Din Bucureștiul de altădată: Grădina Rașca

gradina rasca

 În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în zona Pieţei Universităţii se afla una dintre grădinile de elită ale Bucureştilor, cunoscută sub numele de Grădina Raşca, iar cei care o frecventau erau oameni cu stare.

Celebra grădină Raşca funcţiona de prin anul 1860 pe terenul din spatele aripii din stânga a Universităţii, spre strada Academiei, acolo unde a apărut mai târziu Strada Nouă, astăzi Edgar Quinet. Iniţiativa a aparţinut unui anume Hrstka, un ceh care a deschis localul de consumaţie, birtul şi grădina de vară din strada Academiei.

Continuă lectura „Din Bucureștiul de altădată: Grădina Rașca”

Din Bucureștiul de altădată: Timpul liber și reclama

bucuresti de ieri reclame carciumi

Dacă e să vorbim despre „timp liber”, ar trebui să avem liber aproape tot timpul, ca să putem onora cât mai multe manifestări cu putință, ca să ne vedem cu prietenii, ca să-i cunoaștem pe cei virtuali, ca să nu mai punem la socoteală că am putea merge la teatru, operă, film, cafenea sau la restaurant. Avem de unde alege, slavă Domnului! Timp liber să avem, bani să avem, dar și dispoziția necesară. Mai e ceva demn de luat în seamă în acest secol grăbit: internetul, care ne-a cam furat timpul liber. Dar asta e altă poveste și aș vrea, cu voia dvs., să ne oprim cu un secol și ceva în urmă, atunci loisirul era considerat un „moment de libertate, răgaz”, timpul de care se poate dispune după bunul plac, în afara ocupaţiilor ordinare, incluzând şi distracţiile în aer liber. Obiceiurile oamenilor erau în schimbare, pentru că și orașul căpăta altă dimensiune, devenind mai dinamic prin apariția cafenelelor, braseriilor, a cabaretelor, restaurantelor, la care putem adăuga cofetăriile, grădinile, reprezentaţiile de teatru sau de circ în distribuţia cărora erau incluse o serie de celebrităţi străine, balurile unor societăţi sau pariurile la hipodrom, necunoscute deunăzi românului.

hipodrom cai

„Prezenţa cu pariuri la hipodrom, audiţie la Ateneu sau preumblare agrementată cu conversaţie subţirică, participare la vernisaj sau deconectare prin vilegiatură, bal masché sau circărie, exuberanţă de varieteu sau de fotoliu teatral, ifose şi spiritualitate de cafenea sau amor subtilizat de şlagărul preferat şi ţâşnit aerian din discurile gramofonului”. (Mircea Constantinescu, Cum îndemult Bucureștii petreceau). Paginile ziarelor sunt pline de nenumărate reclame care promovează serviciile teraselor şi restaurantelor, ale reprezentaţiilor de circ sau alergărilor de la hipodrom, semn al unei intense vieţi mondene. Mulți dintre proprietarii de restaurante au învățat repede că „reclama este sufletului comerțului” și apelau la reclama din ziare pentru a le face cunoscute, și cităm doar câteva: Restaurantul „La Vitele de Aur”, Grădina „Rașca”, „Café Hugo”, Restaurantul şi Cafeneaua „Collaro”, Restaurantul „Floreasca”, „Herastreul Vechiu”, „Cafeneoa şi Cârciuma de la Hotel Nemţoaica”, Grădina „Furnica”, Birtul „P. V. Criticos”, Restaurantul „Bobinca”, Restaurantul „R. Simion”, Restaurantul „Vila Rusescu”, Grădina şi Restaurantul „Spiridon”, „Vila Băicoianu”, Restaurantul „V. H. Cosma”, Restaurantul „Atena”, Restaurantul „I. Georgescu” etc.

cafe hugo bucuresti vechi

Erau reclame care mai de care, dar acum am reținut-o pe cea a lui Rusescu, evident în versuri, scrise cu meșteșug ca să atragă mușterii: „În Bucureşti e o grădină / Frumoasă ’ntocmai ca un rai/ De muşterii e veşnic plină/ Fiindc’acolo e de trai…/ Mănânci ca bimbaşa de bine/ Şi nu te costă mai nimic,/ Ai lăutari de primă clasă/ Ce cântece frumoase zic…/ – Dar unde e astă minune?/ Este la doi paşi de teatru,/ Este grădina lui Rusescu,/ În Calea Plevnei numeru patru”. („Adevărul”, nr. 1220/1892, p. 3). Această grădină a lui Rusescu nu încetează să minuneze, căci are „Pătlăgele împănate,/ Numite inambaldi,/ Aşa bine preparate/ Nicăeri nu vei găsi/ Ca la birtul lui Rusescu/ Care-a fost şi sucursala/ Lui Iordache Ionescu/ Renumit în Capitală./ – Dar mâncăril’-alelante?/ Ce cusur au ele iară?/ – Au cusur că sunt gustoase/ – Şi nu mai găseşti spre seară”. („Adevărul”, nr. 1222/1892, p. 3). La sfârşitul lunii august, a aceluiaşi an 1892, reclama devine dramatică, şi asta pentru că tratează un subiect serios – holera. Vizita la birtul lui Tache Rusescu este recomandată chiar de medici, în felul următor: „Clientul: – Doctore, ce să fac eu să nu îmi pese de holeră?/ Doctorul: – Citeşte instrucţiunile consiliului sanitar./ Clientul: – Le-am citit. Acolo spune că trebue să mănânc bine. Unde aş putea să fac lucru ăsta?/ Doctorul: – Ce prost eşti. Mănâncă la birtul lui Rusescu care e recunoscut ca cel mai bun”. („Adevărul”, nr. 1276/1892, p. 3).

