Poezia săptămânii: ”Ecleziast în oglindă” de Valentin Emil Mușat

gustave dore scufundarea in lethe dante divina comedie

Ecleziast în oglindăpoezia saptamanii rubrica liber sa spun

De ce să mai scrii?
Despărţiţi sunt morţii de vii
A secat Styxul şi nu mai e vamă
Semnele dusului s-au şters din năframă
S-a revărsat Acheronul şi ne-a legat ochii
Plutind fără de far pe Lethe. Miopii
Ne duc de mână pe calea cea dreaptă
Fără îndemn, fără de faptă
Lacătul se păzeşte pe sine
Dar furul nu vine
Sâmburii-ascund sub coaja lor tare
Cărnuri, miresme, chemări viitoare
Moaştele fânului cosit astă-vară
Dorm în corzile rupte dintr-o vioară
Fiecare pas calcă pe-o carte
Precum viiaţa pre moarte
Şi-n marele opis deschis
În limba vieții
Cu limbă de moarte s-a scris
Pe nisip însă valul
A șters călărețul, fiara și calul.

Valentin Emil Mușat

Valentin Emil Mușat
Valentin Emil Mușat

rubrica-poezia-saptamanii-liber-sa-spun

logo-liber-sa-spunVezi: arhiva rubricii Poezia săptămânii

 

 

Dialog intercultural

Revista bilingvă online Orizonturi culturale italo-române / Orizzonti culturali italo-romeni, cu o cadenţă lunară, promovează dialogul intercultural dintre România şi Italia, propunând interviuri, anchete, studii, prezenţe literare şi contribuţii ale colaboratorilor şi oaspeţilor români şi italieni, cu un interes predilect pentru traducerea literară ca operă de mediere. Revista dezvoltă, într-un format nou şi cu un conţinut mai complex şi diversificat, proiectul editorial bilingv Orizonturi culturale italo-române / Orizzonti culturali italo-romeni, iniţiat în noiembrie 2010 şi realizat de Afrodita Carmen Cionchin.

Revista este promovată de Asociaţia Orizonturi Culturale Italo-Române.

În numărul pe septembrie 2012, în ediţia în limba română puteţi citi:

Inedit. Mirosul de cafea la Timişoara: pe urmele lui Francesco Illy

„Gustul cafelei Illy este consistent ca şi cel al şampaniei – al cărei secret este consistenţa. Sau ca şi cel al parfumului Chanel No. 5”, declara Andrea Illy, deţinătorul faimosului concern de cafea Illy, într-un interviu acordat publicaţiei „The New York Times”.

Puţini dintre români ştiu că între Illy şi Timişoara există o poveste. Francesco Illy, fondatorul concernului Illy şi inventatorul espresorului cu abur (în anii 1930), este de fapt de origine maghiară, pe numele său Illy Ferencz, şi s-a născut la Timişoara în anul 1892 într-o familie catolică. Un adevărat destin mitteleuropean.

La 120 de ani de la naşterea sa, am pornit în căutarea locului din Timişoara în care a trăit Illy Ferencz. Şi l-am descoperit la Direcţia judeţeană Timiş a Arhivelor Naţionale, în colecţia de registre de stare civilă aparţinând Parohiei romano-catolice din Timişoara-Iosefin. În registrul cu numărul 23, anii 1890-1896, la secţiunea botezaţi, poziţia 368, apare înregistrarea naşterii şi a botezului lui Illy Ferencz. Aflăm astfel că s-a născut la 7 octombrie 1892 şi a fost botezat la 15 octombrie 1892. Tatăl, Illy János, era de meserie tâmplar, originar din Uj Pécs (Peciu Nou), iar mama, Rössler Aloisia, s-a născut tot în cartierul Iosefin. Aflăm, de asemenea, data căsătoriei părinţilor: 24 noiembrie 1879. Illy Ferencz era, aşadar, de origine maghiară după tată şi germană după mamă. Şi-a trăit primii ani din viaţă în cartierul Iosefin, pe atunci denumit Józsefváros, într-o casă din Scudier Tér (Piaţa Scudier), a cărei denumire, anterioară anului 1881, era Marktplaz, în limba germană. Scudier Tér (în limba maghiară) sau Scudier Platz (în germană), a fost ulterior denumită Kossuth Utca, apoi bulevardul Tinereţii, iar acum bulevardul Carol I. Citește mai departe.

Afrodita Cionchin & Oana Grimacovschi

Imagine din Iosefinul începutului de secol XX, cu Piaţa Scudier.
Vedere spre zona Gării Iosefin. În prim-plan: intersecţia străzilor Bem (unde se află până astăzi Piaţa Iosefin) cu Kossuth Utcza (fost Bulevardul Tinereţii, astăzi Bulevardul Carol I).

Giovanni Sartori: Între „pluri” și „multi”, dincolo de sinonimie

Giovanni Sartori este o personalitate binecunoscută în Italia, dar și în lumea academică europeană și în cea americană. Ideile sale politice, sociologice și filozofice, în schimb, sunt în mult mai mică măsură prizate de mediile universitare și culturale (nu mai pomenesc de cele de largă informare). Un argument foarte potrivit pentru aceste afirmații îl reprezintă cartea publicată acum doisprezece ani, la RCS Libri S.p.A. din Milano, cu titlul original Pluralismo, multiculturalismo e estranei.

În varianta lui inițială, volumul era structurat în două părți de lungimi aproximativ egale ca întindere (în jur de 50 de pagini), dispuse în două părți, fiecare conținând opt subcapitole. Grija pentru echilibru „compozițional”, pentru arhitectura editorială clasică nu poate fi negată.

Traducerea românească a acestei cărți de excepție apare la Editura Humanitas, în 2007, sub titlul: Ce facem cu străinii? Pluralism vs. multiculturalism. Eseu despre societatea multietnică, fiind rodul muncii și al rigurozității exemplare a lui Geo Vasile.

După negrele evenimente din 11 Septembrie 2001, de la New York, G. Sartori adaugă, la prima versiune, un Apendice: Străini și islamici, perfect integrat în lucrarea originală, atât compozițional, cât și ideatic.

