Festivalul Filmului European la Centrul Ceh din București

festivalul filmului european

În cadrul celei de-a 20-a ediții a Festivalului Filmului European (București, 5–15 mai 2016), Centrul Ceh din București găzduiește șapte proiecții de filme.

Sâmbătă, 7 mai, ora 20.00:

Hamlet / Margaret Williams, Sarah Frankcom / Marea Britanie, 2015 / 108’
Tânărul prinț al Danemarcei se întoarce la curte, de la studii şi descoperă nu doar că tatăl său a murit, ci şi că mama sa, Gertrude, s-a recăsătorit cu fratele acestuia, Claudius, unchiul lui Hamlet, care acum a ajuns rege. Când fantoma tatălui său îl vizitează pe zidurile castelului, cerându-i să-i răzbune moartea, Hamlet declanșează o serie de evenimente care conduc spre un deznodământ tragic. Continuă lectura „Festivalul Filmului European la Centrul Ceh din București”

Ziua Îndrăgostiților

calendarÎn multe țări, 14 februarie (Valentine’s Day, Le Jour de Saint-Valentin, Día de San Valentín etc.) marchează celebrarea iubirii, prilej pentru a schimba cuvinte dulci și pentru a proba prin cadouri sentimentul de dragoste. În general se consideră tradafirii roșii ca simbol al pasiunii, asociați, într-o simbologie tradițională, cu rădăcini mitologice, cu imaginea lui Cupidon, zeul roman al dragostei, dar și cu o întreagă iconografie sugestivă, diferind de la o epocă la alta. În raport cu simbolistica bogată a zilei Sfântului Valentin, tradiția trimiterii de felicitări ilustrate, bilețele de dragoste, cărți etc. nu este însă foarte veche, ea luând amploare (până la formele „universale”, de larg consum, de astăzi) începând din secolul al XIX-lea. Continuă lectura „Ziua Îndrăgostiților”

Semicentenar George Vraca

george vraca in richard III shakespeare semicentenar george vraca

Se împlinesc astăzi, 17 aprilie 2014, 50 de ani de la moartea lui George Vraca, actor emblematic al teatrului românesc, pe care l-a servit strălucit timp de mai bine de patru decenii, începând din anii ’20 până în ultima sa clipă de viață.

Destinul a vrut ca ultimul său rol să fie unul shakespearian, Richard al III-lea în spectacolul Teatrului „Nottara” din București, montat de Ion Șahighian. Premiera avusese loc la începutul anului 1964, în 8 ianuarie, cu o distribuție în care îi mai găsim pe Ludovic Antal, Nelly Cutava, Paul Nadolski, Cristea Avram, Sandu Sticlaru, Șerban Cantacuzino, Grigore Gonța. Vraca a apărut în 14 reprezentații cu Richard al III-lea până în seara de 20 februarie 1964, care avea să fie ultimul său spectacol… După propria mărturisire făcută la Radio în 1963, jucase în perioada interbelică 13 roluri shakespeariene, al treisprezecelea fiind Hamlet din stagiunea 1941–1942, în celebra „bătălie a celor trei Hamleți” de la Teatrul Național din București, după ce strălucise în Romeo, alături de Aura Buzescu și mai jucase în Regele Lear, Macbeth, Nevestele vesele din Windsor, Cum vă place?, Neguțătorul din Veneția, Visul unei nopți de vară, Troilus și Cresida ș.a. Richard al III-lea era prin urmare al paisprezecelea rol shakespearian în cele 14 spectacole care i-au fost date să le joace.

george vraca teatrul national bucuresti 1941 batalia celor trei hamleti

logo revista teatrala radioConsecventă programului de a readuce în paginile sale figuri de mari actori din istoria mai veche și mai nouă a teatrului românesc, Revista Teatrală Radio va publica peste câteva momente un amplu portret monografic George Vraca, la rubrica Remember realizată de Annie Muscă.

Costin Tuchilă

Simpozion omagial „Centenar Ion Dumitrescu (1913–1996)”

ion dumitrescu

eveniment liber sa spunJoi, 20 şi vineri, 21 iunie 2013, începând cu ora 10.00, în Amfiteatrul „I. H. Rădulescu” al Bibliotecii Academiei Române (Calea Victoriei nr. 125, București), va avea loc Simpozionul omagial „Centenar Ion Dumitrescu (1913–1996)”, organizat de Secţia de arte, arhitectură şi audiovizual a Academiei.

