„Mofturi” de I. L. Caragiale

„O, Moft! tu ești pecetea și deviza vremei noastre. Silabă vastă cu nețărmurit cuprins, în tine încap așa de comod nenumărate înțelesuri: bucurii și necazuri, merit și infamie, vină și pățenie, drept, datorie, sentimente, interese, convingeri, politică, ciumă, lingoare, difterită, sibaritism, vițiuri distrugătoare, suferință, mizerie, talent și imbecilitate, eclipse de lună și de minte, trecut, prezent, viitor – toate, toate cu un singur cuvânt le numim noi românii moderni, scurt: MOFT.”

În lectura actorului Radu Beligan, această caracterizare vesel-tristă, cu rol de profesiune de credință, desprinsă din Moftul român, articol-program apărut în primul număr al periodicului „Moftul român” (I, nr. 1, 24 ianuarie 1893), deschide spectacolul „Mofturi” de I. L. Caragiale, care va putea fi ascultat luni, 27 ianuarie 2012, ora 11.00, la barul Hotelului Ramada-Majestic din București, în cadrul audițiilor organizate de Teatrul Național Radiofonic, „Ne auzim la Majestic”.

Spectacolul cuprinde: Moftul român (1893), Moftangii: Rromânul, Rromânca, Savantul (1893), Trădarea românismului! Triumful străinismului!! Consumatum est!!! (1893), Politica (fragment, 1893), Temă și variațiuni (1885), În stilul și cu sintaxa „Monitorului oficial” (1877), Greșală de tipar (1902), Gogoși (1877), Mitică (1900), Succesul „Moftului român” (1893), Magnum mophtologicum (1893), Moșii (Tablă de materii) – 1901 ș.a. Interpretează: Radu Beligan, Ion Lucian, Mircea Albulescu, Virgil Ogăşanu, Mitică Popescu, Valentin Uritescu, Petre Lupu, Valentin Teodosiu, Mircea Constantinescu, Magda Duțu. Realizatori: Costin Tuchilă, Pușa Roth şi Vasile Manta. Înregistrare din anul 1998.

Acest spectacol are mica lui istorie. În 22 februarie 1998, se difuza la Radio România Cultural emisiunea Caragiale şi moftul român, înscrisă în seria „Clasicii dramaturgiei universale”, realizatori: Puşa Roth, Costin Tuchilă, Vasile Manta. Era a patra din respectiva serie, astăzi foarte lăudată de ascultătorii ce au avut bunăvoinţa de a ne comunica impresiile. În cea dedicată lui Caragiale am pus în discuţie moftul şi moftangiii revelaţi de contemporanul nostru Caragiale, permanenţi la noi, contemporanii lui Caragiale. Am invitat la microfon critici care au zăbovit asupra lor: Ştefan Cazimir, autorul studiului I. L. Caragiale faţă cu kitschul (1988), Alexandru Condeescu, semnatar al unui strălucit eseu, Planeta Moft (1997), subintitulat: O utopie critică despre rolul celei de-a patra puteri constituţionale (Sfinte Sisoe!) în opera lui I. L. Caragiale. Am dat cuvântul actorului Ilie Gheorghe de la Teatrul Naţional din Craiova, singurul care jucase pînă la data aceea roluri principale în toate piesele lui Caragiale. Textele şi fragmentele de texte (Moftul român, Moftangii, În stilul şi cu sintaxa „Monitorului oficial”, Temă şi variaţiuni, Politică, Succesul „Moftului român”, Diverse, Eclipse, Telegrame, Raport CFR, Greşală de tipar, Culmi, Moşii – Tablă de materii) au fost interpretate în premieră absolută la radio de mari actori: Radu Beligan, Ion Lucian, Mircea Albulescu, Valentin Uritescu, Mitică Popescu, Virgil Ogăşanu, în ordinea „intrării în scenă”. Textelor enumerate li s-a adăugat schița Amici, în versiunea inegalabilă a lui Radu Beligan și Ion Lucian. La înregistrare, în cunoscutul studio „Mihai Zirra” al Radiodifuziunii (T1, cum îi zicem noi), am tremurat puţin, nu pentru că era iarnă. Există un ton, o nuanţă timbrală a intonaţiei, un ritm al dicţiunii, o valoare inefabilă a fiecărei respiraţii. Le prinzi în clipa privilegiată iar ea poate fi ratată din varii pricini, inclusiv tehnice. Nu s-a întâmplat, din fericire. Maeştrii nu se dezmint niciodată. Veniţi într-o după-amiază, cu un ceas înaintea amurgului, pe gheaţă, după un turneu epuizant, Radu Beligan şi Ion Lucian, albi la faţă, au rostit cu tăietură clasică, fără vreo ezitare Moftul român şi Amici. Textul xerocopiat aflat în faţa domniilor lor era o dulce inutilitate. Ochii se urmăreau reciproc, fixau microfonul.

