Festivalul Internațional „George Enescu”, ediția 2015: Rememorări (1)

Maestrul-Zubin-Mehta-pe-scena-Festivalului-Enescu-2015

cronica muzicala liber sa spunA doua și a treia zi ale Festivalului „Enescu” au prilejuit reîntâlnirea cu marele dirijor Zubin Mehta și Orchestra Filarmonicii din Israel. În ciuda unei recente intervenții la genunchi, Zubin Mehta nu și-a contramandat prezența la această ediție, alegând să dirijeze stând pe scaun decât să lipsească de pe afișul festivalului. Acest gest de mare noblețe trebuie apreciat cu atât mai mult cu cât a dirijat două concerte cu programe grele: Simfonia de cameră nr. 1 în Mi major de Schönberg și Simfonia nr. 8 în do minor de Bruckner, în prima seară; Poemul simfonic „Vox Maris” de George Enescu (solist: tenorul Marius Budoiu; cu participarea Corului Filarmonicii „George Enescu” din București) și Simfonia nr. 9 în Re major de Gustav Mahler, în a doua seară. Continuă lectura „Festivalul Internațional „George Enescu”, ediția 2015: Rememorări (1)”

Șostakovici și Orchestra din Pittsburgh

dmitri sostakovici simfonia nr 5 pittsburgh symphony orchestra

cronica muzicala liber sa spunȘtiam că Pittsburgh Symphony Orchestra este unul dintre cele mai bune ansambluri simfonice americane. În concertul de la Bucureşti, în cadrul Festivalului Internațional „George Enescu”, orchestra dirijată de Manfred Honeck a oferit o versiune memorabilă a atât de dificilei Simfonii nr. 5 în re minor de Şostakovici, într-un program (marți, 3 septembrie 2013) care a început cu Concertul nr. 1 în si bemol minor pentru pian şi orchestră de Ceaikovski, interpretat de Yuja Wung. Tânăra pianistă chineză (n. 1987), prezentată cu entuziasm, afișând o ținută ușor nonconformistă (extravaganța face ravagii la unii interpreți afirmați în ultima vreme), este o foarte bună tehniciană, dotată cu o virtuozitate „explozivă”, e foarte muzicală dar, ca stil, în binecunoscutul concert ceaikovskian, nu am recunoscut trăsăturile distinctive care trebuie aflate pentru ca această partitură să sune convingător. Dimpotrivă, excesul de tonuri fine, edulcorate, impresia „florală” pe care o lăsau unele pasaje, în dezacord cu ceea ce se auzea în acompaniamentul orchestral, aveau puține legături cu muzica pasională, nu o dată robustă, a Concertului în si minor de Ceaikovski, mai ales în prima lui parte.

manfred honeck yuja wang

Manfred Honeck și Yuja Wang

Personal, sunt mai puțin interesat de ținuta pentru care optează interpretul, desigur dacă ea nu aduce atingere faptului muzical propriu-zis. Vă amintiți de violonistul Nigel Kennedy, invitat al edițiilor din 2005 și 2009 ale Festivalului „Enescu”, primit cu urale de spectatorii de la Sala Palatului? Uralele ca uralele, manifestația de simpatie, la fel – ea e bună pentru a colora jurnalele de știri ale televiziunilor – numai că artistul, altfel un bun violonist, tropăia cu sârg cu bocancii pe podeaua sălii de concert, ceea ce pe stadion cred că e chiar indicat, dar când cânți Beethoven și Bach e nebunie curată.

dmitri sostakovici

 Dmitri Șostakovici  (25 septembrie 1906, Sankt Petersburg–9 august 1975, Moscova)

Orchestra din Pittsburgh și dirijorul său, Manfred Honeck, care au susținut un singur concert în ediția 2013 a Festivalului, au oferit o interpretare de neuitat Simfoniei nr. 5 de Șostakovici, pentru care este necesară într-adevăr o ridicată clasă interpretativă ca să transmiți publicului întreaga ei complexitate. Această simfonie a fost compusă pentru a calma autoritățile comuniste care îl criticaseră dur după opera Lady Mackbeth din Mțensk (revizuită ulterior și intitulată Katerina Izmailova). La patru zile după premieră, articolul publicat în ziarul „Pravda” din 28 ianuarie 1936 se intitula Haos în loc de muzică. La ordinul lui Stalin, muzica lui Șostakovici era denunțată ca „formalistă”, „aspră, primitivă și vulgară”. Din unghiul ideologiei staliniste, acuza de formalism era una dintre cele mai grave, ea putând curma o carieră. Simfonia nr. 4, la care compozitorul lucra în acea perioadă, a fost terminată în cursul acelui an teribil pentru Șostakovici, dar prima ei audiție, în decembrie 1936, n-a mai avut loc, deși se afla în fază de repetiții la Leningrad. Interdicție sau retragere voluntară? Greu de știut. Cert e că a această a patra simfonie a fost cântată după două decenii și jumătate, în 1961, deci mult după moartea lui Stalin.

Nu aceeași soartă a avut Simfonia nr. 5, din anul următor, considerată un răspuns dat de compozitor autorităților sovietice, adică o așa-zisă revenire la principii „sănătoase” de compoziție, la… conservatorism. Desigur, ascultând-o astăzi, zâmbim în fața unui astfel de termen, pentru că numai conservatoare nu pare muzica acestei simfonii care are de toate, de la tragic la grotesc, de la ironie necruțătoare la revoltă, de la meditație amară la jubilație. În 21 noiembrie 1937, la Leningrad, ea a fost primită cu entuziasm, iar critica oficială a ținut să menționeze că, în sfârșit, Șostakovici e pe „calea cea bună”, Dmitri Kabalevski lăudând simfonia și pe autor care „nu a mai cedat în fața ispitelor seducătoare ale modului său anterior, eronat, de a compune”… Dar cât de conformistă este această simfonie, ce sugerează de fapt această muzică? Iar trebuie să zâmbim, firește, amar. Pentru că, dacă putem afla și mai ales exprima în cuvinte semnificațiile unei desfășurări sonore atât de complexe, vom fi mai degrabă de acord cu cei care văd în Simfonia în re minor mai mult o satiră amară, chiar un denunț, decât vreo… laudă adusă regimului sovietic.

manfred honeck pittsburgh symphony orchestra

Manfred Honeck la pupitrul Orchestrei Simfonice din Pittsburgh

Manfred Honeck și orchestra americană au construit până la cele mai mărunte detalii universul sonor atât de bogat al Simfoniei nr. 5 de Dmitri Șostakovici, redându-i întreaga strălucire: atmosfera dramatică, mereu copleșitoare, propusă de la începutul primei părți, Moderato, prin canonul în sexte și terțe minore încredințat corzilor; satira din valsul-scherzo din partea a doua, Allegretto; tragicul aproape vizual al părții lente, Largo, plină de tensiuni care nu ar putea semnifica altceva decât cumplita suferință a omului aflat „sub vremi”; falsa apoteoză din finalul Allegro non troppo, care nu e deloc vreun imn de slavă, ci mai degrabă revoltă.

Am parcurs prin urmare, grație muzicienilor americani și excelentului dirijor Manfred Honeck, toată această „aventură” spirituală aflată mereu la limită, din simfonia lui Șostakovici.

Costin Tuchilă