Participă personalităţi ale vieţii culturale din ţară şi străinătate: acad. Răzvan Theodorescu, acad. Mircea Petrescu, prof. univ. dr. Octavian Lazăr Cosma, membru corespondent al Academiei Române, dr. Vasile Tomescu, prof. univ. dr. Viorel Cosma, prof. univ. dr. Grigore Constantinescu, scriitorul Ion Brad, compozitorul Șerban Nichifor, dirijorul Mihail Ștefănescu, director al Filarmonicii „Ion Dumitrescu” din Râmnicu Vâlcea, muzicologul dr. Ruth Ben-Zwi (Israel), prof. univ. dr. Pavel Țugui, compozitorul și dirijorul Sabin Pautza (SUA), compozitorul Doru Popovici, compozitorul Theodor Grigoriu, prof. univ. dr. Titus Vîjeu, muzicologul Florian Lungu, prof. dr. Al. I. Bădulescu, director onorific al Muzeului Memorial „Paul Constantinescu” din Ploiești, compozitoarea Carmen Petra Basacopol, dirijorul și profesorul Octav Calleya (Spania), Augustina Sanda Constantinescu, director al Bibliotecii Județene „Antim Ivireanul” din Râmnicu Vâlcea, prof. univ. dr. Alexandru Leahu, scriitorul Costin Tuchilă, scriitoarea Pușa Roth, muzicologul dr. Sanda Hârlav Maistorovici, prof. univ. dr. Vasile Vasile, scriitorul Valeriu Râpeanu, muzicologul dr. Laura Manolache, prof. univ. dr. Gabriela Munteanu, prof. univ. dr. Lavinia Tomulescu-Coman, conf. univ. dr. Iulia Cibișescu-Duran, compozitoare, muzicolog dr. Ozana Kalmuski-Zarea, director adjunct al Filarmonicii „Mihail Jora” din Bacău, prof. dr. Gheorghe Deaconu, director al Editurii Meșterul Manole din Râmnicu Vâlcea, prof. univ. dr. Mihai Cosma, muzicologul Mircea Ștefănescu, muzicologul Petre Codreanu, lect. univ. dr. Camelia Pavlenco, soprană și pianistă, preotul prof. dr. Marin Velea, muzicologul dr. Vasile Donose. Moderator: dr. Ilinca Dumitrescu.

Nobleţea morală, umanismul cu ample reverberaţii în viaţa publică şi o veşnică tinereţe spirituală l-au caracterizat pe Ion Dumitrescu, de la nașterea căruia s-au împlinit recent 100 de ani. Născut în 20 mai 1913, la Oteşani, Vâlcea, mort în dimineaţa zilei de vineri 6 septembrie 1996, la ora 7.30, la Bucureşti, Ion Dumitrescu, fostul student al Academiei de Muzică din Bucureşti, unde i-a avut ca dascăli pe Mihail Jora, Dimitrie Cuclin, Ionel Perlea, Alfonso Castaldi, Constantin Brăiloiu, George Breazul, devenea în scurt timp profesor de armonie, contrapunct şi compoziţie în cadrul Conservatorului „Ciprian Porumbescu”. Membru corespondent al prestigioasei Académie des Beaux-Arts de l’Institut de France şi al aniversare ion dumitrescuAcademiei Tiberine din Roma, Ion Dumitrescu, artist de vastă cultură şi rigoare clasică, a condus o lungă perioadă obştea muzicală românească. Lui i se datorează organizarea şi susţinerea personalităţii Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România într-o perioadă aspră, acţiunea sa practică, răsfrântă în viaţa publică timp de un sfert de veac (a fost secretar, apoi preşedinte al Uniunii între 1954 şi 1977), având o influenţă hotărâtoare. Ion Dumitrescu a construit cu migală și abilitate Uniunea Compozitorilor din România, într-o formă ideală pentru vremea respectivă și apărând demnitatea și independența estetică a muzicienilor. Destul, poate, să amintesc contribuţia sa la elaborarea şi aplicarea Legii drepturilor de autor în domeniul muzical, structura cuprinzătoare şi elastică a uniunii de creaţie, cu specificul ei distinct, înfiinţarea Editurii Muzicale, care a avut, un timp, tipografie proprie – lucru deloc neglijabil, având în vedere particularităţile tipăriturii muzicale. Şi multe altele, pe care care cei ce au beneficiat de generoasa sa îndrumare le-ar putea readuce în discuţie. În 3 februarie 1977, Ion Dumitrescu era înlăturat brutal de la conducerea Uniunii, din ordinul lui Ceaușescu, tocmai pentru independența sa, iar reparaţia morală care i s-ar fi cuvenit după 1990, nu s-a produs…

Ion Dumitrescu, care absolvise Seminarul teologic din Râmnicu Vâlcea, apoi intrase la Conservator, nu s-a dezis niciodată de formația sa, a refuzat să devină membru PCR, l-a înfruntat pe Ceaușescu, care i-a cerut imperativ să intre în partid, spunându-i că nu poate face asta, tocmai pentru are formație teologică și e credincios. A rezistat până în acea zi de martie 1977, când a fost dat afară în urma unei ședințe cu final previzibil.

