O recomandare

Giuliano Carmignola și Orchestra Barocă Venețiană interpretând al patrulea Concert pentru vioară și orchestră din ciclul „Anotimpurile” de Antonio Vivaldi, „Iarna”, în fa minor. Părțile sunt: Allegro non molto, Largo, Allegro.

Ca o completare la ceea ce am ascultat, în cadrul Festivalului „George Enescu”, sâmbătă noaptea la Ateneu, când muzicienii italieni au cântat, ca al doilea bis, în fața unui public care i-a aclamat, partea a treia din Concertul în sol minor, „Vara”. Nu vreau să repet ce am scris în cronica postată pe „Liber să spun”. Dar evident aceleași observații se impun – bucurându-mă că am găsit pe You Tube această înregistrare. Formațiile de muzică veche, și în cazul muzicii italiene, în mod special această Venice Baroque Orchestra și Giuliano Carmignola, ne fac să observăm că media percepției noastre față de muzica barocului e falsă. Tempii sunt mai rapizi decât credeam, nu trebuie insistat prea mult asupra ornamentelor, totul e mai direct, mai frust, dacă vreți, sunetul mai „abrupt”, fără nuanța romantică pe care mulți o adaugă greșit. Observați în prima parte alternanța dinamică și chiar de tempo, crescendo-ul foarte abil realizat și tensiunea creată astfel. Viteza execuției se impune de la sine viorii soliste, prin valorile de note, indicația Allegro non molto e de fapt generală, mai mult pentru pasajele de ansamblu. Trebuie să sugerezi, doar, spaima bietului muritor care tremură de frig prin zăpadă, în vânt… totala indispoziție a italienilor, chiar a celor din nord, când temperatura ajunge la 0 grade sau puțin mai jos…

Apoi, împăcarea și mica bucurie în sfârșit regăsite în fața focului care arde liniștit în cămin, în timp de ploaia rece bate în geam – sugestia din partea a doua, Largo, cu acompaniamentul pizzicato la viori. În fine, suferința, uneori dramatică, din partea a treia, un Allegro cu scriitură capricioasă, în care, la început, apare explicația „camminar sopra il ghiaccio” („plimbare pe gheață”) iar vioara solistă trebuie să redea impresia că nefericitul care s-a aventurat pe o asemenea vreme va aluneca dintr-un moment în altul… (Concertele din ciclul „Anotimpurile” sunt, de altfel, muzică programatică, ele ilustrând patru sonete de un autor necunoscut, iar indicațiile din partitură nu sunt altceva decât versurile sonetelor, pe care muzica le-ar „traduce” sau acompania.)

Firește că la aceste diferențe de interpretare contribuie din plin atmosfera timbrală pe care o creează instrumentele vechi: un clavecin, nu mă îndoiesc, de epocă, un instrument din familia lautei – teorbă și, în loc de contrabasul modern, o viola-contrabas, cu 6 corzi. Giuliano Carmignola cântă pe o vioară Stradivarius din 1732.

Costin Tuchilă