Prima parte: Pluralism şi societate liberă

În prima parte a cărții, introducând termeni și sintagme precum societate deschisă, pluralism, toleranță, pluralismul partidelor ș.a., autorul stabilește că sursele pluralismului trebuie căutate în conceptul toleranță și în „treptata sa acceptare din secolul al XVII-lea în urma războaielor religioase” (p. 17). Cele două concepte trimit, desigur, la realități diferite, iar deosebirea dintre ele constă în aceea că „toleranța respectă valorile celuilalt, în timp ce pluralismul afirmă o valoare proprie”, pluralismul consfințind că „diversitatea și deosebirea de păreri sunt valori ce-l îmbogățesc atât pe individ cât și comunitatea sa politică” (p. 17). Giovanni Sartori afirmă destul de limpede că mai mult nu înseamnă neapărat pluralism. Despărțirea și multiplicarea bisericilor în perioada Reformei protestante nu implică neapărat ivirea unui pluralism autentic. Dacă libertatea și democrația sunt valori fundamentale ale pluralismului, evocarea lor de către puritanii englezi și americani, de exemplu, nu înseamnă decât afirmarea opiniilor lor și contestarea convingerilor celorlalți. Însă, una peste alta, „experiența puritană a atârnat mult în ruperea legăturii dintre cele două sfere, cea a lui Dumnezeu și cea a Cezarului, și drept urmare, în depolitizarea societății” (p. 18–19).

Partidele politice și pluralismul iau naștere în aceleași vremuri și pe aceleași temeiuri: „partidele la plural sunt un produs ʻrealʼ al pluralismului ca ideal” (p. 22) – iată o idee deopotrivă consistentă și argumentată.

În încercarea de a clarifica cât mai riguros cu putință conceptul pluralism, G. Sartori precizează și ceea ce el nu este: nu orice societate – cu atât mai puțin toate! – este pluralistă; o existență plurală nu înseamnă automat pluralism. Pe firul acestei aserțiuni, Sartori propune și câteva niveluri de analiză: „1) pluralismul ca credință; 2) pluralismul social: 3) pluralismul politic” (p. 26). Astfel, secularizarea, varietatea, disensiunea, schimbarea devin „lucruri bune” odată cu acceptarea toleranței. Pluralismul recunoaște culturile multiple ale locului – acolo unde ele există –, dar nu caută, cu niciun chip, să le și „fabrice”; le tratează cu respect, afirmându-se pe sine, totodată, și căutând să înfrâneze orice încercare a altor grupuri de a acapara cât mai mult din „piața” culturală. Citește mai departe.

Sorin D. Vintilă

Italienii în România: un document diplomatic din anul 1912

Un document diplomatic italian despre români – inspectorul emigraţiei G. E. di Palma di Castiglione în „Buletinul Emigraţiei”, Roma, 1912 este titlul unui volum de interes despre emigraţia italiană în România, semnat de Corina Ţucu şi apărut la Editura Pro Universitaria, 2012. Publicăm studiul autoarei referitor la partea a doua a raportului redactat în 1912 de către inspectorul emigraţiei G.E. di Palma di Castiglione. Textul original al documentului poate fi consultat în ediţia italiană a acestui număr.

A doua parte a raportului redactat în 1912 de către inspectorul emigraţiei G.E. di Palma di Castiglione în „Buletinul emigraţiei” din Roma, se referă la minoritatea italiană din România, rezultat al unei imigraţii de generaţii: Gli italiani in Rumania.  Se preciza de la început că nu se ştie cu exactitate numărul lor, dar se presupunea că erau, la 1912, circa 8.000.

În ceea ce priveşte provenienţa şi meseriile, documentul clarifica elocvent: emigranţii italieni în România acelor ani proveneau din Udine în marea majoritate – deci erau friulani, oameni de la munte obişnuiţi cu greutăţile, cei mai pricepuţi cioplitori în piatră – şi astăzi mozaicarii de la Spilimbergo fiind căutaţi în toată lumea. Urmează apoi Veneto cu provincia Belluno, tot o zonă montană, Treviso şi Rovigo – de unde proveneau ţăranii care erau obişnuiţi cu lupta cu natura Deltei Padului şi care găseau nesperat pământ fertil în România, puţini emiliani din Bologna şi mai puţini italieni din Ancona sau din Bari, adică Italia centrală sau meridională. Emigra Italia de Nord în România. Emigrau friulanii şi veneti.

Gheorghe Petrașcu, Stradă la Sorrento

Meseriile lor nu puteau fi decât cele tradiţionale din provinciile italiene de origine, adică zidari, cioplitori în piatră, abili artizani în finisaje artistice, cum este cel în stuc – de unde şi numele de stucatori, specialişti în exploatarea şi prelucrarea lemnului. Exista şi un numeros corp de antreprenori italieni, care reprezenta circa un sfert din impresarii în construcţii din România şi aproximativ 40% din totalul antreprenorilor străini; antreprenorii italieni aveau comenzi publice de mare importanţă, li se încredinţa realizarea unor clădiri reprezentative din Bucureşti, ministere sau instituţii cum e Camera Deputaţilor. Operele publice ale tânărului Regat Român erau date spre îndeplinire antreprenorilor italieni: căile ferate cum sunt cele care leagă Craiova de Calafat, Târgul Ocna de Moineşti, Bârlad de Galaţi, canale, de exemplu cel de la Câmpulung, tuneluri impresionante pentru acea epocă precum unul de 3 km de la Bereşti, poduri, străzi, bănci. La Galaţi exista banca comendator-ului A. Dall’Orso.

Desigur, se făcea distincţia între coloniile fixe şi emigraţia temporară. Dintre coloniile fixe, cum e de presupus, cea mai importantă şi mai bogată se găsea la Bucureşti. În lucrarea Veneti in Romania am ţinut să subliniez importanţa acestei „colonii” prin evidenţierea mormintelor somptuoase care aparţin membrilor săi la cimitirul Bellu Catolic. Citește mai departe.

Corina Ţucu

Gustave Doré, Acvilă, ilustrație la Purgatoriul de Dante

Cu Dante în „Purgatoriu”. O deschidere către cititorul contemporan

Potrivit tradiţiei italiene a unui mediator, a unui comentator, a unui interpret care să-l prezinte pe Dante în faţa publicului, propunem textul conferinţei susţinute de italienistul Laszlo Alexandru la Clubul Saeculum din Beclean în data de 26 aprilie 2012.