Cu Ion Dumitrescu se încheie o epocă. Ilustrul reprezentant al celei de-a doua generaţii postenesciene a străbătut creator deceniile de mijloc şi din a doua parte a veacului, lăsând o operă muzicală mai mult decât elocventă, în care se regăsesc cu certitudine câteva capodopere. A scris muzică simfonică, de cameră (un Cvartet de coarde, pagină reprezentativă a genului, Sonata pentru pian, două piese, Ursul şi Căpriţa pentru acelaşi instrument etc.), muzică vocală, de scenă (între altele, pentru Hamlet, Regele Lear, Macbeth, Madame Sans-Gêne, Pălăria florentină, Mincinosul, Iphigenia la Delphi, Castiliana, un-clasic-modern-ion-dumitrescu-editie-de-costin-tuchila-si-pusa-rothLucreţia Borgia, Vlaicu-Vodă, Avram Iancu, Madame Bovary, Mira, Astă-seară se joacă fără piesă, Maria Stuart, Apus de soare, Corsarul, Nevestele vesele din Windsor, Horaţiu, D’ale carnavalului, Din jale se întrupează Electra, Don Carlos, Mascarada, legate de activitatea dirijorală şi de compozitor la Teatrul Naţional din Bucureşti, 1941–1947), de film, aranjamente de folclor, muzică de balet. În privinţa muzicii de scenă a lui Ion Dumitrescu, de o mare bogăţie, după cum rezultă din cronicile vremii, însemnând o experienţă deosebită de orchestrator şi, în plus, un exerciţiu de viteză componistică, ea a avut un destin tragic: toate partiturile, care nu aveau cópii, au ars la bombardamentul din 24 august 1944, care a distrus clădirea teatrului, aflată lângă Palatul Telefoanelor.

Structural, Ion Dumitrescu este un simfonist: el construieşte pe spaţii ample, fără însă ca dramaturgia muzicală să fie ostentativă. Echilibrul desăvârşit, forma impecabilă, bogăţia tematică şi măiestria, egală în fragmentul monumental ca şi în cel liric ori umoristic, frazele „decupate” cu limpezime, principii armonice stabile, în ciuda unui colorit uneori surprinzător, aşa cum statornice şi expresive rămân şi cele de tratare a orchestrei – toate provin dintr-o concepţie clasicistă. Acestei estetici i se supune un fond viguros, de sorginte folclorică. Primele impresii sunt de vitalitate şi robusteţe, un suflu de prospeţime şi dezinvoltură impunându-se în fiecare lucrare. Nu a compus multă muzică simfonică, dar majoritatea opusurilor de gen, trei suite pentru orchestră, o simfonie, o simfoniettă, Preludiul simfonic, Suita „Muntele Retezat”, Concertul pentru orchestră de coarde, sunt partituri de referinţă.

Costin Tuchilă

Vezi și: Portret în amurg.

„Teatrul la țară” de I. L. Caragiale

Pentru a înțelege micul articol semnat I. L. C. (I. L. Caragiale) și apărut în „Moftul român”, seria a doua, nr. 6, 6 mai 1901, e necesar să reamintim împrejurările în care l-a scris autorul. În primăvara anului 1901, administratorul Domeniilor Coroanei, I. Kalinderu, lansa inițiativa înființării unor teatre la sate, inițiativă cu larg ecou în presa vremii. Circulara emisă de Kalinderu conținea instrucțiuni destinate agenților săi. Inițiativa fusese comentată favorabil, dar și ironizată. Procedeul ales de Caragiale pentru a stârni râsul este cel consacrat: comicul numelor proprii, folosit cu virtuozitate și în comediile O scrisoare pierdută și D’ale carnavalului. Pe Portalul „Centenar Caragiale”: comentariul integral, „Teatrul la țară” de I. L. Caragiale, textul în format pdf și fișier audio cu interpretarea actorului Dan Condurache.

Costin Tuchilă

Literary Allusions in „Finnegans Wake”, al unsprezelea volum din Lexicografia Joyce

Contemporary Literature Press, sub auspiciile Universității din București, în colaborare cu British Council și Institutul Cultural Român anunță publicarea volumului Joyce Lexicography. Volume Eleven. Literary Allusions in Finnegans Wake de C. George Săndulescu.

Not „What” but „Why”

Cel de-al unsprezecelea volum din Seria Lexicografia Joyce pune accentul pe literatură mai degrabă decât pe limbile străine, și este editat în continuare de C. G. Săndulescu. Cartea de față este construită în memoria scriitorului englez Anthony Burgess, ale cărui romane reflectă mai toate o puternică influență a lui Joyce. Sunt incluse un rezumat al cărții Finnegans Wake precum și un eseu, ambele scrise de Burgess.

Spre deosebire de volumele anterioare, așadar, aici regăsim opere literare, fie că este vorba de titlul lor, de numele autorului ori al personajelor, sau de aluzii la textul propriu-zis. Shakespeare ocupă un loc extrem de însemnat: un scurt citat din Hamlet se repetă de 46 de ori în cele 628 de pagini câte are Finnegans Wake.

Trimiterile lui Joyce sunt în fond simple, însă ele acoperă nu numai toată literatura engleză, inclusiv cea irlandeză, ci și un mare număr de autori europeni și americani. Ne aflăm în plină junglă literară, dar nu încercăm să lămurim ce înseamnă un lucru sau altul — căutăm în primul rând să punem în lumină motivul pentru care romancierul Joyce recurge la o manieră atât de complicată de a scrie.

Pe lângă Shakespeare, întâlnim fragmente din textele preferate ale lui Joyce, de la Ibsen la Dante și Vico, de la Jonathan Swift la François Rabelais și Pușkin. Recomandăm cititorului să înceapă prin a studia Cuprinsul înainte de toate: este important să înțelegem cum se îmbină în acest volum Shakespeare cu Swift, cu Dante ori cu Rabelais! Grupările acestea în jurul unor autori trebuie să ne fie bine întipărite în minte înainte de a ne apuca să recitim Finnegans Wake în întregime. Shakespeare este important ca paradigmă; Swift este la fel de important și el; absolut toate paradigmele sunt importante.