Mircea Albulescu ne-a surprins a doua zi fonotecând unul dintre interviuri. Intrat vijelios în cabină, l-am auzit: „Parşivilor, Caragiale fără mine?” A citit de îndată Rromânul cu un r graseiat inimitabil. „Caragiale fără mine, ai?!…”

Înregistrându-l pe Virgil Ogăşanu, am avut noi, în regie, emoţii. Stăteam lângă Vasile Manta la pupitrul acela lung, complicat, răspunzător de mii de ore de teatru. Priveam prin ciclop. Domnul Ogăşanu intrase în transă: Moşii (Tablă de materii). Un crescendo uluitor, apocaliptic în lectura textului, combinând nuanţele cele mai expresive, fără nici o respiraţie în plus. Spaima noastră – numai a noastră – era subînţeleasă: o atât de omenească bâlbă, o vocală inexpresivă, o virgulă omisă şi totul ar fi trebuit luat de la început. Nici vorbă: Virgil Ogăşanu a interpretat textul pe nerăsuflate. După finalul: „Criză teribilă, monşer!”, a respirat adânc, parcă nesfârşit. A rămas puţin timp pentru felicitări şi mulţumiri, actorul se grăbea la teatru, avea repetiţie…

Să revin: replica „Mofturi!” (cu varianta „Moft!”) din Moftul român este rostită de Ion Lucian de fiecare dată altfel (de 15 ori, conform textului), de la expresia plictisului la cea a ironiei capricioase, de la asprimea de buzdugan la revărsarea de fiere, de la zâmbetul fudul la dispreţul sec. O bogăţie de sensuri prin aceleaşi silabe aruncate meşteşugit în auz, cât imperiul fără graniţe al mofturilor. Fragmentul din Moftul român constituie pregenericul emisiunii menţionate; câteva pasaje din el – încheierea. După difuzarea benzii, nu am abandonat – să nu aveţi altă impresie! – mofturile… Am închegat alături de Pușa Roth și Vasile Manta un spectacol radiofonic cu titlul „Mofturi” de I. L. Caragiale, trimis în eter pe 5 iulie 1998. Durata lui este similară cu cea a emisiunii din seria „Clasicii dramaturgiei universale” (87 minute; cu o variantă scurtată, de 60 minute). Am pus la locul cuvenit textele omise din motive de spaţiu în emisiunea Caragiale şi moftul român; adică, au apărut integral Temă şi variaţiuni, Moftangii; am introdus altele, Mitică, Tot Mitică ş.a.m.d. Un spectacol, s-a spus, de teatru, deşi se bazează pe proză jurnalistică…

Costin Tuchilă

 

Din Bucureştiul de altădată: Pieţe şi negustori (II)

În urmă cu mai bine de o sută de ani, negustorii ambulanţi erau organizaţi pe categorii bine definite, după felul produselor pe care le ofereau cumpărătorilor din toate zonele oraşului.

Dulciurile şi băuturile răcoritoare, vara sau calde, iarna erau specialitatea negustorilor de origine balcanică. Cel mai mare dever îl aveau bragagiii şi limonagiii.