„Oricine se va înălţa, va fi smerit;

şi oricine se va smeri, va fi înălţat”

(Matei, XXIII, 12)

Îi mulţumesc bunului prieten Aurel Podaru pentru invitaţia pe care mi-a adresat-o de-a vorbi aici. Mă bucur să fiu din nou la Clubul Saeculum din Beclean, la a patra întîlnire culturală la care particip, mereu cu alte argumente. M-am gîndit să vă propun un subiect foarte bogat, legat de una dintre pasiunile mele, Divina Comedie. În ultimii ani am avut o serie de publicaţii pe această temă, chiar anul trecut mi-a apărut o carte de dialoguri acoperind preponderent Infernul. Acum aş vrea să fac un pas înainte, să merg spre Purgatoriu cu comentariile, cu explicaţiile, cu deschiderea lui Dante către cititorul contemporan. E nevoie de o explicitare a sa, fiindcă este vorba despre un autor medieval, extrem de complex pentru italienii înşişi, care nu prinde „în transmisiune directă”. E deja un lucru obişnuit ca în Italia să existe un mediator, un comentator, un interpret care să-l prezinte pe Dante în faţa publicului. La noi, în România, el este mai curînd necunoscut, iar atunci cînd se tipăreşte ceva despre poetul florentin, sînt cîţiva specialişti „de nişă”, care vorbesc doar pentru o mînă de oameni şi uneori spun prostii, ca să fiu sincer cu dumneavoastră. Eu nu pe această felie restrînsă încerc să activez, ci mă străduiesc să-l deschid pe Dante către o receptare cît mai largă, mai extinsă. Iar pentru aşa ceva este nevoie de o mediere, de o explicitare.

Mi-am intitulat intervenţia Cu Dante în Purgatoriu şi am plasat-o sub efigia unui motto din Evanghelia după Matei. Veţi vedea că e extrem de definitoriu acest pasaj pentru ceea ce mă pregătesc să prezint. Aş începe spunînd că ideea de Purgatoriu, în credinţă, e destul de recentă pentru momentul în care Dante a tratat-o. În mitologiile antice exista o împărţire în două mari categorii, binele şi răul, Hadesul şi Cîmpiile Elizee, virtuoşii şi păcătoşii. Ideea canonică a Purgatoriului a fost acceptată în Biserica Catolică abia la Conciliul de la Lyon din 1274. Dacă ne gîndim că Dante s-a născut în 1265, el avea deja 9 ani cînd conceptul a fost preluat. Putem spune că Purgatoriul e contemporan cu Dante. Înainte de asta era promovată configuraţia binară, bine-rău, lipsea valoarea intermediară. Teologii vremii au perceput o nemulţumire faţă de o asemenea radicalitate. Lumea nu poate fi împărţită doar în buni şi răi. Trebuie ca şi cei nu foarte răi să aibă o şansă, să poată spera la mîntuire. Şi-atunci s-a „inventat” acest spaţiu de mijloc, care totodată a făcut gîndirea mai complicată, a diversificat judecata teologică, dar şi pe cea morală.

În accepţiunea creştinismului occidental există două momente de evaluare a persoanei. Se realizează o analiză individuală a fiecăruia, după moarte, cînd ajungem în Infern, sau în Purgatoriu, sau în Paradis. Şi se va produce a doua apreciere, la Judecata de Apoi, aceea definitivă, cînd Purgatoriul va dispărea. Aşadar, ţinutul despre care vorbim e un spaţiu intermediar, între bine şi rău, dar este şi un loc provizoriu.

Deşi ideea a fost lansată şi acceptată, în mod canonic, abia pe vremea lui Dante, poetul italian e cel care oferă imaginea artistică cea mai spectaculoasă, mai complexă şi mai completă a Purgatoriului. El ia conceptele teologice şi le aplică într-o sferă literară, prin intermediul fanteziei sale. Să adaug că avem o carte extrem de interesantă, a lui Jacques Le Goff, un reputat specialist care a scris despre Naşterea Purgatoriului şi a analizat toate aceste frământări ideologice din deceniile secolului al XIII-lea. Demonstraţia lui atentă şi documentată arată felul cum Dante a împins pînă la maxim posibil conceptul, în extensia, diversitatea şi precizia sa, de-a lungul câtorva decenii.

În ce este bogată abordarea lui Dante? Poetul îşi construieşte universul din Divina Comedie cu multă abilitate. După cum ştiţi, există cele trei cărţi, Infernul, Purgatoriul şi Paradisul. Personajul principal este însuşi protagonistul, toată acţiunea evoluează la persoana întâi singular. Din dorinţa de a-şi spăla păcatele, de a-şi căuta şi a-şi dobîndi mîntuirea, el traversează succesiv aceste trei ţinuturi. Mai întâi coboară în Infern, apoi trece prin Purgatoriu şi urcă pe urmă în Paradis. Poemul culminează cu cîntul o sută, cînd Dante ajunge în faţa lui Dumnezeu. În cele ce urmează ne concentrăm pe a doua sa carte, pentru a localiza mai precis unele aspecte. Citește mai departe.

Laszlo Alexandru

Dante Maffìa, nominalizat la Nobel în 2012. Poeme alese

Dante Maffìa, născut la Roseto Capo Spùlico (Cosenza, Calabria) în 1946, a fost fascinat de cărţi şi de „pommedìje” (poveşti folclorice) ascultate cu nesaţ la gura sobei. Relatează el însuşi într-o poezie scrisă la 13 ani: „Seara colind / din casă-n casă /să ascult basme /povestite de bătrâni / în preajma vetrei/ ca un cerşetor /ce are nevoie de-o bucată de pâine”. Pentru a ne face o idee despre pluralitatea preocupărilor lui Dante Maffìa, despre multitudinea itinerariilor sale literare, e de-ajuns să aruncăm o privire asupra textelor publicate, aproape douăzeci de poezie, şapte de proză, cincisprezece de eseistică (fără să includem îngrijirea unor opere de Tasso, Goldoni, Campanella), asupra activităţii de critic militant, de fondator a trei reviste de poezie care au căutat şi caută să străpungă cercul de complicitate ce anihila meritata vizibilitate a unor poeţi autentici. Reţinem în privinţa bibliografiei sale critice nume ca Leonardo Sciascia, Luigi Reina, Natalino Sapegno, Enzo Siciliano, Pasolini, Giacinto Spagnoletti, Aldo Palazzeschi (care i-a prefaţat debutul editorial din 1974 cu Il leone non mangia l’erba), Maurizio Cucchi, Giovanni Raboni, Leonida Repaci, Mario Luzi, Dacia Maraini, Giuliano Manacorda etc.

Poetul şi criticul Dario Bellezza considera că Dante Maffìa ar fi „unul dintre cei mai fericiţi poeţi ai Italiei moderne”, iar Claudio Magris a scris: „Maffìa este un poeta doctus: opera lui cuprinde poezii dar şi roman, eseistică şi critică. Scriitor ce se situează la răscrucea multor fruntarii, Maffìa s-a confruntat cu o mulţime de voci ale literaturii contemporane şi cu nucleele modernităţii; una din cele mai fericite trăsături ale lui este prezenţa simultană a unei subtile şi călite conştiinţe critice, atentă la criteriile istorice şi la spaima devenirii, la fantezia mitică pătrunsă de sentimentul unităţii imuabile a fiinţei.”