Dacă reperați, dacă recunoașteți toți acești scriitori în cartea lui Joyce, îl veți înțelege pe Joyce cu siguranță!

Literary Allusions in Finnegans Wake de C. George Săndulescu se lansează oficial la data de luni, 23 iulie 2012, dar cartea poate fi consultată și descărcată din acest moment la adresa de internet: http://editura.mttlc.ro/sandulescu-literary-allusions.html

Editura pentru Literatură Contemporană vă invită să accesați website-ul  www.editura.mttlc.ro. Editura publică lucrări atât în limba engleză cât și în limba română. Pentru sugestii sau comentarii, vă rugăm să vă adresați Editurii,  lidia.vianu@g.unibuc.ro.

Lidia Vianu

Shakespeare la Bucureşti

Între 30 aprilie şi 2 mai, publicul bucureştean are şansa de a vedea Hamlet, Romeo şi Julieta şi Orô De Otelo, în viziunea a trei mari regizori contemporani.

Rusul Nikolay Kolyada este renumit pentru creaţiile sale provocatoare. Hamlet-ul său rătăceşte într-o lume primitivă, în care guvernează instinctele animalice. Un spectacol despre demonii lumii moderne, pe care regizorul împreună cu teatrul care îi poartă numele l-a prezentat pe toate scenele mari ale lumii.

Lituanianul Oskaras Koršunovas, unul dintre cei mai premiaţi regizori contemporani, revine la Bucureşti cu un spectacol despre care s-a vorbit mult. Romeo şi Julieta al său vorbeşte despre tradiţiile rigide care creează conflict, păstrând vie ura. „Acesta este un principiu aplicat tot mai des – pentru a întări o comunitate, căutăm duşmani în afara ei”, spune Koršunovas. „Doar iubirea ne poate arăta că în esenţă nu există conflict între clanuri”, adaugă el.

Orô De Otelo sub forma unui ceremonial dansat, în care povestea lui Shakespeare şi muzica operei lui Verdi se combină cu ritmurile afro-braziliene, este propunerea lui Eugenio Barba, regizor pentru care teatrul este expresia simbolică a unei comunităţi. Creator de şcoală teatrală, Barba va susţine împreună cu actorii săi şi o demonstraţie la Sala ArCuB, cu tema Text, Acţiune, Relaţii, deschisă publicului larg.

Teatrul Odeon – Sala Majestic, Teatrul Bulandra – Sala Liviu Ciulei şi Sala ArCuB vor fi gazdele ediţiei din acest an a Festivalului Internaţional Shakespeare la Bucureşti celebrând astfel un fragment din istoria teatrului contemporan – trei viziuni moderne ale pieselor Marelui Will, care ne pun faţă în faţă cu noi înşine.

„Ieri după Shakespeare sau Visul unui preşedinte” de Puşa Roth la Teatrul Național Radiofonic

Duminică 31 iulie 2011, la ora 20,30, la Radio România Cultural, Teatrul Naţional Radiofonic vă invită să ascultaţi spectacolul Ieri după Shakespeare sau Visul unui preşedinte de Puşa Roth, în regia lui Mircea Albulescu.

În distribuţie: Mircea Albulescu, Tamara Buciuceanu, Sanda Toma, Coca Bloos, Mihai Dinvale, Armand Calotă, Andrei Ţârdea, Vlad Leaua, Andrei Bălaşa. Redactor: Costin Tuchilă. Regia de montaj: Radu Verdeş. Regia de studio: Janina Dicu. Muzica originală şi regia muzicală: George Marcu. Interpretează: Daniela Marinache (ţambal), Ştefan Marinache (vioară). Regia tehnică: Mihnea Chelaru. Producător: Domnica Ţundrea. Înregistrare din anul 2007. Spectacolul va fi difuzat după emsiunea De la Catarina la Ofelia, din seria Clasicii dramaturgiei universale.

„Puşa Roth ne invită la un spectacol aproape total, în care manechine absurde, trăind fără obsesia morţii, stau faţă în faţă cu moartea eroului domnului Tolstoi, cu nebunia rusă şi cu emoţia religioasă în faţa adevărului – specifică Marelui Englez”, scria D. R. Popescu în prefaţa volumului de teatru al Puşei Roth, Roman de Bucureşti (Bucureşti, Editura Adam, 2005).

Șambelan la viezuri, prima sa piesă, montată mai întâi la Teatrul Naţional Radiofonic, apoi la Teatrul „Bacovia” din Bacău în 1999, aducea pe scenă personajele bizare ale lui Urmuz într-un captivant exerciţiu de imaginaţie, creând o lume paralelă cu cea reală şi reuşind performanţa de a transforma ciudatul univers din Pagini bizare într-o ficţiune dramatică foarte coerentă.

Ringhișpilul, pus în undă în 2002, era o satiră care pornea de la un fapt real petrecut într-o comună din Ardeal în anii comunismului.