gradina restaurant rusescu bucuresti vechi

Nu putem omite din enumerare Berăria „Gambrinus”, deschisă în 1901, vizavi de Teatrul Naţional. Caragiale e acum la a patra afacere de profil: în 1893 deschisese în strada Gabroveni „Berăria Mihalcea şi Caragiale”, apoi, în 1894, Berăria „Bene bibenti” şi încă una în Gara Buzău. Localul era renumit pentru licoarea aurie care se vindea pentru buzunare mai largi (halbele se ciocneau la un leu jumate). După anii ’40 Berăria „Gambrinus” s-a mutat la colţ cu Brezoianu.

caru cu bere interior

„Caru’ cu Bere” a fost construit în anul 1879 de Nicolae Mircea şi de fraţii săi Victor şi Ignat, toţi originari din Mediaş, în clădirea vechiului han Zlătari. Proiectul a fost executat de către arhitectul austriac Zigfrid Kofczinsky, care a încercat să redea ambianţa unei berării nemţeşti. Restaurantul „Caru’ cu Bere” a găzduit, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului caru cu bereal XX-lea, cenacluri literare avându-l ca animator pe poetul George Coşbuc (sau Badea Gheorghe, pentru apropiaţi), care invita aici tineri scriitori cu posibilităţi materiale reduse. Printre cei care-l frecventau în mod obişnuit s-au aflat scriitorul I. L. Caragiale şi actorul Iancu Brezeanu. Crenvurştii cu hrean au fost pentru multă vreme specialitatea casei, alături de frankfurteri, salată de boeuf, ridiche neagră şi măsline. Nu putem spune că bucureștenii duceau lipsă de distracție, însă nu știm cum stăteau cu timpul liber. E și asta o-ntrebare? Dar pentru zilele noastre? Timp liber se găsește, bani prin buzunare ar putea fi, sărbătoare este, că de, e sfârșit de an, așa că, „luați-vă inima-n dinți”, vorba proverbului, și nu mai stați pe gânduri! Nu-mi rămâne decât să vă urez distracție plăcută, multă bucurie, sănătate și LA MULȚI ANI!

Puşa Roth

Din Bucureștiul de altădată: Grădina Rașca

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în zona Pieţei Universităţii se afla una dintre grădinile de elită ale Bucureştilor, cunoscută sub numele de Grădina Raşca, iar cei care o frecventau erau oameni cu stare.

Celebra grădină Raşca funcţiona de prin anul 1860 pe terenul din spatele aripii din stânga a Universităţii, spre strada Academiei, acolo unde a apărut mai târziu Strada Nouă, astăzi Edgar Quinet. Iniţiativa a aparţinut unui anume Hrstka, un ceh care a deschis localul de consumaţie, birtul şi grădina de vară din strada Academiei.

Numele cehului fiind greu de pronunţat, bucureştenii l-au românizat pur şi simplu şi de la Hrstka a devenit Raşca. Celebrul ziarist francez Ulysse de Marsillac, autorul lucrării Guide du voyageur à Bucarest, apărută în anul 1877, face referire la Grădina Raşca afirmând că este „singura unde te poţi plimba ascultând muzică. În fiecare seară, grădina este iluminată şi, în zilele de sărbătoare, iluminatul este strălucitor. O stea mare din sticlă multicoloră şi palmieri de tablă purtând globuri colorate în loc de fructe anunţau marile serate. Mesele luminate de o lumânare protejată de un manşon de sticlă primesc consumatorii care pot, după voie, să cineze sau să bea bere, limonadă etc.”

Pe la 1872, la Grădina Raşca muzica era asigurată de două orchestre, plasate în locuri diferite ale grădinii. Una era fanfara militară, iar cealaltă orchestra Operei. Bucureştenii frecventau aproape exclusiv grădina de vară pentru că aici cânta celebrul violonist Weist. Restaurantul, care funcţiona şi iarna, avea pe atunci o clientelă exclusiv germană. Aici, la Grădina Raşca a cântat şi marele tenor Nicolae Leonard (1886–1928). Referindu-se la clientela celebrei grădini, Ulysse de Marsillac, fin cunoscător al vieţii cotidiene bucureştene, notează : „În materie de bărbaţi, societatea cuprinde tot ceea ce Bucureştii are mai distins; în ce priveşte femeile… este puţin mai complicat.” Presa vremii găsea de cuviinţă să se amuze pe seama dificultăţii de a pronunţa numele proprietarului grădinii: „Grădina domnului Hhrrsstka, citiţi Raşca dacă puteţi, s-a deschis şi ea…” („Ghimpele”, nr.13/14 nov. 1872).

Unul dintre cele mai vizitate locuri de petrecere, Grădina a funcţionat până către primul război mondial.

Pușa Roth