O ştire proaspătă despre Dante Maffìa se cuvine a fi împărtăşită cititorilor noştri: candidatura sa a fost supusă de mai multe personalităţi ale literaturii italiene şi universale, precum şi de o seamă de instituţii culturale de importanţă naţională, juriului premiului Nobel pentru literatură 2012. În afara zecilor de romane, cărţi de poezie, eseuri şi articole, autorul se află în linia întâi a celor mai fierbinţi probleme sociale precum imigrarea, şomajul şi exodul pe mare al unor disperaţi din Africa şi Asia debarcaţi în Italia, ospiciile, fabricile pline de riscuri etc.

Tradus aproape în toată lumea, a primit numeroase premii pentru scrierile sale, precum şi medalia de Aur a Preşedintelui Republicii Italiene, Carlo Azeglio Ciampi. Textele poetice ce urmează au fost selectate din elegantul volum Lo specchio della mente, Milano, Crocetti Editore, 1999, un jurnal de figuri şi destine din ospiciile Sudului, un fel de coborâre în infernul oglinzilor minţii sparte ale unor bărbaţi şi femei, existenţe osândite şi totodată pline de o viaţă a lor interioară deviantă.

Rocco

Dacă mi s-ar da putinţa şi libertatea

să ordon măcar o singură zi

aş pune să fie dărâmată din temelii

această clădire care are mai bine de trei sute de ani.

E străveche, putredă, are pereţii odăilor

răniţi de mucegai, are un puţ negru

ce n-a fost nicicând curăţat.

Aş pune o roabă de trotil

în magaziile unde în haite şobolanii

s-au adunat să decidă

dacă dezlănţuie un război în contra oamenilor.

Aici ne dau să mâncăm carne de şobolani

şi fac dulceţuri din excrementele lor.

Da, vi se pare ceva nebunesc, dar eu am văzut

cu ochii mei cum li se îmbălsămează cozile,

ar putea fi de folos într-o zi, nu se ştie niciodată,

cum ţine adesea să accentueze directorul.

Citește mai departe.

Prezentare şi versiune în limba română de Geo Vasile

Eric Nagler, Mâinile

Scriitori români în italiană – proiect de database

Proiectul „Scriitori români în italiană” vizează crearea unei baze de date on-line cuprinzând titlurile de autori români publicate în Italia în ultimii ani. Este o iniţiativă menită să ofere un instrument operativ centralizat inexistent în prezent, însă de mare utilitate atât pentru specialişti, cât şi pentru publicul larg.

Prima etapă a fost realizată prin directa colaborare a traducătorilor şi profesorilor cărora le mulţumim pentru preţioasa lor contribuţie. Coordonatorii proiectului sunt Afrodita Carmen Cionchin şi Mauro Barindi. Responsabil pentru centralizarea datelor este Mauro Barindi.

Baza de date va fi în mod progresiv actualizată. Cine doreşte să-şi aducă propria contribuţie este rugat să trimită un email cu următoarea fişă individuală la adresa progetti@orizzonticulturali.it:

Nume şi prenume; adresa de email

Lista cărţilor traduse după anul publicării, din 2012 înspre trecut. Citește mai departe.

A fi scriitor: cele mai populare mituri despre o meserie specială

De-a lungul carierei mele de scriitoare atât de ficţiune cât şi de critică de artă/literară, am întâlnit multe mituri în legătură cu această meserie. În multe dintre ele am crezut eu însămi când eram la început de drum. E foarte tentant şi frumos să crezi că această îndeletnicire e o profesie care aduce cu sine faimă şi noroc. De fapt, curentul romantic a desfiinţat acest mit, înfăţişându-l pe scriitor ca fiind un spirit liber care atinge măreţia şi învinge timpul prin prisma artei sale. Realitatea însă este destul de diferită, aşadar şi motivaţiile autorilor contemporani vor suferi modificări de la un caz la altul. Aş vrea să descriu câteva dintre aceste motivaţii trecând în revistă anumite concepţii denaturate despre ce înseamnă să fii scriitor.

1. Scrisul este o profesie. E adevărat că scrisul cere tot atât de mult timp cât cere o slujbă. Chiar mai mult, scriitorii rareori fac pauze sau îşi iau o vacanţă de la scris. Este adesea o ocupaţie care îţi consumă tot timpul. Inspiraţia şi ideile nu ţin cont de o oră anume, chiar dacă scriitorul are o disciplină riguroasă şi scrie regulat. Mai mult decât atât, o profesie implică mai mult sau mai puţin un salariu fix. În sfârşit, puţini scriitori au un venit regulat care să îi ajute să se întreţină pe ei şi familiile lor prin intermediul acestei meserii. Prin urmare, privind din această perspectivă, scrisul nu este o profesie, cel puţin nu în sensul convenţional al termenului. E vorba mai mult de o pasiune care te consumă non stop şi un stil de viaţă în care recompensele financiare sunt inconsecvente şi incerte. Aici unde trăiesc şi scriu, în Statele Unite, scriitorii primesc pentru drepturile de autor între 5 şi 10 la sută din vânzările cărţilor publicate. Procentul variază în funcţie de câte copii ale cărţilor sunt vândute, cât anume costă fiecare, ca şi de tipul de contract pe care agentul lor literar (sau ei înşişi) l-au încheiat cu editorul. În mod normal, cu cât sunt vândute mai multe cărţi, cu atât le revin scriitorilor mai multe procente din profit, dar rareori este depăşit procentul de 10 la sută. Este de la sine înţeles că, doar în cazul în care cărţile tale se vor vinde la fel de bine precum seriile Harry Potter sau Twilight – şi ai vinde şi drepturi cinematografice pe deasupra – poţi obţine venituri substanţiale, altfel, este destul de dificil să câştigi un venit constant, suficient pentru a întreţine o întreagă familie doar prin a scrie şi vinde cărţi.

2. Scriitorii vor să fie faimoşi. Aşa cum spun americanii aici, să fie cu noroc! Din câte se poate desprinde din cultura populară, sunt mult mai multe şanse ca cineva să devină faimos dacă îşi alege meseria de actor sau star pop. Dat fiind că e atât de cunoscută la nivel internaţional, putem lua ca exemplu seria Harry Potter. Protagoniştii filmului – Daniel Radcliffe, Rupert Grint şi Emma Watson – sunt mult mai populari decât autoarea cărţilor, J.K. Rowling, care este totuşi una dintre cele mai cunoscute scriitoare din zilele noastre. De regulă, cei mai mulţi oameni mai degrabă ar recunoaşte pe stradă actorii care joacă în producţiile cinematografice ecranizate după anumite cărţi, decât pe autorii acestora. În concluzie, dacă îţi doreşti faimă şi recunoaştere e mai bine să îţi alegi o profesie care implică mai multă popularitate, precum muzica sau actoria.