A urmat, la Teatrul Naţional Radiofonic, Roman de București (2003), o comedie amară construită pe tema cuplului şi inspirată din realitatea cotidiană. Subtitlul ei, „comedie de moravuri la moment”, e într-o măsură explicit pentru intenţiile satirice ale Puşei Roth. Fina observaţie a societăţii contemporane, a comportamentelor, a clişeelor (inclusiv a celor lingvistice) este sprijinită de capacitatea autoarei de a crea tipuri vii prin situaţii, dar mai ales prin limbajul dramatic folosit cu virtuozitate.

Difuzată în premieră absolută în 29 aprilie 2007, Ieri după Shakespeare sau Visul unui președinte este la rândul ei o satiră care aduce în prim-plan un personaj exponenţial pentru psihologia şi moravurile contemporane. Între vis şi realitate, sau mai degrabă pradă unui coşmar, un preşedinte de concern amestecă reminiscenţe livreşti cu situaţii trăite zilnic, devenind când ridicol, când monstruos, într-o compoziţie dramatică admirabilă prin alternanţa de planuri şi construcţie – şi totodată şocantă prin neprevăzutul situaţiilor. Rămas târziu la serviciu, răsfoind o carte, Preşedintelui îi apar în faţa ochilor personaje din tragediile lui Shakespeare: Regele Lear, Kent, Bufonul, Hamlet, Marcellus, Horatio, Duhul. Situaţia insolită, aflată mereu la graniţa fragilă dintre halucinaţie şi realitate, dezvoltă intriga. Preşedintele, personaj contemporan în care se amestecă dorinţa de putere absolută şi suspiciunea faţă de subalterni, devenită la un moment dat paroxistică, este portretizat cu siguranţă atât prin monolog, procedeu folosit fără exces, cât şi prin dialog şi prin situaţiile de joc ciudate până la un punct, în care este pus:

PREŞEDINTELE: Păi, dragă rege, dumneata umbli cu măscăricii? (Aparte.) Cred că fetele lui au avut dreptate: e bun de legat. (Tare.) Şi de ce, mă rog, îl plimbi după dumneata? (Aparte.) Nu-i destul că el însuşi e caraghioşenia întruchipată? (Tare.) De ce?

LEAR: E aghiotantul meu. Ce faci, amice?

BUFONUL: «Aş face mai bine dacă ţi-aş pune boneta mea de nebun.» (Aparte.) Regele meu şi-a găsit unul pe măsură. Doamne, ce haine caraghioase are!

PREŞEDINTELE: Cum îndrăzneşte piticul ăsta să te facă nebun? Zici că eşti rege! Eu l-aş pedepsi pe loc: i-aş lua treizeci la sută din salariu şi i-aş interzice să mai vorbească în public trei luni. Şi dacă e duşmănos, cele trei luni pot deveni trei ani. În fond, eu semnez.

LEAR: Păi, el e gura adevărului şi mai ştie şi multe vorbe de duh. El mă înveseleşte. Dar să ştii că-i sincer.

PREŞEDINTELE: Nu mă îndoiesc. (Aparte.) Până la urmă ăsta are dreptate. (Râde.) Ai mei, bufonii mei – ce-mi place! – se linguşesc şi sunt gata să sară în tabăra vecină, la o adică. (Tare.) Rege, zici că bufonul spune adevărul? Adevărul lui sau al dumneavoastră? Nu vă enervează adevărul ăsta, spus aşa când îi vine ăstuia la gură?

BUFONUL: «Adevărul e un dulău credincios pe care-l dai în bice afară…»

LEAR: «Ia seama la bici, pungaşule!»

PREŞEDINTELE (mirat): Ce faci, domnule, vrei să-l baţi? Păi nu ţi-e frică de ăia cu drepturile omului? Aşa i-aş mai trânti pe unii din preajma mea, dar… ce să mai vorbim? Apropo, ce faci dumneata cu cei care fură? Cum îi pedepseşti să nu te acuze la rândul lor? Unii mai ştiu câte ceva, alţii au mai pus mâna pe nişte acte. Trădători sunt la tot pasul. Până şi cei apropiaţi, dacă nu au caracter, şi mulţi nu au, te trădează. De altfel, toată lumea, sau aproape toată lumea, fură.”

Mircea Albulescu, care interpretează extraordinar rolul Preşedintelui, a realizat totodată o inspirată montare radiofonică a piesei Puşei Roth, de la concepţia de ansamblu şi distribuţie la ritmul spectacolului şi expresivitatea fiecărui detaliu. Pentru a justifica amestecul planurilor, ironia fină a autoarei dar şi accentele parodice, regizorul a recurs la un procedeu relativ inedit din unghi teatral-radiofonic, folosit aici eficient: „travestiul” – rolurile Lear, Kent, Bufonul sunt interpretate de Coca Bloos, Sanda Toma, Tamara Buciuceanu, alături de alte „surprize” regizorale, la rândul lor şocante, într-o construcţie artistică unitară, care serveşte pe deplin textul dramatic al Puşei Roth.