Bragagiii erau în general turco-bulgari din Rumelia, care aveau în diferite mahalale ale oraşului mici dughene cu laboratoare de cofetărie în care produceau rahat, alviţă, nuga cu nuci, nuga cu susan sau cu alune şi „bidji-bidji”, un fel de crenvurşti din cocă de rahat închegată cu zahăr şi prinse pe sferturi de nuci înşirate pe sfoară. Îmbrăcaţi cu un mintean decorat cu găitane negre, şalvari albi de aba, încălţaţi cu cipici în formă de opincă, având vârful întors în sus şi purtând pe cap fesuri roşii cu ciucuri negri, aceşti negustori dădeau o coloratură aparte oraşului.

Ei îşi duceau marfa într-un coş acoperit cu o tavă cu multe despărţituri, în care erau înşirate feluritele zaharicale pe care le ofereau la vânzare. În mâna dreaptă aveau o doniţă în care era braga răcită cu un bulgăre de gheaţă ce plutea în vas. Cu cinci parale se puteau cumpăra o cană de bragă sau două feluri de zaharicale. Prin anii ’60 încă se mai vindea bragă în Bucureşti, cu 40 de bani paharul de un sfert de litru.

Limonagiii purtau limonada în doniţe vopsite în verde, având cercuri negre, acoperite cu un capac găurit la mijloc, pe unde se introducea o sticlă lungă de culoare roşie care se umplea cu limonadă şi apoi lăsa să curgă lichidul în pahar, cu presiune, ca dintr-un sifon. Limonada se fabrica în casă din apă şi lămâie stoarsă şi era colorată cu zahăr ars. În doniţă era întotdeauna un bulgăre de gheaţă care răcea conţinutul. Două pahare de limonadă costau cinci parale. În zilele călduroase de vară auzeai la tot pasul reclama limonagiilor: „Şampania rece! Două la cinci… Numai zeamă de lămâie… o vând să nu mai rămâie!” şi altele de acelaşi gen.

Simigiii (de la „simit”, cuvânt de origine turcească însemnând un fel de covrig turtit, făcut din cocă mai moale decât a covrigilor obişnuiţi, presărat cu seminţe de susan) sau covrigarii se ocupau cu vânzarea covrigilor, a plăcintelor cu carne sau brânză. Toată prăvălia încăpea într-un coş mare atârnat pe după gât cu o curea lată. În fundul coşului se afla un lighenaş cu jăratec de mangal, acoperit cu o tavă mare de alamă, rotundă, numită „sinie”. Datorită acestui aranjament, plăcintele şi covrigii se menţineau calzi, de parcă atunci ar fi fost scoşi din cuptor. O plăcintă de mărime apropiată merdenelelor de astăzi costa cinci parale iar covrigii, după mărime, zece bani cei mari cu susan, cinci bani cei fără şi doi la cinci bani, covrigii mici.

Pe lângă simigii sau covrigari, mai ales dimineaţa, pe străzile oraşului puteau fi întâlniţi franzelarii care îşi purtau marfa într-un coş adânc, dus în spate ca un rucsac. Vindeau franzele lungi, pâinişoare cu cartofi, chifle, cornuri cu lapte sau cu chimion, strigând cât îi ţinea gura: „Patru cornuri de un ban… franzelaaa!…”

Către seară apăreau alte categorii de neguţători. Lumea obosită de treburile ziliei se retrăgea la umbră, la o cafeluţă cu dulceaţă sau cofeturi, cel mai adesea fabricate în casă. Dar şi cel care nu avea în cămară asemenea produse putea cumpăra şerbeturi, dulceţuri şi alte delicatese de la negustorii ambulanţi care apăreau pe la toate colţurile de străzi cu borcane mari de sticlă subsuoară, în care se aflau bastonaşe de zahăr colorat cu siropuri de fructe, alune curăţate şi prăjite, nuci noi curăţate şi ţinute în apă şi multe altele.

Prin mahalalele de la marginea oraşului apăreau ţigăncile cu fusta prinsă în brâu, purtând într-o copaie dusă pe cap porumb fiert acoperit cu pânză albă sau, în oale mari de pământ, ciorbă de burtă de vacă, vândută cu castronul celor dornici de o astfel de delicatesă.

Puşa Roth