Giovanni Boldini, Parisul noaptea

3. Scriitorii vor să rămână în posteritate. Este un gând extrem de tentant, împrumutat din curentul romantic, pentru aceia care aspiră să atingă culmile succesului, dar cei mai mulţi scriitori profesionişti se trezesc destul de repede la realitate din acest vis. „Nemurirea” nu e un ideal pur romantic; e mai mult o realitate pragmatică şi politică, care ţine de procesul unei consacrări culturale. Două dintre cele mai bune lucrări pe care le-am citit pe acest subiect sunt ale sociologului Pierre Bourdieu. Cărţile sale, Domeniul Producţiei Culturale: Eseuri despre Artă şi Literatură şi Diferenţe: Critica socială şi Judecata de gust explică toate sistemele politice şi ierarhiile sociale prin care e nevoita să treacă o carte pentru a intra în canon, în sfera artei, a muzicii sau a literaturii. A tinde către o astfel de nemurire artistică – care este atât de umană şi efemeră în cele din urmă – ţine de un proces politic complex, care pe majoritatea autorilor nu îi favorizează şi asupra căruia ei sau editorul lor nu au control.

4. E uşor să scoţi o carte pe piaţă. Asta depinde de cum alegi să publici cărţile. A le publica singur e destul de simplu, din moment ce în prezent oricine îşi poate imprima cărţile în format e-book pe site-ul Amazon Kindle, dar problema cu această metodă este că acolo se găsesc atât de multe cărţi încât e destul de greu să captezi atenţia audienţei, mai ales că, optând pentru această cale, nu vei beneficia de promovarea şi distribuţia pe care marile edituri le pun la dispoziţie. Iar dacă vrei să publici la o editură renumită, cel puţin în SUA, trebuie să treci prin procesul dificil de a găsi un agent literar cu o reputaţie bună care să fie dispus să îţi promoveze opera. Acum câţiva ani am avut ocazia de a trage cu ochiul din interior la un asemenea proces. Pe când predam la Universitatea din Michigan, am organizat câteva conferinţe în cadrul festivalului „Ann Arbor Book” (în 2005, 2006 şi 2007). În 2007, Amy Williams, agentul literar al lui Elizabeth Kostova, şi Susan Golomb, agentul lui Jonathan Franzen, au fost doi dintre invitaţii care au luat cuvântul la aceste conferinţe. Au discutat, printre altele, despre ce implică procesul publicării unei cărţi, relevând faptul că primesc între 100 şi 200 de cereri pe zi de la autori care caută să fie reprezentaţi de un agent literar. Acest val de cereri e numit în limbajul colocvial „set de manuscrise”. Precum majoritatea agenţilor literari de succes, adesea trec în revistă superficial cererile şi se concentrează mai mult asupra textelor care vin din partea unor autori de care au mai auzit, sau asupra celor care sunt recomandaţi de autori de succes cu care au mai lucrat. Rareori găsesc în acel set de manuscrise un autor necunoscut sau nerecomandat pe care doresc să îl promoveze, şi chiar şi în acele cazuri e vorba în mare parte de studenţi cu bună reputaţie din cadrul programelor de masterat sau care au mai colaborat cu reviste de recenzii literare importante. Citește mai departe.

Claudia Moscovici

Traducere din engleză de Nicoleta Diaconeasa

Paolo Veronese, Sfânta Caterina din Alexandria în închisoare

Amnarul şi amarul gânditorului perpetuu

Două concepte care au definit şi vor determina de-a lungul timpului starea de fapt a omului perpetuu, a literatului şi a ideilor, a profanului şi a termenilor, se vor distinge în acest studiu ca fascicule unduitoare ale unor energii matriciale. Două elemente cu totul diferite, care au strălucit, unul prin lumină, celălalt prin înţelepciune, au susţinut perpetuu două popoare, român şi italian, înrudite prin limbă şi fapte. Singure, fără interpuşi, aceste două constituente ale existenţei în istorie a omenescului au fasciculat fiinţare ca nefiindă în timp. Ambele au adus un plus luminii, reflectând în timp inteligenţa. Raţiunea fiind ea însăşi lumină din întuneric, iradiantă şi perturbantă a fasciculelor în dispersie. Paronimia lor a deschis drumul spre iniţierea omului, a cărui fiinţă zăcuse în timpul istoric şi a făcut să le putem întâlni în Universul sacru al vieţii: „Semantic vorbind – spune Gilbert Durand – se poate spune că nu există lumină fără întuneric, în timp ce contrariul nu e valabil, noaptea având o existenţă simbolică autonomă. Regimul diurn al imaginii se defineşte aşadar la modul general ca regim al antitezei.” Imaginarul s-a născut din întuneric, dar el nu a putut fi văzut acolo, pentru a-l înălţa spre lumină, decât de cel iniţiat în ale imaginaţiei şi care a dat valoare umbrelor petrecătoare de nevoi sumbre, tainice şi devoratoare de idei. Întunericul nu face decât să înspăimânte profanul şi să-l facă să îngenuncheze neluminii, pentru că purul şi umbra sunt doar două componente care definesc existenţa imaginaţiei literatului, poet sau prozator, în drumul pe care îl parcurge definindu-şi arta: „În peisajul orbitor, / cu privirile goale căutam pista / şi orizontul ca să străpungem furtuna. / Eram copleşiţi de viziuni fantastice / şi de teama de necunoscut.” (Maurizio Cucchi, poet italian contemporan, în Ultima călătorie a lui Glenn – fragmente).