Costin Tuchilă

De la Catarina la Ofelia

Duminică 31 iulie 2011, la ora 19.00, la Radio România Cultural, Teatrul Național Radiofonic vă invită să ascultați o nouă emisiune din seria Clasicii dramaturgiei universale: De la Catarina la Ofelia. Realizatori: Pușa Roth și Costin Tuchilă.

În opera lui Shakespeare personajele feminine nu se împart nici în tipuri, nici în stereotipuri. Shakespeare le dă femeilor atât posibilitatea de a avea iniţiative cruciale într-o lume dominată de bărbaţi, cât şi de a estompa diferenţele dintre caracteristicile masculine şi feminine. În noua emisiune din seria Clasicii dramaturgiei universale sunt analizate câteva dintre personajele feminine din teatrul shakespearian, individualitatea lor și situațiile în care apar în contextul pieselor respective. Fiica unui nobil bogat din Padova, Baptista, Catarina este o Colombină mutată în palat şi transformată într-o răsfăţată îndărătnică (Îmblânzirea scorpiei). Femeia îndărătnică, despotică, insuportabilă este transformată în cea mai blândă făptură de tânărul bogat şi îndrăzneţ Petruchio, nici el deprins cu manierele galante. Eroina din comedia shakespeariană trece drept o figură emblematică pentru tipul feminin în discuţie. În Cei doi tineri din Verona, Silvia și Iulia sunt două inocente cochete, dar sincere în sentimentele lor. Dramaturgul nu le construiește însă schematic, strict funcțional, ci le conferă farmecul psihologiei adolescentine. Viclenia femeii care doreşte să-şi atingă scopul nu le este străină, chiar dacă dominantă rămâne francheţea.

Comedia shakespeariană „aduce pe scenă puterea limbajului. Viaţa şi moartea reprezintă sursa bătăliei cuvintelor, ca în Zadarnicele chinuri ale dragostei. În acest cadru, femeile, toate convingătoare, joacă rolul principal: Rosalinda din Cum vă place, Porţia (Neguţătorul din Veneţia), Isabelle (Măsură pentru măsură), Beatrice (Mult zgomot pentru nimic). Ele sunt câştigătoarele vieţii şi ale dragostei, învingând ipocrizia puritană şi piedicile machiavelice. Porţia şi Isabelle salvează condamnaţi la moarte iar Rosalinda şi Beatrice denunţă chinurile dragostei. Comedia întoarce lumea pe dos pentru a face să renască armonia. Femeile se deghizează în bărbaţi. La fel ca în comediile lui Plaut, substituirea şi dualitatea sunt prezente şi la Shakespeare: gemenii (Comedia erorilor, A douăsprezecea noapte), personaje duble (Cei doi tineri din Verona, Cei doi veri nobili), femeia care se substituie alteia în patul amantului nestatornic (Totu-i bine când sfârşeşte bine, Măsură pentru măsură). Sub efectul filtrului lui Oberon şi al metamorfozelor lui Ovidiu, unul devine altul în Visul unei nopţi de vară. Se descoperă astfel că magia nu este decât o stratagemă teatrală.”

Totul e vis în desfăşurarea „evenimentelor” din Noaptea magică de Sânziene (Visul unei nopți de vară). Se poate invoca – s-a şi făcut, de altfel – motivul baroc al vieţii ca vis, dar fără conotaţia mistică pe care o va avea în Secolul de Aur spaniol. Visul erotic toarnă poezia lui plină de metafore care ies treptat din tiparele tradiţionale (spada, arcul lui Cupidon, trandafirul, rana, ploaia etc.), schimbând „recuzita”: reprezentantele regnului vegetal (viorele, măceşi, brânduşe, cimbrişor, flori cu puteri magice) convieţuiesc, în spirit fantast, cu elemente de bestiar, unele, e adevărat, putând fi decodificate prin funcţia lor curativă în farmacia medievală, dar mai ales interpretate simbolic şi psihanalitic: vipere, „şerpi cu limbile-nfurcate”, arici ţepoşi, păianjeni, melci, lilieci etc. Zânele din preajma Titaniei sunt Fir-de-păianjen, Măzăriche, Fluturaş, Bob-de-muştar. Lor le răspunde grupul de personaje „reale” (dar ce este real în vis?): dulgherul Gutuie, tâmplarul Blându, ţesătorul Fundulea (Bottom), cârpaciul de foale Flaut, căldărarul Botişor, croitorul Subţirelu, nume extrase parcă dintr-un catalog, involuntar ironic, al meseriilor.

Capabilă de orice sacrificiu în relaţia de cuplu, gingaşa, muzicala Viola este „dragostea în acţiune” (A douăsprezecea noapte). Viola se deghizează în paj, cu numele Cesario, pentru a ajunge în preajma lui Orsino. Dar travestiul, obişnuit în epocă şi creator de cele mai multe ori de farsă, aduce şi o schimbare de substanţă, pasiunea florală de la început devenind patimă metafizică.

