generoasă a dorului de Nea Fănuş, care dă suflet admirabilei poeme în proză pe care i-a închinat-o Uriaşului Blond prietenul şi colegul meu de gazetărie, Lucian Avramescu.

amintiri despre fanus neaguÎntr- un singur loc mă despart de „fratele Lucică”, adică acolo unde scrie că, astăzi, Nea Fănuş „a rămas închis între cărţi şi, dimpreună cărţile sale, în zilele noastre, în uitare.”

Nu cred şi nu voi crede asta! Dimpotrivă, aveam nevoie de cronicile lui Nea Fănuş, aşa afurisite cum sunt şi au rămas ele, dar nu numai pentru fotbalul nostru, ci, al dracului de mult, pentru toate meciurile anodine si mai ales pentru partidele trucate pe care unii se fac a le juca, inclusiv cu ajutorul arbitrilor morali şi instituţionali dintre care mulţi ar merita nu doar cartonaşul galben, ci direct eliminarea din teren. Şi nu o eliminare pe o etapă-două sau cinci, ci categoric din viaţa civic-competiţională.

Chiar dacă – mai bine spus, tocmai pentru că – vorba lui Nea Fănuş: „Dă-i tu lui… un pachet de Kent și să vezi că îl ia” a suferit nişte revizuiri, pe ici, pe acolo, prin punctele esenţiale. Sau, poate, tocmai de aceea!…

Şerban Cionoff 

„Cartiere ceferiste în Bucureşti”, o nouă conferinţă la Palatul Suţu

afis conferinta cartiere ceferiste bucuresti

Conferenţiar Andrei-Răzvan Voinea, doctorand la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu”, invită publicul bucureştean la o nouă întâlnire la Palatul Suţu din București (Muzeul Municipiului București), joi, 25 septembrie 2014, la ora 19.00.

Conferința Cartiere ceferiste în Bucureşti, va examina modul în care C.F.R a construit locuinţe pentru propriii muncitori şi funcţionari în Bucureşti, între 1912 şi 1948. „Ca urmare a presiunilor muncitorilor, conducerea C.F.R. a adoptat diverse strategii pentru rezolvarea problemei locuinţelor, precum construirea de cartiere (Steaua/Griviţa, Şoseaua Viilor), de pavilioane, precum cele din centrul oraşului (str. Icoanei) sau de lângă gări (Filaret, Obor, Pajura) pentru a uşura angajaţilor condiţiile de trai. Planurile de proiectare a unor oraşe-grădini la Chitila şi Colentina cerute de muncitori au fost sortite eşecului din motive financiare, dar şi urbanistice, generând numeroase proteste şi greve ale muncitorilor la sfârşitul anilor treizeci şi acutizarea unei probleme sociale din ce în ce mai prezente în discursul public. Analiza îşi propune să inventarieze toate aceste iniţiative şi să prezinte motivele care au stat la baza construirii cartierelor şi a pavilioanelor, strategiile prin care conducerea C.F.R. a încercat să rezolve problema locativă, pe fondul dezvoltării stilului neo-românesc şi al ideilor oraşului-grădină în prima jumătate a secolului al XX-lea.” (Andrei-Răzvan Voinea).

calea giulesti

Calea Giulești

Intrarea 7 lei. În preţ este inclusă vizitarea expoziţiei permanente.

Următoarele conferinţe de joi:

2 octombrie 2014 – Emanuel Bădescu, Fotograful Franz Duschek 

9 octombrie 2014 – Cristian Radu, Maşina timpului II 

16 octombrie 2014 – Oana Marinache, Reşedintele Ştirbey din Bucureşti şi Ilfov

Din Bucureștiul de altădată: Satele din București (3)

Vlad Voievod cel Tânăr (Vlad al V-lea sau Vlăduț), care a domnit între 1510–1512, emite câteva documente din satul Măgurele, unde se pare că a poposit mai multă vreme. În prima sa domnie (ianuarie 1545–16 noiembrie 1552), Mircea Ciobanul întărește la 2 aprilie 1548 lui „Stroe din Giulești” moșia pe care a cumpărat-o: „toată partea lui Giulea, de la rovina lui Micul până la Colintina.” Este posibil ca toponimul Giulești să provină de la acest Giulea, după cum menționează Constantin Giurescu în Istoria Bucureștilor. Pe harta Principatelor, realizată între 1828–1832 de topografi ruși, sunt menționate trei localități cu acest nume, situate una lîngă alta: „Giuleștii din Deal, cu 52 de case, Giuleștii din Vale, cu 24 de case și Giuleștii Domnești, numiți și udeni, cu 71 de case.”

În aceeași perioadă cu Giulești este menționat satul Fundenii într-un document provenit tot de la Mircea Ciobanul, datat 23 august 1559, prin care voievodul întărește lui Bladovin, „ocină în Fundeni, partea tatălui său Sin, toată”. În acest sat, la 1669 s-a ridicat cunoscuta ctitorie a lui Mihail Cantacuzino, Biserica Fundenii Doamnei.

În apropiere de Fundeni se afla satul Măicănești, menționat într-un document din 12 august 1582, prin care Mihnea Voievod întărește o ocină având următoarele hotare: „de la drumul Măicăneștilor până la drumul Racului și până la apa Colentinei”. Ulterior satul și-a schimbat numele în Turloaia și a fost încorporat în comuna Băneasa. Amintirea sa s-a păstrat în denumirea Pădurii Măicănești de pe teritoriul moșiei Băneasa, consemnată în Marele Dicționar Geografic apărut în 1893, şi în Câmpia Măicăneasca, situată la nord de Bucureștii Noi și la vest de Pădurea Băneasa. Într-un plan topografic din anul 1854, moșia Măicănești este situată la nord de moșia Giuleşti, proprietate a Mănăstirii Sărindar, şi la vest de satul Herăstrău.

A existat şi un al doilea sat Măicănești, pomenit într-un document din 18 septembrie 1560, referitor la o ocină a diaconului Tatomir și a fiilor săi. Acest sat era situat „din jos de București”, după cum se precizează și într-un zapis din 14 decembrie 1662, care face referire la numeroasele vii existente „în dealul Măicăneştilor”. Satul se afla în apropierea Broștenilor și a Cărămidarilor de Jos, după cum rezultă dintr-un zapis întocmit la 12 aprilie 1744.

Pe malul drept al râului Dâmbovița, mai jos de Mănăstirea Radu Vodă se afla satul Grecii sau Grecenii, sat pe care la 30 ianuarie 1577 Alexandru Voievod i-l întăreşte vel-vornicului Ivaşcu Golescul, după cum se precizează în document: „Grecenii de lângă Bucureşti, cu tot hotarul”.

Lângă apa Colentinei, în partea de nord a orașului, existau două sate: Clanța şi Racul, menţionate într-un document de Mihnea Voievod, la 12 august 1582. Satul Clanța se pare că era pe teritoriul Herăstrăului de astăzi și avea şi un alt nume, după cum o atestă un document din 29 aprilie 1626: Pădureții de la Iutele. Lângă el se afla satul Racul, a cărui denumire venea probabil de la numeroșii raci care erau pescuiți în bălțile Colentinei. Undeva, între Herăstrău și Băneasa se afla satul Cârstienești, în care era și o moară renumită.

Pușa Roth