Revenind la titlul eseului, întreb: ce sunt acele două elemente şi de ce în al doilea cuvânt, timpul folosirii termenilor a făcut să fie eludată o singură consoană, care, în fapt, este simbolul energiei electrice în fizică? Care dintre ele a fost primul rostit, amnarul, sacra unealtă a scânteii şi aprinderii focului, sau amarul, starea funebră a simţurilor şi a inimii deznădăjduite? Litera n a dispărut sau a apărut schimbând sensul unui cuvânt mitic, pe care mintea l-a săgetat spre matricea originală a sufletului? O energie a străfulgerat cugetarea şi s-a adăugat unui termen ce în veacuri avea să denumească obiectul dătător de schimbări, în civilizaţia profundă şi încă nepătrunsă a omului. O candelă uriaşă s-a aprins în faţa celui căzut cu faţa la pământ şi l-a ajutat să vadă pe cel care i-a produs amarul: „Uneori mi se pare că văd totul şi înţeleg / că adevărul e ceea ce se face făcând. / Dar cine mă asigură că asta-i de-ajuns?” (Antonio Riccardi, Argonaut cu sirenă). În versurile poetului italian contemporan Antonio Riccardi, contrapunerea celor două lumi e netă şi nu se constată nicio posibilitate de conciliere, lumea rurală reprezentând amarul, iar cea industrială amnarul şi, în comun, doar dificultăţile existenţei, diferite tocmai prin faptul că fabrica a dezrădăcinat individul din acea condiţie de viaţă naturală care, în ciuda vicisitudinilor, îi conferea, totuşi, sens, unitate şi armonie, luminându-l spre un ton al viciilor burgheze. Citește mai departe.

Ștefan Lucian Mureşanu

Pastila de umor. Din folclorul universitar

Continuăm, printr-o nouă anecdotă, această rubrică menită să îi amuze și să-i destindă pe cititorii noștri. Cu speranța că nu vom cădea în frivol și că textele de aici vor fi receptate doar ca ceea ce sunt – anecdotică, „folclor universitar / cultural” – așteptăm sugestii și… istorioare de acest gen, la adresa revistei: info@orizonturiculturale.ro.

Într-o pauză mare, la cafea, la bufetul Universității, unul din profesorii îndrăgiți de studenții de la Litere de la începutul anilor ’90, Corneliu Nistor, povestea cum a trăit prima sa călătorie în Occident, la Viena, pe vremea când era doar un tânăr asistent:

Se întâmpla undeva pe la mijlocul anilor ’60, în epoca „cvasi-dezghețului” politic de atunci. Îl însoțea pe reputatul estetician și comparatist prof. dr. Victor Iancu, personalitate cunoscută și apreciată de confrații din Europa democratică.

Într-o seară, sunt ei invitați în casa unui mare profesor vienez. „Mă așteptam, îngrozit, ca de după fiecare draperie grea de pluș să apară vreun dușman al comunismului”, își amintea povestitorul nostru, cu mult umor, de atmosfera barocă a locuinței în care erau oaspeți, asociată cu „decadentismul burghez” de care auzise, de atâtea ori, la cursurile de socialism științific. Această deosebită cinste de care se bucurau se datora, evident, legăturilor personale pe care profesorul V. Iancu le avea, pe care le păstrase și le cultivase cu mediul academic din străinătate.

Profesorul era perceput, de către tânărul său asistent, un om deja în vârstă, care se îndrepta către frumoasa perioadă a pensiei. C. Nistor se întreba, candid, oare când avusese timp să-l cunoască maestrul său pe profesorul austriac? Și, mai mult, oare ce vârstă o fi având marele comparatist austriac însuși? Și tocmai atunci îl aude pe amfitrionul lor, care depăna amintiri cu V. Iancu, adresându-i acestuia o întrebare nostalgică:

Îți mai amintești, Victore, de vremurile în care erai de-o șchioapă și eu te țineam pe genunchi…? Citește mai departe.

Sorin Vintilă

„Odă limbii italiene”. Versuri de Filippo Salvatore

Sub titlul Odă limbii italiene, publicăm un grupaj de versuri semnate de Filippo Salvatore, poet, eseist şi profesor de Italienistică la Concordia University din Montreal, care studiază de câteva decenii evoluţia culturii şi literaturii italo-canadiene. Poemul Odă limbii italiene dă mărturie despre compozita realitate istorică şi socială pe care italiana, ca limbă, o exprimă în zilele noastre, în vreme ce Fratelli d’Italia (care evocă imnul naţional al Italiei) a fost ales de către sediul central al Societăţii Dante Alighieri din Roma ca exemplu sugestiv de poezie multiculturală. Originalul versurilor propuse poate fi citit în ediţia italiană a acestui număr, la pagina accesibilă aici.

Odă limbii italiene

I.

Limbă a Italiei, eşti glas al unor

multiple identităţi, reţea de riduri prin timp,

cicatrice de răni ale atâtor vieţi.

II.

Ecou de stropi pe scolii eşti,

de valuri de maree ce urcă

şi se retrage pe pietre şlefuite

sau pe nisipul gălbui din insule

şi de coaste ale unei lungi peninsule.

III.

Eşti foşnet de vânt blând, de crivăţ, de mistral

prin hăurile, crestele şi râpele

din Carso, din Dolomiţi şi din Monviso,

din Etna, Stromboli şi Vezuviu,

din Sila, din Gennargentu şi din Gargano,

din Matese, din Majella şi Gran Sasso.

IV.

Eşti grai, rimă, melopee,

la curtea împăratului Federico,

cicălit de negustori care calculează

taxe şi interese pe Ponte Vecchio

la şipotul râului Arno.

Cântec de paradis eşti, urlet de iad,

cânt încrâncenat, ferecat în conjuraţii

vis de îndrăgostiţi şi chin de înfrânţi.

Eşti acel ʻmă doare-n cotʼ al cămăşii negre

blestem al celui ce de viu fu ars

pentru erezie în cetatea papilor,

al celui ce-a plătit strangulat în Piazza Mercato

iluzia cuvântului libertate,

şi-a murit ieşind din tranşee acel Asiago

ori pe ţărmul lui Piave în floarea vârstei.

Citește mai departe

Traducere de George Popescu şi Nicoleta Călina

Arno, Florența

Rodica Draghincescu, cu faţa la obiectivul nedefinitului

„Nu scriu pentru a viza ţinta

ci mai degrabă pentru a străpunge

mecanica diafragmei sale…”

Este de netăgăduit că Rodica Draghincescu rămâne în permanenţă cu faţa la obiectivul nedefinitului, al neîmplinitului, al spaţiului dintre doi, sau mai precis al neurmăririi. Însă de aici nu trebuie să deducem că ne confruntăm cu o poezie nihilistă. În nici un caz! Ci, pur şi simplu, cu o stare de luciditate existenţială. Poezia sa conţine toate aceste vibraţii matriciale, toate aceste unde amniotice amestecate cu contracţiile unui pântec feminin, un fel de stare de graţie de nedescris pe care numai femeia poate s-o cunoască şi s-o înţeleagă.