De aproape un mileniu, ideea cuplului de îndrăgostiţi este indisolubil legată de Tristan şi Isolda, povestea născută în secolul al XII-lea. În tragedia Romeo şi Julieta, Shakespeare accentuează contrastul dintre două lumi, una bântuită de ură şi patimi, cealaltă – ideală, a iubirii pure dintre doi tineri, eliberată de orice conjunctură potrivnică, inclusiv de cea, în fond atât de curentă în epocă dar universală, a duşmăniei dintre două familii. Romeo şi Julieta cred în iubire, în timp ce alte personaje văd în iubire doar partea de ridicol. Virtutea iubirii şi a morţii devine astfel semnul superiorităţii morale a celor doi eroi. Cu un asemenea subiect, şi chiar păstrând codul eroticii medievale de tip cavaleresc, spectrul melodramei ar fi fost asigurat. Nu însă la Shakespeare, care conferă nu atât o psihologie aparte celor doi protagonişti, cât relevanţă psihologică întregului cadru al tragediei, ştiind să nuanţeze fiecare element compoziţional, de la cel epic la cel eminamente liric, de la nuanţa umoristică la cea fantastă sau la reflecţie.

Puternică, devotată, loială soțului său, Desdemona a fost interpretată ca tipică pentru imaginea femeii de rang nobil în secolul al XVII-lea, iar condiția ei tragică, de victimă a geloziei îi conferă un plus de gingășie și noblețe. (Othello).

Macbeth excelează prin cruzime, abundă în uneltiri teribile, scene sângeroase şi, mai presus de toate, face din teama dusă la paroxism, cheia de boltă a construcţiei. Nu există tragedie shakespeariană care să dezvolte o atmosferă de teamă egală cu aceea din Macbeth. Macbeth este unealta femeii funeste, Lady Macbeth, şi ea un fel de vrăjitoare de suflete, ştiind să trezească ambiţia şi ereditatea sanguinară a soţului ei, să alunge repede sentimentele sale de ostaş recunoscător şi să-l împingă la crimă. Fondul magic devine coşmaresc în această cumplită tragedie în care presentimentul, împrejurările atât de puţin comune ale crimelor şi apoi remuşcarea sunt dezvoltate până la paroxism.

Cleopatra este una dintre cele mai complexe eroine tragice din teatrul shakespearian. (Antoniu și Cleopatra). Puterile „femeii fatale” creează aici un amestec unic de atracţie, uluire şi spaimă. E un tip de fascinaţie tragică, în care se combină farmecul oriental, exotic, cu aură magică mereu scoasă în evidenţă, cu o viclenie prozaică. Când există, sinceritatea ei este brutală. Voinţa fermă dar şi capriciul, izbucnirile dar şi perfidia extremă, rafinată parcă printr-un lung exerciţiu de stil, misterul dar şi măreţia o caracterizează în egală măsură.

Castitatea în jurul căreia planează suspiciuni nedrepte era o temă frecventă în proza italiană din epocă. Modul în care ea este tratată în Cymbeline vădeşte şi o certă influenţă a romanului cavaleresc medieval: aventuri spectaculoase, peripeţii, incidente tragice depăşite cu bine, exil, răpiri misterioase, întâlniri şi recunoaşteri filiale, lupte cu deznodământ neaşteptat. Dar toată acestă umanitate antrenată într-o acţiune care satisfăcea nevoia de trăire emoţională a publicului este puţin reliefată în comparaţie cu Imogena, personajul principal al piesei. Graţia convieţuieşte în acest personaj cu forţa spirituală, într-o proporţie reconfortantă. Arma ei este buna-credinţă şi puterea de a-şi menţine echilibrul, luptând împotriva mistificărilor şi a aberaţiilor de ordin moral.

Nebunia şi moartea Ofeliei sunt însoţite în Hamlet de muzică, incluzând aici atât rolul de element de construcţie dramatică dobândit de fragmentul muzical, cât şi un simbolism muzical spre care este condus personajul. Diferenţa dintre acest personaj şi celelalte chipuri feminine din teatrul lui Shakespeare nu constă în substanţa morală, ci în sensurile simbolice şi în psihologia specială pe care le generează. Apariţia Ofeliei, cu mintea rătăcită, înaintea sinuciderii, este aproape în totalitate muzicală, replicile vorbite rămânând simple legături, referinţe legendare (fiica brutarului transformată în bufniţă), avertismente, toate trecând pentru simţul comun drept forme ale nebuniei. Această prezenţă florală, plutitoare a Ofeliei, purtând şi fiind purtată de sunetele unor melodii deprimante, convoacă pas cu pas gestul final. Ofelia cântă şi mai ales atrage atenţia asupra conţinutului cântecelor sale despre iubiri defuncte, sfârşite tragic.

Pușa Roth, Costin Tuchilă

Shakespeare şi Ziua Sfântului Valentin

Ziua Sfântului Valentin apare menţionată de două ori în opera lui Shakespeare.

În Visul unei nopţi de vară (1595), referinţa este făcută în treacăt, într-un vers din actul al IV-lea (scena 1), când Theseu îi întâmpină pe Demetrius, Lysander, Hermis şi Helena, după ce îi poruncise lui Egeu să-i aducă grabnic: „Good morrow, friends. Saint Valentine is past: / Begin these wood-birds but to couple now?” – traduse de Şt. O. Iosif prin echivalarea cu tradiţia Dragobetelui, pentru ca sensul să fie astfel mai limpede publicului român de la începutul secolului al XX-lea, mai puţin familiarizat cu Valentine’s Day decât cel de astăzi: „Ei, bună ziua! Sfântul Dragobete / Trecu, şi-aceste păsărele-acum / Se-mperechează-abia?”