În afara textului nota rezonează deja, ea dă imediat culoarea compoziţiei prin vocea unui mare reformator şi gânditor mistic german al secolului al XIV-lea, Meister Eckhart, adevărat prinţ al purificării. Ra(ts)? A pretinde că pătrunzi această operă din prima încercare nu este lucru atât de evident, căci gândirea se vrea misterioasă, ermetică, trebuie să găsim cheia potrivită. Rodica Draghincescu ar putea vedea în poezie un dans ritual, un sacrificiu, o cale conducând către o posibilă reîntoarcere la copilărie? Trebuie oare să întâlneşti un mort pe drumul tău pentru a lua cunoştinţă de realităţile prezente şi să-ţi regăseşti ţara din memorie sau metafizică? Întrebarea rămâne în suspensie.

Rodica Draghincescu se joacă (joc) de-a dedublarea cuvintelor, de-a alternanţa, ea riscă acolo cap sau pajură. Poezia este spaţiul său cu suflet nomad, ţinut bicefal, chiar tricefal sau himeric. Verbul ei se vrea implacabilă constatare, el poartă uneori resturi de înfrângeri, revelaţii de eşecuri, adesea Rodica Draghincesu exhumează eternele întrebări despre originea fiinţei, despre semnificaţia existenţei. Există uneori reverberaţii de sfârşit de timp, un soi de premize apocaliptice unde bate un vânt de nisip cald şi de miraje.

Scrisul ei este o constantă personală şi se desfăşoară în ritmul ei, construindu-şi propria metrică.. Ne întâlnim acolo cu căderi, rupturi, sincope… Cuvintele ne izbesc conştiinţa, ne restituie cu faţa la evidenţele vieţii, a căror finalitate ne scapă, ceea ce pare preferabil.

„… / … cine face primul său ou

Murind…/…”

Poezie lucidă, fără concesii, unde culegem în acelaşi timp din vers în vers frumoase paruri imaginare.

„Spuma poemului se sparge calin :… /…”

„Fumul este nebunia focului”.

Giuseppe Arcimboldo, Focul, 1566

Ca şi „supa înstelată”, poezia are fără îndoială daruri terapeutice. „Acolo unde poezia vindecă”.

Suntem în miezul turbulenţelor, al interferenţelor, al efectelor contrarii ale vieţii şi ale destinului său.

Expresia Rodicăi Draghincescu ne mai conduce şi la definiţia nimicului, a neantului, nada, pentru a prelua o vocabulă a Sfântului Ioan al Crucii, într-un cuvânt al deriziunii, al iluziei, al artei „piele de p…”! „Aici este nicăieri, ultima destinaţie”.

Suntem înecaţi în jocurile de cuvinte, jocurile de spirit, în „Nu(eu)joc”. Prin această formă de deriziune recurentă este foarte posibil ca Rodica Draghincescu să umple căsuţa goală a poeziei şi să adreseze întrebarea deschis în faţa acestei absenţe:

„Ce poezie să scrii pentru lipsa de poezie”.

„Eu proclam «taci din gură» al poemului”.

Citește mai departe.

Michel Bénard

Traducere de Manolita Dragomir-Filimonescu

Prezentare de Pușa Roth

Calendar: John Milton

Născut la Londra, pe Bread Street, John Milton (9 decembrie 1608–8 noiembrie 1674) şi-a făcut studiile la St. Paul’s School şi Christ’s College, Cambridge. Dorea să devină preot, fiind un tânăr cu puternice convingeri teologice. A renunţat însă, dovedindu-se un adversar al dogmatismului bisericii engleze, al monarhiei, al tuturor formelor de îngrădire a libertăţilor cetăţeneşti, ceea ce i-a atras renumele de „poet-cetăţean”. În perioada petrecută la Cambridge, a început să scrie poezie în latină, italiană şi engleză. Oda În dimineaţa naşterii lui Isus Cristos (On the Morning of Christ’s Nativity) este o scriere de tinereţe, datând din 1629 și publicată în 1645 în ediția de Poeme.

Epitaful Lui Shakespeare (On Shakespear[e]) este primul poem publicat de John Milton, în 1630, la 14 ani de la moartea lui Shakespeare, retipărit fără semnătură în 1632, în a doua ediție a operelor complete ale lui Shakespeare, Second infolio: „Îi vom slăvi lui Shakespeare osul sfânt, / Clădindu-i vraf de pietre pe mormânt? / Sau cere-se ca moaştele-i să stea / Sub piramida care-mpunge-n stea? / Moştenitor al faimei, te îmbie / Asemenea plăpândă mărturie? / Mirarea şi uimirea-ne nu-s oare / Statuia ta mereu dăinuitoare? / În ciuda artei cea cu trudnic pas / Curg stihurile tale, şi popas / În inimi face delficul tău vers / Din cartea ta cu slova de neşters. / Lăsându-ne de fantezie goi, / Ne faci de marmur’ stane tu pe noi; / Şi-astfèl, atât ţi-e cripta de măreaţă, / Încât şi regi o ar plăti cu-o viaţă.” (Traducere de Tudor Dorin).

Se pare că maturizarea sa literară a venit destul de târziu, Milton visând însă de la tinereţe la reînvierea epopeii clasice, ceea ce va reuşi să realizeze târziu, în ultima parte a vieţii, prin Paradisul pierdut, cel mai mare poem epic englez, capodoperă a literaturii universale.

Odele, elegiile, sonetele de tinereţe sunt de factură renascentistă, influenţate mai mult de literatura italiană, decât de tradiţia engleză: Voiosul (L’Allegro), Meditativul (Il penseroso, 1632). Talentul său puternic şi mai ales erudiţia (a fost unul dintre cei mai cultivaţi poeţi englezi ai epocii, având vaste cunoştinţe filosofice, teologice, literare, ştiind latină, greacă, ebraică, franceză, italiană, spaniolă) au atras atenţia încă de la început, poeme ca Lycidas (elegie la moartea prietenului său, poetul Edward King, în 1637) şi Comus (mască în gustul vremii, 1634) fiind şi astăzi rezistente. În 1638 pleacă în Italia, unde rămâne un an. Întors în Anglia, devine un adept al cauzei puritane. Începe să scrie pamflete şi lucrări cu caracter social şi politic, fiind pentru ani buni unul dintre cei mai citiţi autori: Doctrina şi instituţia divorţului (1643), care avea la bază propria sa experienţă conjugală nefericită, Areopagitica, în care era de-a dreptul revoluţionar, susţinând libertatea presei, Despre reformă în Anglia (1641), Motivul pornirii guvernului bisericii împotriva prelaţilor (1642), Împuternicirile regelui şi ale magistraţilor (1649), în care sprijinea cauza independenţilor care îl întemniţaseră pe regele Carol în timpul revoluţiei puritane. Acest pamflet i-a asigurat lui Milton poziţia de secretar pentru afaceri externe în guvernul lui Oliver Cromwell, căruia i-a rămas fidel, continuând să îl apere prin scrieri ca: Prima apărare a poporului englez (1651), A doua apărare a poporului englez (1654), Apărarea sinelui (1655).

În ultima parte a vieţii a orbit, intrând în dizgraţie după Restaurare, în timpul lui Carol al II-lea. Din această perioadă datează marele poem Paradisul pierdut, publicat sub într-o primă ediţie în 1667, în 10 cărţi, semnat J. M. În ediția următoare, din 1674, poemul este reorganizat în 12 cânturi. Paradisul regăsit (1671), urmarea primului, este net inferior. Samson Agonistes (1671) este o dramă poetică pe modelul tragediei clasice greceşti, dar cu subiect biblic.

John Milton este autorul a 18 sonete în limba engleză şi 5 în italiană, acestea din urmă în stilul lui Petrarca. Deşi nu se poate vorbi de originalitate în această privinţă, fapt puţin important în epocă, ele se înscriu printre cele mai frumoase sonete din istoria speciei. Sonetul XIX este într-adevăr tulburător: „Când cuget cum pierdui lumina mea, / Spre jumătatea vieţii, şi că-n mine / Unicul meu talent ce viu mă ţine / Stă sterp, măcar că duhul mi s-ar vrea // Părintelui meu slugă, şi să dea / Măsura-mi dreaptă-n slove nehaine, / Mă-ntreb nătâng: înfăptuiri senine / Ceri, Doamne, de la orbi? Răbdarea, ea, // Ăst murmur curmă, răspunzând îndată: / De-ofranda noastră cerul lipsă n-are, / În blându-i jug calci calea cea mai dreaptă. // La ordinu-i regesc, umana gloată / Dă-ntr-una ghes pe ţarini şi pe mare; / Iar servi îi sunt şi cei ce doar aşteaptă.” (Traducere de Tudor Dorin).

Scris în versuri albe, Paradisul pierdut, unica epopee izbutită din literatura engleză, este un amplu poem alegoric compus în perioada 1658–1663, în bună parte dictat (în 1652, Milton îşi pierduse complet vederea, probabil din cauza unui glaucom.) Tema generală, de inspiraţie biblică, ar fi acea a izgonirii din Paradis, combinată cu motivul îngerului căzut, Lucifer, cum am spune noi astăzi, prelucrate însă metaforic şi alegoric într-un limbaj care nu mai are nici o legătură cu textul Scripturilor.

„Doar o privire grăbită nu desluşeşte în amplul epos al «gonirii din paradis» decât o versificare monumentală a textului Scripturilor; nu se poate ignora împrejurarea (şi nici un comentator nu o mai omite) că Milton a creat această operă în anii când monarhia se întorcea în Anglia, «izbândă a filistenilor care prihănesc sfinţenia» republicii. Umbra acestui dezastru cade, întunecată, asupra ultimelor cânturi ale eposului.

Vreme de două secole, Paradisul pierdut a avut, pentru cultura engleză dominată de dogma protestantă, o autoritate aproape nelimitată: imaginea lumii proiectată de el era însuşită fără rezerve şi chiar cei care nu credeau în legenda izgonirii din paradis, o înţelegeau ca pe o figurare a unei catastrofe primordiale, astfel încât cânturile poemei miltoniene erau interpretate ca reprezentări ale «primelor vârste ale umanităţii».” (Dan Grigorescu).

Reproduc un fragment din Cântul al VI-lea, descrierea luptei îngerilor cu oştile răzvrătiţilor: „Şi iată, se dezlănţui furia / Ca o furtună, cu un huiet care / Nicicând în Cer nu se mai auzise; / Scrâşniră armele, lovind armuri, / Într-o oribilă nearmonie; / Crunt scârţâiră carele turbate, / Din roţile de bronz; şi durăt groaznic / Iscă-ncleştarea; peste capul nostru / Zburau săgeţi de foc ţiuitoare, / În bolţi de foc imense peste oşti. / Nimicitor, sub bolta cea încinsă, / Şi fără frâu se slobozi asaltul, / De zgudui cu larma-i mare Cerul; / O, de-ar fi fost pe lume-atunci Pământul, / S-ar fi cutremurat până-n adâncuri! / Ne poate fi mirare, oare, faptul, / Atunci când mii şi mii de mii de îngeri / Se războiau de o parte şi de alta? / Când cel mai slab putea să-şi strige sprijin / A elementelor putere? Când / Sugeau din toate ţărmurile vlagă? / O, ce putere-ar fi avut aceşti / Potrivnici fără număr să adape / Războiul veşnic însetat de vieţi, / Sălaşul lor cu ură tulburându-l, / Chiar nimicindu-l, poate, dacă Tatăl / Atotputernic nu-i ţinea în frâu / Cu mâna lui ce cârmuieşte Cerul! / Părea, prin număr, orice legiune / O oaste câtă frunză, câtă iarbă, / Precum şi orice mână înarmată / Prin forţa-i egala o legiune. / Părea, în luptă, fiece războinic / Un cap de oaste – orice cap de oaste / Părând că-i un războinic oarecare; / Ştiau când să asalte, când să-ntoarne / Tăria luptei, când să-nchidă şi / Când să deschidă flancurile strânse / Ale războiului spăimântător! / Nici gând de fugă ori de dat napoi / Şi nici un fapt care să-nsemne teamă, / Căci fiecare-şi era sieşi sprijin, / De parcă numai, numai braţul lui / Îi hotăra, atunci, izbânzii sorţii! / Plinitu-s-au eterne prin renume / Isprăvi – căci felurită, uriaşă / Această luptă se desfăşura, / Ba pe-ntărită vatră, ba luându-şi / Avântul pe-o puternică aripă, / Cumplit învolburând întreg văzduhul, / Schimbându-l într-un crâncen foc războinic. / Lung timp rămaseră în cumpănire / Ai bătăliei sorţi – atâta cât / Satan, ce o putere fără seamăn / De-a lungul cruntei zile dovedise, / Dar neaflându-şi vreun egal prin arme, / Oricât zburase el din rând în rând / Prin valma serafimilor răzbiţi – / Atâta cât nu nimeri în locul / În care sabia lui Mihail / Cosea, dintr-o pălire, escadroane.” (Traducere de Aurel Covaci).

Costin Tuchilă