În schimb, în actul al IV-lea (scena 5) din Hamlet (1600 – 1601), referinţa este mult mai amplă, în al doilea cântec al Ofeliei: „Tomorrow is Saint Valentine’s day, / All in the morning betime, / And I a maid at your window, To be your Valentine. / Then up he rose, and donn’d his clothes, / And dupp’d the chamber-door; / Let in the maid, that out a maid / Never departed more.” – „Cum mâine-i Sfântul Valentin, / Din zori voi aştepta / La geamul tău, căci vreau să fiu / Eu, Valentina ta./ El s-a sculat şi s-a încins / Şi-ndat’ i-a descuiat; / Ea, fată a intrat la el, / Dar fată n-a plecat.” Şi, în continuare, după replica Regelui: „Indeed, la, without an oath, I’ll make an end on’t: / (Sings) / By Gis and by Saint Charity, / Alack, and fie for shame! / Young men will do’t, if they come to’t; / By cock, they are to blame. / Quoth she, before you tumbled me, / You promised me to wed. / So would I ha’ done, by yonder sun, / An thou hadst not come to my bed.” – „O clipă şi am să sfârşesc, fără jurăminte: / (Cântă) / Pe Crist şi Sfânta Îndurare, / Ce lucru-njositor! / Aşa se poartă toţi bărbaţii / Şi mare-i vina lor / Ea spune: / «Pân-a mă tăvăli, ziceai / Că ai să-mi fii bărbat.» / El răspunde: / «Aşa aş fi făcut, mă jur, / De nu urcai în pat.” (traducere de Leon D. Leviţchi şi Dan Duţescu).

Apariţia Ofeliei, cu mintea rătăcită, înaintea sinuciderii, este aproape în totalitate muzicală, replicile vorbite rămânând simple legături, referinţe legendare (fiica brutarului transformată în bufniţă), avertismente, toate trecând pentru simţul comun drept forme ale nebuniei („Doamne, ştim ce suntem, dar nu ştim ce se poate întâmpla cu noi”). Universul de flori, muzică, micul paradis gingaş, vizibil şi în Antoniu şi Cleopatra, e scufundat de cruzimea tragediei. Această prezenţă florală, plutitoare, purtând şi fiind purtată de sunetele unor melodii deprimante, convoacă pas cu pas gestul final. Ofelia cântă şi mai ales atrage atenţia asupra conţinutului cântecelor sale despre iubiri defuncte, sfârşite tragic. Ultimul cântec este un fragment dintr-o baladă referitoare la Robin Hood pe care, în Cei doi veri nobili, o cântă o tânără cu mintea rătăcită: „Ca mândrul Robin nu-i nici unul, zău. […] Şi n-o să vină înapoi? / N-o să mai vină pe la noi? / Nu, nu, a răposat;/ Te du spre-al morţii pat;/ Nu, n-o să vină înapoi. // Cu barba albă ca de nea,/ Cu părul ca de in, s-a dus. / N-o să mai vină iar, / să-l plângem e-n zadar. / Îl aibă-n paza lui, Iisus!” (traducere de Leon D. Leviţchi şi Dan Duţescu).

Dezlegarea acestui simbolism o aflăm în finalul actului al IV-lea (scena 7), când Regina relatează moartea Ofeliei, înecată în „plângătoarea undă”. Acest pasaj a generat multiple comentarii şi digresiuni, complexul Ofeliei devenind temă predilectă pentru psihanaliză dar şi pentru simbologie. Paralelismul muzical întrevăzut în scena a cincea, plină de cântecele Ofeliei, e într-un fel denunţat; nu se mai poate vorbi de un paralelism, ci de o participare „fizică”, de o asimilare a muzicii în gestul funest. Trupul Ofeliei este purtat pe ape de veşmântul înfoiat, ca al unei nimfe, deci ca al unei prezenţe care se sustrage timpului, care iese din timp: „Timp de secole, li se va arăta visătorilor şi poeţilor, plutind pe râu, cu florile şi părul risipite pe val în juru-i.” (Gaston Bachelard, Apa şi visele). Plutirea pe ape este plutire în vis, formă de înaintare pentru cucerirea acelei perenităţi oferite de plonjonul în imaginaţie. Este o înaintare similară muzicii, cu atât mai mult cu cât muzica o însoţeşte, ca singură formă de ipostaziere imaginară: „Crâmpeie / Din vechi cântări îşi viersuia, străină / De ce i se întâmpla, ca o făptură / A umedei stihii.”

Dacă apa este materia deznădejdii, aşa cum s-a spus, de ea fiind legate melancolia trecerii ireversibile, reveriile destinului funest, muzica, mai ales aceea care vine dintr-un strat adânc al conştiinţei, dintr-un univers de semne familiare, de posibile obişnuinţe, poate avea o valoare compensatoare. Moartea pe ape este o moarte muzicală.

Costin Tuchilă